Românul ca ursul

Probabil de la întâmplările cu animale pe care le mai postez aici, m-am adus aminte de urșii din viața mea. Și au fost câțiva, unii în vis, alții în realitate. O să povestesc despre ei în mai multe posturi.
Primul de care-mi aduc aminte a apărut într-o seară la noi în curte. Era o ursoaica însoțită de doi ursuleți.

Plecaseră în căutarea hranei și, coborând pe Calea Codrului, simțiseră mirosul de bunătăți care izvora din tomberoanele noastre. Eu, ca de obicei pe la ora aia, stăteam cu geamul deschis, sprijinit cu coatele de pervaz și fumam. Și atunci i-am văzut. Sincer să fiu, pentru două secunde nu mi-a venit să cred că e vorba de urși adevărați. Dar când au intrat în curte și s-au apucat să împingă tomberoanele, mi-a fost clar că nu e un miraj sau o farsă. Am strigat-o repede pe Luminița, a venit din dormitor și ne-am uitat împreună la cei trei urși care controlau tomberoanele. Ne s-au mai sfiit nici de vocile noastre, nici de faptul că la etaj, vecinul ieșise și el pe geam și răcnea de ziceai că i-a tăiat careva o ureche. Au înghițit ce era de înghițit și apoi au plecat către casa lui „nea Florică” Neagu.
Pe mine toată povestea asta m-a întristat. I-am și zis Luminiței: „Urșii ăștia, săracii, sunt mândri și puternici, nu le stă nimeni în față și cu toate astea, scurmă prin gunoaie”. Și apoi am adăugat: „La fel și noi, mâncăm tacâmuri și ciolane descărnate, stăm la cozi de kilometri ca să apucăm niște resturi, dar ne ținem mândri nevoie-mare - români ca brazii, stăpâni de veci, urmașii nu știu cui și tot așa. Ce sinistru...”