Boii lui Păcală
Iată ce
suntem pe lume: nişte umbre trecătoare!
Îşi
zicea-ntru sine popa, dimineaţa următoare.
. . . . . .
. . . . . . . . . . .
...şi a
treia zi, porneşte pe iubita lui soţie,
Cu alai, cu
cinste multă, spre locaşul de vecie.
Popa nu
vedea pe nimeni, lacrămi ochii lui vărsau.
— De! ziceau
din grai sătenii. Tot plăceri! Necazuri nu-s?
Vezi? Orice
s-ar zice, geaba! tot nu doarme Ăl de sus!
Nu loveşte
el pe nimeni cu măciuca-n cap deodată,
Însă nici nu
scapă nimeni pe pământ de-a lui răsplată!
* * *
Se-nnoptase.
Pe la vetre, toţi din sat dormeau în tihnă.
Numai popa-n
aşternutu-i nu-şi găsea defel odihnă.
— Mi-ai
făcut-o iar, duşmane! mi-ai făcut-o îndesată!
Dar ţi-oi
face-o şi eu ţie, las’ pe mine astădată!
Până n-o
cânta-n pomi cucul, nu voieşti să pleci? Sărace!
Au să-ţi
cânte mâine cucii, p-altă lume, fii pe pace!
Apoi cum
s-albi de ziuă, la Pacală merse iute:
— Ei,
argate,-njugă boii şi-n pădure astăzi du-te
Lemne să-mi
aduci cu carul. Nu de ici de la Izvor,
Mai din deal
vroi astăzi lemne, de la Cuibul Urşilor!
Acolo sunt
lemne bune!
— De,
Păcal-a zis, prea bine!
De-acolo
ţi-aduc, părinte! tot un drac e pentru mine!
şi-njugând
pe dată boii, o luă voios la drum.
Popa se uita
din poartă: — Ei! scăpai de el acum!
Unde-l
trimesei, pădurea plină-i de sălbătăciuni,
Câţi se duc,
acolo-şi lasă oasele prin văgăuni.
. . . . . .
. . . . . . . . . . . .
...Iar
Păcală: “Hăis, Murgilă!” boilor pe drum grăia,
“Cea,
Zorilă!” şi cu carul spre pădure tot suia.
Iată-l, spre
amiazi, la Cuibul Urşilor în munţi ajuns!
Până-n inima
pădurii, cu plăvanii a pătruns.
Iar
acolo-ntr-o poiană, sub o râpă, se opri
şi din jug
scoţându-şi boii, de-un stejar îi priponi.
Apoi, hai,
să cate lemne. Dară, când venea napoi
De pe unde
colindase... ce să vază? Bieţii boi
Se zbăteau
ca arşi, în funii... căci se pomeniră, ţup!
C-un ursoi
deodată-n faţă şi c-o namilă de lup!
“Măi, măi,
măi!” Păcală-ncepe întru sine-a se mira,
“Lupi şi
urşi destui văzut-am, dar de-aşa mărime: ba!”
Apoi strigă:
— Ho! dihănii ce-ncurcaţi p-aici poiana?
Vă mănâncă
pielea, poate?... Vreţi ca să vă scutur blana?
Aş!
lighioile... de vorbă, credeţi c-au voit să ştie?
Tăbărăsc pe
boi îndată şi s-apucă să-i sfâşie.
— A! le
zise-atunci flăcăul. Vasăzică... n-ascultaţi?
La ospăţ
aici venirăţi? Boii vreţi să mi-i mâncaţi?
Bine!
ospătaţi nainte! Dar să ştiţi că-n loc de boi,
Carul
încărcat cu lemne mi-l veţi duce-acasă voi!
şi le dete
bună pace, foamea să şi-o potolească...
Iar într-un
târziu: — Ei drace! burta vreţi să vă plesnească?
De ajuns!
Din boi, sărmanii, oase goale mi-aţi lăsat.
Ia poftim...
la jug acuma! Hrană pentru ce v-am dat?
Apoi,
haide... cu toporul, pe din dos, pe nevăzute,
Înspre
lacomele fiare îşi îndreaptă paşii, iute.
şi deodată,
— cum şi ce fel, el o ştie!, — pe lighioi
Le-a vârât
în jug cu gâtul, pe-amândouă, ca pe boi:
Ursu-n
dreapta, lupu-n stânga...
“Iac-aşa!”
gândea-ntru sine,
“Bun de tot.
Cu boii popii, lemne-aş fi cărat puţine.
Prea erau
flămânzi! Acuma pot să pun buşteni destui,
N-am de ce
mă teme. Boii îmi sunt tobă de sătui.”
Prinse-a
pune apoi la trunchiuri. Iar când carul şi-l văzu
Încărcat, cu
vârf, de lemne: “Cea, Lupane!” începu,
“Hăis,
Martine! Hăis, lighioană!” Ursul mormăia, sărea;
Lupul se
smucea să scape. Dar Păcală nu glumea.
Când mi-i
arse c-o prăjină, carul le păru uşor.
Îl târau...
să se sfărâme roatele pe urma lor!
Alergau
câte-o bucată, mai stăteau, săreau în loc,
Până când
simţeau prăjina; apoi iar trăgeau de foc!
Cam aşa el,
din pădure, carul până-n sat şi-l duce.
Câţi îl
întâlnesc în cale, stau din mers, făcându-şi cruce.
Iată-mi-l la
poarta popii. — Hai, deschide-mi, taică, hai!
Popa, când
zări din curte cele două fiare: — Vai!
Ba
deschidă-ţi dracii poarta! Piei, Satano, piei! răspunse.
şi-alergând
spre uşa tinzii, după uşă se ascunse.
— Hai,
părinte! Mi-aş deschide singur, n-aş sta să te chem.
Dar mi-s
boii cam zburdalnici; o să-şi ieie vânt, mă tem.
— Ieie-şi!
ducă-se-n pustiuri! popa din năuntru-i zise.
Nu-ţi
deschid!
Atunci,
Păcală poarta singur şi-o deschise:
şi cu caru-a
tras în curte. Popa-n cas-a alergat,
şi
scoţându-şi pe fereastră capul: — Mă! ai căpiat?
Ce-s
dihăniile astea? Fugi cu dânsele napoi!
Cum cutezi,
pe cap, duşmane, să-mi aduci aşa lighioi?
Iar Păcală:
— Ce dihănii? Ce lighioi? Sunt boii mei,
Preacinstitule
părinte. ş-încă ce boi buni!... ehei!
Au puteri,
cât doisprezece! Când ai şti ce bine trag!
Să-i slobod
din jug acuma, că-s trudiţi, — şi-n grajd să-i bag,
Să le dau
ceva să-mbuce.
— Ce-ai zis?
Altă treabă n-ai?
Să-mi sfâşie
şi juncanii? Să rămân şi făr’ de cai?
Scoate-mi,
tartorule, iute! iazmele din bătătură!
— De,
stăpâne! cumpănit-ai vorba ce-ţi ieşi din gură?
Aste
iazme-ţi prăpădiră boişorii amândoi;
Eu le-am pus
la jug pe ele! şi ţi le-adusei drept boi!
Să le dau
acuma drumul? N-am decât să mă supun!
Dar să nu-mi
găseşti vreo vină mai apoi! atâta-ţi spun!
— Hai odată!
dă-le-ncolo! N-auzi bine? Surd eşti oare?
— Na!
poftim! grăi Păcală, dejugând cu zor pe fiare.
Ursul, lupul
— bodaproste! — slobozi când se pomeniră,
Ţâşt! pe poartă, ca din puşcă! spre pădure mi-o tuliră.
Popa, uşurat
o clipă, mai în tihnă răsufla.
Ce folos?
Scăpă de fiare; de Păcală însă ba.
şi când îl
zărea prin curte, şi când se gândea apoi
După toate
celelalte, c-a rămas şi făr’ de boi:
Sângele-i
fierbea-n tot trupul, nu-şi găsea astâmpărare.
Îi
venea să-şi smulgă barba, pletele, de supărare!Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu