Cazul Ionescu

De-a lungul vieții sale păcătoase, Ionescu a făcut tot ce se putea pentru a ajunge la vârsta a treia golit de orice înseamnă suflet. El a fost mereu nemulțumit de tot și de toate, a refuzat să se deschidă în fața celorlalți, a făcut exclusiv ce a vrut, nu a luat nimic în serios, și-a bătut joc de cei care dovedeau sensibilitate, de cei naivi, a luat în derâdere iubirea, credința, a fost, cu alte cuvinte, un om de nimic - în termenii folosiți în cărțile de morală.

În același timp, Ionescu este un om foarte inteligent. Datorită minții lui sclipitoare, a avut felurite succese. A găsit un job foarte bun, a fost mereu în centrul atenției, nu a dus lipsă de nimic din cele necesare unei vieți îndestulate. S-a căsătorit, a făcut copii. Văzut din afară, pare un excentric, toată lumea îi spune că are un suflet mare, că este bun și că trebuie să fie un om fericit.

Dar Ionescu nu este deloc fericit. În interiorul lui se petrece o dramă. Viciile care l-au ros și contra cărora nu a luptat îl domină. El înțelege că nu mai are mult de trăit și că nu va putea face nimic ca să schimbe ceva. Deși nu are credință în adevăratul sens al cuvântului, se teme de pedeapsă. Deseori își amintește de promisiunea divină „în ce te voi găsi în aceea te voi judeca” și atunci îl cuprinde spaima, pe care o îneacă în băutură. Treptat, sensul existenței lui a dispărut. Ar vrea să facă ceva dar nu știe ce și este convins că nimeni nu îl poate ajuta. A trecut prin toate fazele neutralizării - și-a acuzat întâi părinții, apoi pe Dumnezeu, apoi și-a plâns de milă, după care a renunțat la viața socială și s-a retras într-un loc străin, unde nu mai face nimic altceva decât să își aștepte moartea.

Mintea lui Ionescu este neatinsă și nu încetează o secundă să gândească. Gândurile care-i vin sunt de o complexitate imensă. El face scenarii privind felul în care ar fi putut decurge viața lui dacă nu ar fi fost un păcătos, caută explicații, găsește mereu vinovății sofisticate la părinți, interpretează, are momente în care anumite legături ascunse par a se lumina, apoi i se pare că a înțeles pe deplin natura păcatului, lipsa generală a sensului, i se revelează contradicții în mesajul creștin, cade și iar se ridică, dar tot mai greu. După o vreme nu mai face distincția între realitate și produsul minții lui, îl cuprind furiile neputințelor, simte că vrea să iasă dar nu înțelege din ce și nici unde s-ar putea duce, viața lui devine o continuă pedeapsă, așa că intră în cercurile vicioase ale beției, ale minciunii, ale mistificării. 

Nu știu ce s-a ales de Ionescu, poate că a murit, poate a înaintat și mai mult pe calea putreziciunii sufletești. Ceea ce mă interesează este altceva: care este valoarea pedagogică divină a chinurilor prin care trece Ionescu? Cei care-l cunosc nu află nimic din ceea ce se petrece în interiorul lui, exceptând, eventual, ce vrea și poate el să lase la vedere. Dar cele mai multe dintre caznele lui nu pot fi exprimate. Și atunci? Ce poate învăța un alt om din cazul lui Ionescu? Cel mult dacă într-o zi Ionescu o să moară în urma unei beții, cei din jur, aflând, vor comenta pe marginea consecințelor nefaste ale beției. Însă uriașul conflict interior al lui Ionescu este indescriptibil și el nu poate fi cunoscut de nimeni. Din întreaga viață a acestui om, ceilalți văd doar că bea și că s-a însingurat. De ce a făcut asta? Ce anume a mers rău și când? Ce nu trebuia să facă în copilărie? Nu poate răspunde nimeni la astfel de întrebări, nici măcar Ionescu. Și atunci?
Învățătura creștină ne spune că toate au un scop, nimic nu este la voia întâmplării. Cristos ne-a vorbit în pilde, în biserici preoții dau mereu exemple din care noi ar trebui să pricepem ce e bine și ce nu e bine. Cui folosește chinul interior al lui Ionescu, dacă el nu poate fi cunoscut de absolut nimeni?
Dar să presupunem că într-o zi Ionescu renaște, în urma unei revelații pe care a avut-o în somn sau la biserică. Ce va vedea lumea? Un singur lucru: Ionescu nu mai bea și a revenit printre oameni, unde trăiește ca toți ceilalți. Chiar dacă o să le povestească tuturor în ce a constat revelația lui, asta nu va ajuta pe nimeni să înțeleagă mai mult decât că nu e bine să bei și că dacă vrea Dumnezeu, poți scăpa de viciul beției. Ori, față de complexitatea chinurilor îndurate de Ionescu timp de o viață de om, morala asta înseamnă mult prea puțin. Unde pui că nu e nimic nou, toată lumea știe că dacă bei poți să mori etc.

Dar poate că aici nu e vorba de pedagogia divină ci de faptul că Dumnezeu, în infinita lui bunătate, îi dă lui Ionescu acele chinuri necurmate pentru ca suferindu-le, el să fie mântuit și să mergă, pe lumea cealaltă, în Rai. Bietului om nu-i rămâne decât să spere că așa stau lucrurile.