Cazul Barbu Lăutarul

După cum s-a aflat în acești ani de spaimă pentru rațiunea oamenilor normali, nu poate fi găsit niciun fel de domeniu de activitate în care să nu fi existat un român mai mare, mai talentat, mai important decât toți cei care activează în același domeniu. Nu mai dau exemple, că mi se-apleacă. Iată însă că, răsfoind eu o carte cu titlul „Iașii de odinioară”, scrisă de un anume Rudolf Suțu și apărută în 1923, am dat peste un caz mai deosebit de recunoaștere a superiorității absolute a unui român - este vorba despre Barbu Lăutarul. Mă grăbesc să împărtășesc cu publicul larg acest extraordinar moment în care geniul românesc s-a impus rapid, făcându-l de ocară pe unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor. Să-l ascultăm, așadar, pe Rudolf Suțu.

Sunt duioase povestirile din trecut, mai cu samă când sunt povestite frumos. E vorba de „Barbu Lăutarul”. Într-o seară liniștită de vară, la castelul dulcelui poet Vasile Alexandri, la Mircești, printre nenumărații oaspeți se afla și marele compozitor muzical Liszt. Într-un târziu sosiră și lăutarii de la Iași, banda de sub diriguirea vestitului Barbu Lăutarul, toți îmbrăcați în anteree lungi, cu căciuli brumării în cap, iar în picioare cu opinci frumoase. Un păr negru ca adâncul unui codru în noapte, le   atârna în plete inelate pe umerii lor. In frunte era Barbu, un bătrân dulce zâmbitor, cu o figură palidă de o duioşie nelămurită, cu barba lui mare albă, cum e argintul şi lungă până-n piept şi ce ochi frumoşi şi luminoşi avea bătrânul acesta, când îşi revărsa privirea lor asupra tuturora, parcă le umplea de un fior nedefinit, aducător de melancolie şi de amintiri duioase adormite în amurgul anilor. Banda de Iăutari fi cum intră, puseră cu toţii mâna la piept şi se închinară la pământ după obiceiul ţării. Stăpânul casei îi cinstiră şi apoi le făcu semn. Barbu îşi luă arcuşul şi salonul cel mare tremura fermecat în cântecele ce urmară. Ca instrumente aveau naiul, vioaia şi cobza. Barbu începu întâi să cânte un marş, o plăsmuire a poporului. lncheindu-l, boerii entusiasmaţi îi aruncară galbeni în paharul cu vin și-i ziseră: «bea Barbule... bea!».               

Şi bătrânul cântăreţ bea vinul şi galbenii pe care-i ţinea în gură şi-i scotea băgându-i în buzunărul antereului, după ce-i săruta cu multă evlavie

— Ascultă-mă Barbule, îi zise Niculai Sturdza, ia cântă-ne: «Tu-mi ziceai...».

Barbu se plecă cu respect şi începu. După ce sfârşi romanţa asta, pe care doi dintr-ânşii o cântau din gură trăgând uşurel din cobză, Barbu înflăcărat, lăsă binişor arcuşul să-i alunece într-un cântec românesc de ţară, plin de inimă şi de foc, de-ţi venea să joci, să curgă ţărână din pod şi să asude podelele. Compositorul Liszt îngândurat, nu scotea o vorbă. Stăpânit de măreaţa scenă pe care o avea sub ochi, el asculta pe aceşti trubaduri cari nu se îndoiau de loc de ceia ce însemna muzica. In această muzică generală a poporului român parcă-i vezi icoana, auzi tânguiri sfâşietoare, plânsete, iubire neţărmurită, iar cântecul trăgănat şi inimos e susţinut de sunetul monocord al cobzei.

Liszt asculta amuţit într-un jilţ, privind la lăutari de părea că-i soarbe cu căutătura.

După ce dânşii isprăviră cântecul, el își împreună mânile şi rosti cu putere:

— Doamne, iată artă şi frumuseţă!.

Adunarea izbucni într-un ropot de aplause. Liszt scoase din buzunar un pumn de galbeni şi punându-i în paharul lui Barbu îi zise:

— Să bem amândoi, lăutarule! Cele două pahare ciocniră; Liszt era atât de emoţionat, de-i tremura paharul la gură. In fundul salonului, boerii obişnuiţi cu aceste cântece, vorbeau între ei aruncând după fiecare cântec câte un galbăn, în paharul bătrânului trubadur. După câteva clipe, Liszt se ridică încetişor și îndreptându-se către Barbu, punându-i mâna pe umăr îi spuse:      

— Tu mi-ai făcut cunoscut muzica ta, ia acum să-ţi cânt şi eu pe a mea. Uşurel se aşeză la piano, în mijlocul unei tăceri de biserică. Barbu dus cu pleoapele plecate şi cu vioara în mână, asculta neclintit fără să clipească din ochi măcar. Era o privelişte de o fermecătoare frumuseţă: boerii parcă încremeniseră, vrăjiţi de plânsetul cântecului. Barbu veni la Liszt şi la rândul său, întinzându-i un pahar, îl rugă să bea. Paharele se ciocniră, iar Liszt zâmbind întrebă: «Ce zici Barbule, de bucăţica aceasta?»

— E mândră de tot, parcă mă înstrăinasem de lume, ascultând-o. Zău, dacă nu vă este cu supărare, hai să încerc şi eu asta, ştii, oleacă.

Liszt, cu un surâs blând de îngăduinţă şi bunătate părintească dădu din cap cu ironie, îl îngădui să încerce.

Orchestra-l însoţea cu privirile îndreptate spre bătrânul lăutar.

Când sfârşi de cântat marşul unguresc executat de Liszt mai înainte, Liszt se sculă, veni drept la bătrân, îl îmbrăţişă cu foc înduioşat până la lacrimi, apoi ridicând după vechiul obicei paharul plin cu şampanie şi cu galbeni, îl întinse bătrânului Barbu, gârbov cu barba albă ca argintul, zicându-i :

— Bea Barbule, bea, căci D-zeu te-a făcut artist si tu eşti... mai mare decât mine!