Ultimul călău al Moldovei

Faimosul călău, cel de pe urmă călău, Gavril Buzatu, îşi îndeplinea meseria lui cu multă punctualitate. Când era vreo execuţie de săvârşit, dânsul era persoana asupra căreia erau aţintite privirile tuturora. Un grup de oameni se zărea din depărtare. Cu cât se apropia, cu atât şi norodul se înmulţea. Iată o femeie, care mai mult era târâtă decât mergea. Din când în când cădea în genunchi, împreunându-şi mânile. Cei de la spate însă îi dădeau zor de mers. Atunci dânsa pornea în goană, urlând sălbatec, sfâşietor, îngrozind liniştea molcomitoare a oraşului Iaşi. Călăul Gavril o aştepta.

Gavril nu era zi ca să nu-şi scoată victimele din închisoarea din Iaşi, acele cari aveau să-i cadă în mână curând. Le bătea cu arcanul şi le-arăta norodului ce sta adunat în grămadă pe uliţa Păcurarilor. In clipa execuţiei, o tăcere adâncă cuprindea pe fiecare. Gavril era nerăbdător. Cu o încruntătură de ochi, el îşi apropia victima de piedestalul unde avea să se odihnească curând trupul. O sluţenie de om, cu buze mari, cu privire înfricoşătoare, cu o statură uriaşă. Purta o manta lungă roşie, pe cap o beretă de aceeaşi culoare, la mijloc încins cu un brâu, în care strălucea veşnic vârful unui iatagan. Şi dacă Manta-Roşie şi astăzi poartă încă acest nume, atunci desigur tot acestui faimos Gavril se datoreşte.

...Cu gulerele rădicate, pe jos, cu acelaş norod şi cu acelaş alai, condamnaţii urmaţi de călăi, treceau străzile Iaşilor, păşind spre Manta Roşie de la Frumoasa. Feţele lor erau palide, ochii lor umbriţi de gene lungi se pierdeau într-o trândăvie adâncă, iar pe buzele lor rătăceau adeseori zâmbete ciudate. Gavril Buzatu însă era nerăbdător. Vroia să scape mai curând. Şi numai după o clipă, totul era gata. El îşi îndeplinea meseria cu o punctualitate matematică, în orice ocazii.

Despre Gavril Buzatu se vorbeşte în toate straturile societăţii, căci era un tip care făcea ca bogata imaginaţie a fabricanţilor de romane haiduceşti să se puie pe lucru. Mulţi ani după ce călăul acesta al Moldovei a încetat de a mai trăi, s-a vorbit mereu de dânsul. Era un ţigan fugit de la robie ce s-a apucat de hoţii şi de ucis la drumul mare, comiţând nenumărate jafuri şi crime, atât singur cât şi cu alţi semeni, mai cu seamă împreună cu banda de hoţi a lui Ion Chetrariu, până ce poterile de care dispunea oraşul Iaşi au reuşit să-i prindă şi să-i închidă.

Beciurile şi aresturile poliţieneşti erau tixite de răufăcători de tot soiul, cari erau lăsaţi să piară de foame şi de frig sau de bătăi, în fundul beciurilor în cari erau trântiţi şi numai la puţini din ei li se făcea cinstea de a fi... spânzuraţi, după o judecată sumară. Aceştia erau negreşit aceia din hoţi cari îşi căpătase o faimă mai mare în popor, prin crimele mai multe şi mai îngrozitoare ce le comiteau. Intre aceştia din urmă erau și Ion și Iftimi Chetrariu și Gavril Ciobanul zis și Buzatu. Amândoi fuseseră de mai multe ori prinşi şi scăpaţi, dar la urmă se luară măsuri mai straşnice spre a asigura justiţia ţării de persoana lor şi după o zacere de câteva săptămâni, încătuşaţi în fiarele grele de aproape o sută de ocale fiecare şi legaţi de belciuge fixate în zidul închisorii, se hotărî executarea lor prin ştreang, pentru o anumită zi.

Marele armaş al ţării, un fel de procuror general executiv de pe atunci, îşi aduse însă aminte că nu mai are la dispoziţia sa un călău. Se adresă prin publicaţii cu darabana în întreg Iaşii, spre a aduce pe acei care ar voi să ocupe acea slujbă delicată de care statul şi societatea aveau mare nevoie în acea vreme, făgăduindu-se leafă bună şi alte multe. Dar, nici un postulant nu răspunse la apelul darabanei. Se hotărî atunci ca Armaşul să meargă el însuşi la închisoare şi să întrebe pe toţi clienţii săi de acolo, care dintre ei ar vroi, în schimbul capului său şi al libertăţii, să îmbrăţişeze frumoasa meserie... de călău, ce era vacantă. Refuzară toţi. Unul singur primi: acela fu Gavril Buzatu, un ţigănoi colos la trup, slut la faţă şi cu o privire fioroasă de te vâra în friguri la cea dintâi căutătură.

Era în 1839. Gavril debuta în noua sa meserie, punând ştreangul în gâtul tovarăşului şi căpitanului său, Ioan Chetraru. Gavril ţiganul îşi recăpătă de atunci o libertate relativă, prin faptul că fu îngăduit să locuiască în oraş, într-o uliţă dosnică din aproprierea Criminalului, astăzi strada Fătu-Păcurari, cu condiţiunea însă ca să nu părăsească nici o clipă Iaşii şi a fi gata oricând i s-ar cere concursul său. I se dădu leafă şi uniformă pentru zilele de operaţie şi pentru zilele de odihnă. El mai era obligat a se ocupa şi cu corectarea prin cnut a acelor osândiţi sau presupuşi numai, cari nu erau hotărâţi pedepsei capitale. Gavril bătea până la sânge, din ordinul armaşului, atât în beciurile şi chiliile Criminalului, cât şi la respintenele oraşului, pe acei ce i se indicau, ţinuţi de picioare de cazaci sau jandarmi ai stăpânirei. Ori de câte ori urma sa aibă loc o asemenea execuţie, se bătea mai întâi un timp oarecare, jumătate de ceas aproape darabana, ca să se adune publicul şi să asiste la o astfel de privelişte gratuită, spre a sluji de pildă acelora pe care păcatul i-ar împinge să comită fapte ca acelea ce se imputau osândiţilor. Execuţia cu care şi-a încheiat cariera sa... oficială Gavril, a fost acea a fraţilor Cuciuc, cari şi-au ucis îu complicitate cu mama lor vitregă şi un rob, pe tatăl lor propriu. Cel mai mare dintre fraţii Cuciuc fusese amploiat într-un minister al Moldovei, iar cel mai mic ofiţer. Pe întinsa câmpie de lângă Mânăstirea Frumoasa, unde de obicei se ţineau iarmaroacele ieşene, deasupra movilei de pământ numită Sarandei, se ridicară două furci înalte, destinate a susţine... pe acei ce urmau a plăti cu gâtlejul lor păcatele făptuite. In dosul fiecărei furci se săpase câte o groapă adâncă spre a primi cadavrele celor executaţi.

Fraţii Cuciuc fură scoşi din Criminal, sub privegherea marelui armaş şi un pluton de 12 soldaţi darabangii sunau un marş cadenţat. Două companii de soldaţi se aşezară pe două linii şi formară câte un lanţ deoparte şi alta, pentru a opri amestecul publicului, având pe cei doi fraţi hotărâţi a fi spânzuraţi în mijlocul lor.

Un preot în veşminte, cu o cruce în mână, mergea înaintea condamnaţilor, iar călăul Gavril, îmbrăcat tot în roş, purta pe umeri două ştreanguri de frânghie bine soponite. Fraţii Cuciuc erau îmbrăcaţi în haine negre, având pe cap şepcii de plisă neagră, cu pantalonii suflecaţi, ca să nu-i umple de glod, căci plouase în noaptea precedentă. Ei se ţineau la braţ şi mergeau veseli ca la paradă, salutând pe cunoscuţi în dreapta şi în stânga. Ajunşi la locul supliciului, fraţii se îmbrăţişară, zicându-şi un trist adio, apoi apucară unul spre o furcă, altul spre cealaltă.

Întâi cel mai mic, apoi celălalt, îşi plătiră îngrozitorul tribut ce-i datorau societăţii în mijlocul căreia făptuiseră păcatele lor. Peste câteva zile Gavril fu trimis la Dorohoi, ca să spânzure şi pe mama vitregă a fraților Cuciuc.

Gavril Buzatu și-a încheiat cu aceste execuții cariera sa de călău, continuând însă încă un timp cu executarea pedepselor corporale simple ale biciurilor, pe ra respinteni mai cu samă, până aproape de detronarea lui Mihai Sturdza, când asemeni spectacole publice se suprimară, iar Gavril, pus la pensie, fu trimis să-și sfârșească restul zilelor sale la Mânăstirea Secu, unde se și călugări.

Din cartea „Iasii de odinioară” de Rudolf Suțu, apărută în 1923 la Iași