O lamentare scabroasă

Mă trezesc la 5 și ceva dimineață, după un somn cu vise obsedante. Mă spăl, spun rugăciunea, fac cafeaua, deschid calculatorul, intru pe Facebook, încep să citesc mesajele. N-am multe, vreo 4-5, restul sunt simple likes. Unul din ele îmi atrage atenția în mod deosebit: o prietenă (îi voi spune L), care a citit poezia mea „Întins” a luat foc: „Întâi pusesem emoticonul "sad", dar apoi m-am răzgândit si am pus 'angry'. Cum naiba să nu fiu furioasă când văd că "stai întins".

Tu nu stai întins, tu zaci. Zaci si nu faci nimic si aștepți tristețea si compătimirea altora. Cel care-ți spune să te ridici ești tu însuți. Ascultă-l. Ridică-te. Mișcă-te. Scormonește-ți creierii si vezi ce drac de mișcare îți place, si dacă nu găsești, inventează-o. Căci altfel dai in puturoșenie, lene - păcate de neiertat unui om. Asta nu-i poezie, e lamentare scabroasă. 

TREZEȘTE-TE!” (bolduirea îmi aparține).

Am citit de mai multe ori, până m-am obișnuit. Apoi am trecut la reflecție.

Persoana care mi-a scris aceste lucruri nu e una oarecare. E o veche prietenă reală, încă din vremea când terminam liceul. Viața a făcut să ne îndepărtăm, totuși ne-am mai văzut din an în paște și, odată cu apariția Facebook, am putut să comunicăm iarăși. Aș putea scrie multe amintiri despre L, toate speciale, dar nu e locul aici. Poate în memorii :)
Așadar, prietena mea reală L citește una dintre poeziile mele și decide că sunt un om care zace efectiv, pe cale să dea în păcate de neiertat și că textul meu nu-i poezie, ci lamentare scabroasă (scabros, conform DEX înseamnă necuviincios, indecent, nerușinat, murdar, scârbos.) Această reacție m-a făcut să înțeleg că poezia pe care o public este receptată de unii ca fiind o auto-descriere. Adică dacă eu scriu „stau întins”, unele persoane înțeleg că mă aflu cu adevărat întins undeva, pe un pat, pe o masă, în curte, nu are importanță. Sau, dacă luăm sensul metaforic, că eu zac efectiv, așteptând ca alții să mă compătimească.

De ce ar crede cineva lucrul ăsta? Să ne gândim la Samuel Beckett. Felul în care descrie el, la persoana întâia, modul în care umblă în zdrențe și ajunge să se întindă sub un pod, rămânând să aștepte acolo, este teribil. Nu știu dacă prietenii lui l-au abordat, după lectură, în maniera în care a făcut-o L în cazul meu: asta nu e literatură, e lamentare scabroasă. Dar cine mai știe, poate chiar așa a pățit și el.

Problema, în cazul meu, este că prietena L mă cunoaște foarte bine și în afara poeziilor pe care le scriu. Ei m-am destăinuit în mai multe rânduri, i-am povestit despre mine, chiar m-am lamentat. În aceste condiții nu-i de mirare că a putut deduce că în poezia „Întins” e vorba despre mine. Dar de ce să fi făcut gestul de a-și posta comentariul public, în văzul tuturor, când putea să mă apeleze în privat și să-mi spună acolo tot ce-i trece prin minte? Să fi vrut ea să-mi dea un mare impuls întru trezire? Și-o fi închipuit că dacă mă expune în maniera asta, mă voi scula neîntârziat și voi trece la acțiune, devenind cu totul alt om decât sunt? Dacă asta este explicația, înseamnă că în realitate nu mă cunoaște, altfel ar ști că tentative de tipul ăsta nu au niciun efect asupra mea. Dovada e că puteam să șterg acel comentariul, însă eu nu numai că nu am făcut-o, dar am scris și articolul de față.

Singurul învățământ pe care-l pot trage este că nu e bine să te lași cunoscut de absolut nimeni. Pentru că, iată, poate veni din partea oricui, oricând, un moment în care - din prietenie, din empatie, din pălărie, nu contează - ți-o iei pe cocoașă ca la carte.