Constat că anumite metode de educare a copiilor nu au niciun efect şi nu reprezintă altceva decât pierdere de vreme. Una dintre ele în special, pe care aş putea-o denumi „metoda comparaţiei", are efecte nule asupra copiilor în general şi a Mariei în particular.
În ce constă metoda asta? În a-i explica unui copil că el este unul dintre cei care ar trebui să fie fericiţi pentru că au tot ce le trebuie, în vreme ce alţi copii, de aceeaşi vârstă, îndură privaţiuni din cele mai mari. Mai mult, în a-i cere copilului să nu îşi mai dorească fel de fel de jucării şi hăinuţe, pentru că alţii se joacă în ţărână, în pielea goală.
În ce constă metoda asta? În a-i explica unui copil că el este unul dintre cei care ar trebui să fie fericiţi pentru că au tot ce le trebuie, în vreme ce alţi copii, de aceeaşi vârstă, îndură privaţiuni din cele mai mari. Mai mult, în a-i cere copilului să nu îşi mai dorească fel de fel de jucării şi hăinuţe, pentru că alţii se joacă în ţărână, în pielea goală.
Nici nu ştiu ce aşteptare am eu de la Maria când îi spun chestia asta. Probabil aş vrea ca ea, îndată ce aude textul cu pricina, să pună la loc pe raft jucăria scumpă pe care tocmai o adâncise în coş. Dar asta este o tâmpenie colosală. Să presupunem că Maria lasă jucăria acolo, din solidaritate cu copiii care se joacă cu cercul prin curte şi nu au văzut în viaţa lor o păpuşă Barbie. OK, întrebarea este: ce se rezolva cu asta? Să presupunem că toţi copiii cu părinţi cât de cât înstăriţi din lumea civilizată ar renunţa la jucării, hăinuţe trendy etc şi s-ar apuca să se joace prin curte cu cercul. Ar duce-o oare mai bine copiii africani? Sigur că nu. Producătorii de jucării ar da faliment - ăsta ar fi singurul efect. După care ar duce-o rău şi copiii africani, dar şi cei europeni.
Prin urmare, argumentele mele (şi ale multora dintre părinţi), de tipul „noi aruncăm 30 de euro pe o chestie care nici nu-ţi trebuie cu adevărat şi în vremea asta alţi copii nu au ce mânca”, sunt cretine. Maria ar putea să-mi răspundă aşa: „Tata, dacă sunt copii care nu au cu ce se juca şi ţie-ţi pasă cu adevărat de treaba asta, uite, cumpără pentru ei jucării de aici din Hannover şi du-te în Africa să le dai cadouri”. Şi sigur că aici nu aş mai avea ce să răspund. Mai mult decât atât, Maria ar putea să-mi spună că nu vede nicio legătură între ea şi copiii aceia, că noi nu avem nicio vină că acei copii trăiesc în mizerie etc. Ar avea dreptate sută la sută.
Argumentele astea pe care cu surprindere constat că le folosesc şi eu câteodată, din lipsa controlului asupra a ceea ce spun, vin din copilăria îndepărtată, în care lecturile erau mai toate pline de copii săraci cărora trebuia să le plângem de milă, de la poveştile bunicilor sau ale educatoarelor din grădiniţă, care puneau întotdeauna pe primul plan copilul sărman, blamau copilul înstărit care ţinea toate pentru el, şi îl lăudau atunci când se ducea cu cadouri la copilul sărman. Aşa eram formaţi, aşa am crescut şi iată efectele: mă trezesc din când în când zicându-i Mariei să nu mai cumpere nu ştiu ce fructe exotice, pentru că alţi copii mănâncă mere pădureţe.
Prin urmare, argumentele mele (şi ale multora dintre părinţi), de tipul „noi aruncăm 30 de euro pe o chestie care nici nu-ţi trebuie cu adevărat şi în vremea asta alţi copii nu au ce mânca”, sunt cretine. Maria ar putea să-mi răspundă aşa: „Tata, dacă sunt copii care nu au cu ce se juca şi ţie-ţi pasă cu adevărat de treaba asta, uite, cumpără pentru ei jucării de aici din Hannover şi du-te în Africa să le dai cadouri”. Şi sigur că aici nu aş mai avea ce să răspund. Mai mult decât atât, Maria ar putea să-mi spună că nu vede nicio legătură între ea şi copiii aceia, că noi nu avem nicio vină că acei copii trăiesc în mizerie etc. Ar avea dreptate sută la sută.
Argumentele astea pe care cu surprindere constat că le folosesc şi eu câteodată, din lipsa controlului asupra a ceea ce spun, vin din copilăria îndepărtată, în care lecturile erau mai toate pline de copii săraci cărora trebuia să le plângem de milă, de la poveştile bunicilor sau ale educatoarelor din grădiniţă, care puneau întotdeauna pe primul plan copilul sărman, blamau copilul înstărit care ţinea toate pentru el, şi îl lăudau atunci când se ducea cu cadouri la copilul sărman. Aşa eram formaţi, aşa am crescut şi iată efectele: mă trezesc din când în când zicându-i Mariei să nu mai cumpere nu ştiu ce fructe exotice, pentru că alţi copii mănâncă mere pădureţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu