Faimosul
călău, cel de pe urmă călău, Gavril Buzatu, îşi îndeplinea meseria lui cu multă
punctualitate. Când era vreo execuţie de săvârşit, dânsul era persoana asupra
căreia erau aţintite privirile tuturora. Un grup de oameni se zărea din
depărtare. Cu cât se apropia, cu atât şi norodul se înmulţea. Iată o femeie,
care mai mult era târâtă decât mergea. Din când în când cădea în genunchi,
împreunându-şi mânile. Cei de la spate însă îi dădeau zor de mers. Atunci dânsa
pornea în goană, urlând sălbatec, sfâşietor, îngrozind liniştea molcomitoare a
oraşului Iaşi. Călăul Gavril o aştepta.
