Ieri, după ce a venit de la şcoală, Maria a reuşit să găsească pe undeva prin casă o gărgăriţă. A venit cu ea la mine să mi-o arate şi apoi am avut o mică discuţie de ordin lexical, să zicem. „De ce zic oamenii gărgăriţă? Doar e buburuză!”, m-a întrebat. Iar eu i-am spus câteva chestii, atât cât mă pricep, despre dialecte. Dar eu ştiu ce o frământă: faptul că de când era mică, îi spun „buburuza lui tata” şi acum ar putea exista riscul să-i spun, dintr-odată, „gărgăriţa lui tata”. I-am sugerat să o ducă pe balcon, dar a preferat să o pună undeva în dormitor.
Acum, înainte de a pleca la şcoală, m-am trezit cu gărgăriţa pe laptop. OK, am luat-o şi i-am dus-o Mariei, care mânca lapte cu cereale. Am vrut s-o pun pe nişte zambile care locuiesc pe masă, dar lucrul s-a dovedit a nu fi atât de uşor. Nu avea chef să meargă, trebuia s-o împing de la spate, se urnea doi milimetri, apoi iar se oprea - toată treaba petrecându-se pe arătătorul meu. Până la urmă am reuşit transferul şi, totodată, mi-am adus aminte de felul în care prindeam buburuze - copil fiind, le puneam pe deget, ele urcau şi, ajunse pe vârf, îşi luau zborul. Maria ştie şi ea lucrul ăsta, deşi creşte pe asfalt. A prins buburuze destule în curtea şcolii, la Timişoara. „Tata, ştii cum fac eu? Când ajunge pe vârful degetului, îl întorc în jos şi ea urcă înapoi către palmă”. „Da, Maria”, i-am spus. „Vezi, gărgăriţa e o fiinţă de la care trebuie să luăm exemplu. Ea merge numai în sus. Aşa trebuie să faci şi tu”. A stat şi s-a gândit puţin, după care a zis: „Aham”. Apoi şi-a pus cutiuţa cu mere şi „sandwich” în ghiozdănel, a zis, ca de obicei, „Ceau, tata, ceau Richi” şi a plecat.
Duios, Raul, ne povestea...
RăspundețiȘtergere