Plansul in sine

Plansul. Ma incearca plansul. Poate e de la alcool, poate de la disperare. Poate e un nou puseu al depresiei. Poate e trimis de ingeri. Oh, nu voi plange pentru cineva sau pentru ceva. Nu voi plange nici macar pentru mine. E plansul. Plansul in sine. Nu are legatura cu persoana mea, nu are legatura cu nimic. E Plansul, care tocmai acum, tocmai azi, tocmai in clipa de fata trece pe aici, prin partile astea si ma va strabate. Nu stiu unde se duce, nu stiu daca va mai veni. Stiu ca ma va strabate. Il aud de multa vreme apropiindu-se, ca un vuiet. Ca atunci cand urci pe Valea Vanturisului, spre cascada si auzi cum urla tot mai aproape si la un moment dat nu mai stii cine de cine se apropie, tu de apa sau ea de tine.
O sa treaca, toate trec, toate au trecut, toate vor trece. Va trece si plansul, asa cum a trecut si rasul, cum a trecut si zborul. Dar acum nu am ce sa fac, nu ma pot impotrivi, cum nu m-as putea impotrivi unui inger. Vine Plansul.