Din povestile lui Banica, spuse de Fanus Neagu(1)

ÎN AJUN DE ANUL NOU

Ce e zăpada? Lacrimi îngheţate.

O, căruţaşule să nu mă minţi...

Cânta mama, de cu seară, în timp ce frământa aluatul şi-n casă mirosea a vanilie şi-a scorţişoară, iar afară se pornise să ningă îndesat.

Bănică nu înţelegea nimic din acest cântec vechi, privea pe fereastră, atras de jocul fulgilor care se roteau şi cădeau pe sania lui rezemată de salcâmul gros în trunchiul căruia bunicul a înfipt două inele de fier pentru legat caii.

- Ce e zăpada ... murmură el şi râse uşor pentru că i se păruse că ninsoarea capătă culoare albastră şi asta nu poate să fie adevărat.

S-a întors cu tot trupul şi a întâlnit ochii mamei care-l priveau blând. Atunci el a întins pumnul şi mama l-a mângâiat pe frunte. Mâna mirosea frumos a vanilie.

- Culcă-te, i-a spus ea, mâine-i ajunul Anului nou şi vrei să mergi cu uratul, cu George şi cu Radu.

El ar fi vrut să-l mai aştepte pe tata, care trecuse în casa de alături, la bunici, să tragă vin din damigeni, dar somnul îl toropea, se strecură sub plapuma şi adormi cu gândul la colacul ca un porumbel pe care mama îl făcuse anume pentru el. La căpătâiul lui, dincolo de peretele de cărămidă, începea câmpia şi el o auzea în fiecare noapte cum se legăna tăcută, aspră, închisă, simţea neliniştea vântului şi grava aplecare a buruienilor frânte sub viscol şi toate-i plăceau. „I-auzi ce largă-i, să tot zboare cucuvăile crivăţului".

Spuse ceva prin somn şi zâmbi. „Visează”, se gândi mama, apoi stinse lumina şi trecu alături în odaie, lăsându-1 pe băiat singur cu visul acela în care se făcea că el are un munte de colaci şi doi saci de nuci poleite şi-au venit să-i cânte sub geam o căprioară şi patru iepuri.

Şi-am plecat să colindăm,

Pe la case să urăm....

Afară era frig, ninsoarea din albăstruie prinsese o culoare albă, curată, şi iepurii se atârnaseră cu lăbuţele de cercevele şi cântau îndârjit, iar cel din stânga, mai prost, încurca vorbele, spunea ceva despre buşteanul uscat, atârnat pe perete deasupra sobei. Era limpede că îngheţau şi atunci Bănică deschise uşa şi le făcu loc înăuntru. Căprioara intră întâi. Purta la gât o împletitură din ramuri verzi de brad şi-n odaie se răspândi miros plăcut de răşină. Iepurii se suiră pe scaune (toţi aveau fulare înfăşurate larg). Bănică le împărţi colacul rumen şi le puse dinainte câte un pahar de vin. Ei dădură paharele peste cap şi se dezmorţiră.

- Nuci nu ne dai? îl întrebară şi el le făcu semn să ia din saci, câte patru de fiecare, iar căprioarei îi prinse între corniţe doi canafi de lână pe care-i făcuse el pentru câinele Bujor. „Lasă, îi promise el în gând, lui Bujor o să-i dau covrigi".

- Bănică, ceru iepuraşul cel zevzec care încurcase vorbele, mai dă-ne câte-o nucă. Trebuie să megem şi la George şi la Radu, pe uliţă la vale".

- Cu plăcere!

Bănică şi căprioara pocni o dată din picior. Iepurii îşi umflară pieptul şi izbucniră din nou în cântec:

Busuioc verde pe masă,

Rămâi gazdă sănătoasă...

Şi ieşiră pe uşă, în ninsoare, săltând şi dănţuind. Capetele fularelor, desfăcute de vânt, atârnau în zăpadă şi căprioara se ferea să nu le calce. La poartă se opriră să numere nucile, apoi coborâră pe uliţă.

- Bănică, hai!

Bănică recunoscu glasul mamei şi se ridică din pat.

- Scoală-te, c-au venit George şi Radu să plecaţi cu uratul.

- Mamă, spuse băiatul, a fost aici o căprioară cu patru iepuri. De-abia au plecat.

Mama se aplecă şi-l sărută zgomotos pe frunte. Sub geam, în zăpadă, Radu şi George făceau repetiţie:

Mâine anul se-nnoieşte...