Mici intamplari cu animale (18)

Miros de primejdie (3)

Un paznic de vînătoare din Munţii Sebeşului raportează o întîmplare ciudată.

Primul pospai de zăpadă s-a aşezat pe muntele nostru pe la mijlocul lui octombrie. Mi-am luat arma şi am plecat dis-de-dimineaţă, ca să citesc pe hîrtia curată ce s-a mai întîmplat prin terenul de vînătoare. Între alte urme, dau de una de jder, cu totul proaspătă. Cum ninsoarea se oprise abia înspre ziuă şi în urma jderului nu se vedea niciun fulg căzut după ce tre­cuse animalul, socotii că urma nu poate să fie mai veche decît de vreun ceas şi că urmărirea jderului nu m-ar abate prea mult de la drumul pe care mi l-am propus să-l fac.

Iau urma, care mergea pe jos fără semn de grabă. Cred că jderul căuta ceva de-ale gurii: cotea în dreapta, cotea în stînga, se oprea, revenea, cît a ţinut ninsoarea a stat în scorbură şi l-a răzbit foamea. Într-un loc s-a urcat în brad. I-am dus urma şi aşa, după muşchii şi crenguţele uscate pe care le-a do­borît sărind din copac în copac. Apoi s-a oprit la un brad bătrîn, cu vîrful rupt de vreun viscol.

Îl caut între crengile bradului şi nu-l găsesc. Poate să fie în vreo scorbură. Poate să aibă cuib, pe care nu-l văd din cauza desimii cetinilor. Cum n-aveam la mine topor, bat cu bîta în trunchiul copacului, ţinînd în stînga arma cu cocoaşele ridicate. Abia dau de cîteva ori, observ deasupra mişcare si, ca fulge­rarea unei umbre, văd jderul sărind. Doar o clipa, apoi nu-l mai văd. Ţin arma gata, cu ţevile îndreptate în sus, ca să pot trage îndată ce-l voi zări iarăşi.

Deodată mă pomenesc cu jderul în faţa mea. Se coborîse pe trunchiul gros al bradului, pe partea de dincolo, şi acum apă­ruse de după trunchi drept la înălţimea capului meu. Rămăsei surprins de această vedenie, atît de neaşteptată. În clipa urmă­toare jderul sare la pămînt, în altă clipă, din două sărituri, e la picioarele mele. Scotea nişte ţipete scurte, înfundate, din gît, pufnea mînios. Să trag cu puşca, nici vorbă, doar era lîngă picioarele mele. Îl lovesc cu piciorul cu o izbitură norocoasă, încît îl arunc la vreo doi metri. Un moment a părut că stă pe gînduri, dacă să mă mai atace, apoi, cu un salt frumos a fost iarăşi în copac. L-am zărit cum sărea din creangă în creangă spre vîrful ciuntit şi l-am adus iarăşi la pămînt, dar de data aceasta foarte blînd şi peste cap.

Era un mascul — „motan" cum îi zicem noi — nu prea mare, dar cu blana deosebit de frumoasă. Un băiat, pe care l-am făcut să se urce în bradul cu întîmplarea, n-a găsit nici scorbură, nici cuib.

De ce s-a înfuriat atît de aprig acest jder şi de unde şi-a luat curajul să mă atace ? Doar jderii fug de nu-i poţi ajunge o zi, nu să se întoarcă la om.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor