Mici intamplari cu animale (22)

Sunt rare cazurile, dar ele nu lipsesc, cînd cerbi şi căpriori teferi, din libertatea şi sălbăticia lor, atacă omul. O asemenea întîmplare s-a petrecut pe Muntele Căzile, de pe valea Sebeşului.

Toată noaptea mugiseră cerbii în jurul cabanei, şi nici nu mijise de ziuă cînd am plecat ca să-i mai prind în plantaţia de molizi, întinsă din apropierea cabanei pînă spre culmea dante­lată de primii copaci ai pădurii seculare de dincolo. Vîntul bătea spre această frînghie de arbori.

Ocolind pe departe ajun­sei încă de cu bună vreme sub ea şi astfel aveam sub mine cerbii printre brăduii plantaţiei şi pîlcusoarele de molidiş tînăr rămase de la exploatare. Cum a prins sa se cearnă o părere de lumină, cerbii — unul bătrîn şi doi coldani — înce­pură să se apropie de pădure. Încet, fără grăbire, zăbovind după ciutele care nu se mai îndurau să nu mai ciugulească ici o frunză, colo un colţ de iarbă. Stau nemişcat, lipit de trun­chiul uriaş al unui molid uscat. Cerbii mugeau întărîtat. Se zolea mai ales unul dintre coldanii tineri. Nu contenea, cît să ia o gură de iarbă. Mugea şi mugea, şi dădea tîrcoale de tros­neau sub el crengile uscate, cînd în dreapta, cînd în stînga mea. Bătrînul zvîrlea uneori cîte o ameninţare mînioasă, se mai arunca după cel obraznic, ca să-l îndepărteze de vreo ciută de care se apropiase prea mult... Concertul era minunat; îi puteam desluşi toate nuanţele, scena îmi înfăţişa toate fazele jocului de dragoste, cu toate că prin zarea încă slabă a dimineţii nu ve­deam decît cîte o umbră, trecînd printre brădui ca o părere.

Cerbul bătrîn rămînea înapoia ciutelor, împingîndu-le încet spre scutul pădurii, coldanul cel înfocat circula prin faţa mea, deasupra ciutelor. Mă aflam într-o situaţie proastă: ceata se apropia încet de mine, mă va simţi vreo ciută atentă şi vor pleca, fără măcar să văd bine pe purtătorul de coarne puter­nice, stăpînul pîlcului.

Se făcuse ziuă. Văd cînd o ciută, cînd alta, abia la şaizeci-optzeci de paşi sub mine. Iată şi coldanul: un cerbulean tînăr, pornit bine, cu nădejde ca în cîţiva ani să ajungă taur de frunte.

Pîlcul se apropie şi mai mult. O clipă zăresc printre brăduii crescuţi înalt clătinîndu-se prăjinile puternice ale bătrînului. Arma este despiedicată: aştept să iasă în luminiş taurul cel vrednic. Cu toată atenţia îndreptată spre cerbul cel tare, de­odată mă pomenesc în faţa mea cu coldanul, abia la vreo trei­zeci de paşi. Stă cu capul înălţat, mă priveşte fără să mişte decît din nările fine, care sugeau aerul purtător de miros. Ră­mîn nemişcat şi eu. Desigur, nu-şi dădea seama ce sînt; vîntul nu mă trăda, stăteam stană de piatră lîngă bradul vechi. Dacă ar şti că are în faţă marea spaimă, omul, cum ar sări, ca să nu se mai oprească — peste şapte munţi! Îmi venea să rîd de ne­priceperea acestui cerb tînăr, care mai avea pesemne multe de învăţat în lume. 

Pofta de rîs mi-a trecut însă degrabă. Cerbul din faţa mea întinse deodată grumazul: „Auuuuu !" îmi aruncă mînios sfi­darea. Apoi începu să frămînte pămîntul, luă în coarne un braţ de crengărie şi de muşchi şi îl zvîrli, smucind înapoi capul. Mugi scurt şi se apropie şi mai mult, cu evidente intenţii de bătaie. Mă mişc din loc, ca să mă recunoască, ridic mîna, chiar fac cu pălăria ca să-l sperii. Nu se poate să nu fi recunoscut acum omul, chiar dacă înainte s-ar fi îndoit. Dar ce să se sperie? Boncăluind mă înconjură spre stînga fără să mă slă­bească din ochi şi micşorînd întruna distanţa, îşi mai înfundă crengile coarnelor în pămînt, răscolindu-l, mai sapă cu copitele, apoi se opreşte încordat în tendoane şi muşchi.

„Cerbul ăsta-i nebun!" — îmi zic. Să mă las oare batjocorit de un coldan ? Dar cum să trag în el, cerbulean necopt, pen­tru mine azi fără valoare, pentru viitor o nădejde bună ?

Porneşte drept spre mine cu capul în pămînt, cu coarnele proptite înainte. Voi fi făcut bine, voi fi făcut o prostie? I-am strigat. Cerbul, în puterea avîntului, nu s-a oprit: doar şi-a deviat puţin direcţia şi a trecut pe lîngă mine ca un tanc, abia la cinci paşi, şi s-a înfundat în pădure. Îl aud trosnind sub picioare, cum se îndepărta... Şi aud şi în plantaţie trosnind: bătrînul şi haremul lui, speriaţi de strigătul meu, gonesc la vale, apucă spre dreapta şi... scena e goală.

Sînt sigur că cerbuleanul m-a recunoscut cel puţin atunci cînd am început să-i fac semne. Înfierbîntat de volburile dra­gostei nesatisfăcute, nebun, a uitat frica de om şi a voit să-şi verse mînia asupra intrusului nepoftit. Măcar că eu — zău! — nu-i eram rival, ci un bun aliat. Nu voiam decît să-i şterg din cale pe egoistul acela bătrîn şi gelos, care nu înţelege că şi tineretul are inimă... Impresionat de strigătul omului, în ultima clipă şi-a revenit.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor