Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(4)

Descoperind râul

Vara. Amiaza juca în câmpie, un joc ciudat, leneş, încâlcit. Râpele din malul râului, coapte de căldură, scânteiau gălbui.

In vad la râu, bunica Paraschiva spăla rufe. Le înmuia în apă clătindu-le, le întindea pe un pietroi şi le bătea îndesat cu maiul. Lângă ea, clipind iute sub pulsaţiile fierbinţi ale soarelui, Bănică se prăjea în nisip. Avea un cap ca de ied, cu păr blond, nepieptănat şi tălpile murdare de sucul merelor pe care, noaptea, le scuturase vântul. In zori bunica Paraschiva adunase merele într-un coş, iar el se suise cu picioarele pe ele, nevăzut de nimeni, le tocase şi le vărsase în ulucul porcilor.

Acum, stând lungit pe spate, număra loviturile pe care le da bunica Paraschiva şi mânca o felie de pâine unsă cu magiun de struguri. Mesteca plictisit, încercând parcă o deznădejde a mâncării, la fel ca şi taică-su azi dimineaţă, când Bănică, stând rezemat cu coatele şi bărbia de marginea bufetului vechi, scos în curte să-l repare lemnarul, îşi făcea socoteala cum să obţină plăcile de alarmă din urechile ciubotelor pe care le încălţa maică-sa ca să nu se înţepe în mirişte.

- Vrei să înhaţi plăcile alea, îl ghicise taică-su. Mută-ţi gândul.

- Dacă mi le dai, le pun în urechile câinelui.

- Ieri ai vrut să-l spânzuri.

- Da, fiindcă e prost.  

- Pe ce se cunoaşte?

- I-am pus zgarda cu colţii de fier şi l-am trimis să se bată cu câinii de pe uliţa ailaltă. Dar el n-a vrut, e fricos.

- Nu e dat la lup. Trebuie să se bată întâi cu lupii.

- Ştiu.

- Toate le ştii, dar nu spui nimic. Zi, unde sunt alea trei cutii de cremă?

- Le-am făcut închisori pentru greieri.

- Aha! După greieri te târâi, ieri, de-a buşilea, prin tufele de nalbă din fundul curţii. Ai prins mulţi?

- Am prins şase, pe urmă patru, şi pe urmă încă şase. Sunt mulţi?

- Sunt destui. Mă gândesc că ai prăpădit o lumânare întreagă să faci cocoloaşe de ceară. Sau ai muşcat din toate lumânările din ladă câte o îmbucătură?

- I-am prins cu o lăcustă. Am legat-o de mijloc cu aţă, ea se ducea în gaură, la fund, şi mi-i aducea în gheare. Crezi c-o să iasă scandal cu lumânările?

- Iese. Precis iese. Şi când te-o înşfaca bunică-ta Paraschiva, să nu vii la mine să te descurc.

- Poate că nu iese scandal. Bunica Paraschiva zicea că lumânările din ziua de azi nu mai fac două parale. Pe vremuri, cică, îţi era mai mare dragul să înfigi o lumânare la căpătâiul mortului.

„Orice-a zis atunci bunica Paraschiva, tot o să mă bată, se gândi băiatul. Mă bate şi după aia mă pune să toc drăcilă pentru curci. Nu-i nimic, bine că am trei cutii cu greieri; la noapte le dau drumul în odaie, după sobă, şi ei o să-mi cânte până la ziuă".

Întinse picioarele şi răcoarea apei îi pătrunse plăcut trupul. Dincolo de râu, pe islazul cu iarbă cafenie, uscată de vânt, doi cai se băteau de muscă. Fiindcă şedea culcat, caii i se păreau mici, cu picioarele scurte, şi-i veni să râdă când îi auzi sforăind. Mai sus de el foşnea un izvor care se vărsa în râu printr-un jgheab de lemn. Două fire de izmă se împleteau deasupra lui - şi oamenii îl numeau „izvorul cu izmă". „Aici vin peştii să se îmbete", se gândi băiatul şi se sculă. (Pe izlaz, caii crescuseră şi ei şi se îngroşaseră.) Se gândea că vreo ştiucă sau vreun crap, ispitiţi de şuvoiul de apă rece, o să încurce drumul şi o să urce pe jgheabul de lemn. „Trebuie să fiu acolo, îşi zise Bănică, şi să-l prind." Socoteala era limpede: în clipa când peştele se avântă spre gura izvorului, el astupă jgheabul cu un bolovan şi - aleluia, domnul meu, poftim în tingire!

Cel mai mult i-ar fi plăcut să pună mâna pe vreo ochişoară cu guler de solzi albăstrii.

N-avu noroc. Şezu neclintit, lângă izvor, timp de un sfert de oră, dar nu-i pică nimic. Peştii, obosiţi pesemne, dormeau, tăvăliţi în nămol ca purceii.

Dezamăgit, coborî din nou la bunica Paraschiva şi văzând albia care se rotea goală, lângă mal, se urcă în ea şi o clătină, ţinând strâns cu mâinile de marginile ei. Aplecându-se, albia ieşi uşor pe firul apei. Bănică, aţâţat de legănarea înceată, râse ascuţit, parcă i s-ar fi rostogolit un clopoţel din gură, bunica Paraschiva nu-l auzi şi nu-l văzu, şi el începu să plutească la vale pe râul însorit. Întâi i se făcu frică şi închise ochii, pe urmă, uitând de orice primejdie, desfăcu pleoapele şi privi înjur, uimit de lumea necunoscută în care pătrundea. Un timp i se păru că apa stă pe loc şi că malurile curg îndărăt, ca două râuri pe pământ. Malurile curgeau pe sus, dar curgeau şi pe dedesubt, prin apă, târând cu ele chipul unui mânz intrat în vad, plopii din poiene, cu umbrele lor alungite şi două movile de pepeni, clădite la capătul unui drum de ţară.

Râul coti, îndepărtându-se de sat şi intră în câmpie. Pe sus, trecu un stol de porumbei şi băiatul din albie, aşezat în genunchi, se gândi că au plecat să caute boabe de mei.

- Ascultaţi, le strigă el din urmă, să nu zburaţi dincolo de soare, că sunt ulii mulţi şi pisici. Dincolo de soare e şi casa vântului.

Deodată simţi în nări miros de dulce, ameţitor, răcoros ca al apei, dar mult mai puternic. Câmpia, de amândouă părţile râului, se pierdea într-o clătinare verde spre fundul zărilor. „Ce de iepuri trebuie să fie pe aici, îşi zise Bănică, o să vin odată cu câinele să-i prindem. Dar mai

întâi trebuie să duc câinele ăla la stână să se bată cu lupii şi să se facă rău". Mirosul acelor ierburi înalte şi verzi, uşor aplecate de vântul amiezii îi era cunoscut. Tot aşa mirosea şi taică-su, alaltăieri, la întoarcerea din câmpie. El sta pe rampa porumbarului şi-şi făcea de lucru cu undiţele. Pusese momeală în cârlige pentru musculiţe, aruncase sforile pe arie şi ţinea vergile sub picior, aşteptând răbdător să se apropie vrăbiile, care veneau să fure din mâncarea găinilor.

- Te distrezi, spusese taică-su, aşezându-se alături.

- Da, de o săptămână tot fac asta. Dar am nişte undiţi păcătoase. Ia tu un ac şi îndoieşte-mi la foc una, pe cinste.

- Hei, tu, a strigat bunica Paraschiva, lasă-l în pace pe tata, că-i obosit, a săpat toată ziua în brazdele cu maghiran.

„Va să zică, îşi spuse Bănică, ierburile astea care te ameţesc se cheamă maghiran". Descoperirea îl înveseli pe băiat. Îşi spuse că pentru la iarnă o să facă o măturică de maghiran, ca să miroase casa frumos dis-de-dimineată.

Se iviră dintr-odată arcadele unui pod. Albia, abătută de curent, se izbi uşor de pilonul din mijloc. Auzind deasupra, pe pod, uruit de motoare, băiatul se prinse cu mâinile de o bară de fier. Trecea un convoi de camioane şi trupul podului vibra, undele ecoului amplificându-se pe ape. „Sunt grele, îşi spuse băiatul, cară sacii cu grâu de la arie". Sus, pe unii din pereţii interiori ai podului, vopsiţi în alb, văzu, desenată cu cărbune, o luntre cu un om în ea. „Dacă era o barcă adevărată, o coboram pe râu şi plecam cu ea". Ii plăcu tare mult felinarul atârnat de botul bărcii, care era mai frumos decât acelea făcute de el din pepeni scobiţi.

Camioanele se depărtaseră, Bănică, însă, tot se mai ţinea cu mâinile de barele pilonului. Privea mulţimea de peşti subţiri şi iuţi care fulgerau prin apă.

-Nu-i bine să staţi la umbră, hamsiilor, le zise el. Mai în sus ziua e plină de soare şi miroase a maghiran.

Zicând asta, băiatul dezlipi mâinile de pe bară şi albia porni din nou la vale. In dreapta, pe un dâmb, se înălţa un turn cenuşiu, cu aripi de lemn, care se învârteau leneş. „Moara veche stă degeaba". Ajungând în dreptul scocului rupt, acoperit de muşchi, privi moara mai atent şi zări în tocul ferestrei de sus un berbec, cu clopot la gât, cu coarne lungi, răsucite. Avea o înfăţişare bătăioasă, dar asta nu-l înfricoşa pe băiat. „Eu sunt pe apă şi el nu ştie să înoate". Se umflă în guşă, îl fluieră şi apoi strigă:

- Ticălosule, ce-am să-ţi mai trag eu două peste bot!

Lângă un pâlc de arini Bănică văzu că râul se desface în două - o parte apuca printr-o pădure de sălcii şi plopi, cealaltă intra în câmpia îngustă şi domoală. Acolo unde apele pornesc pe două mătci, se scălda, singură, o raţă de baltă. „E din negură, se gândi băiatul, a trimis-o zâna apelor să mă întâmpine", şi suci albia pe gârla dinspre câmpie. Împrejur, într-o scăpărare amăgitoare, se frământa apa morţilor. Raţa vâslea, se cufunda în adâncuri şi iarăşi apărea, desfacând şi scuturând aripile.

- Hei, o strigă Bănică, dar pasărea nu răspunse - şi el înţelese că nu are voie să vorbească. „Dacă vorbeşte, zâna o shimbă pe loc într-un bolovan şi se duce la fund".

Pe mal, în lanul de floarea-soarelui, cu tipsii galbene, roiau albinele. Zborul lor se închega într-un cântec subţire, stăruitor, dulce ca o făgăduinţă.

Deodată, râul începu să se lăţească şi luă forma unui lac pe care pluteau cârduri de gâşte. Albe, de parcă ar fi purtat între aripi un val de viscol, păsările înotau gălăgioase între malurile joase. In fund, un perete de pământ bătut cu tăvălugul oprea curgerea râului. „Ţara poveştilor", îşi spuse Bănică şi văzând că albia lui nu mai înainta, bătu apa cu palmele, ţinând braţele ţepene şi lunecă spre malul acoperit cu căsuţe de lemn şi ocoale încercuite cu plase de sârmă.

O fată care mânca la umbra unui salcâm, zărindu-l pe băiat, se apropie de marginea lacului, cu un ştergar în mâini şi strigă uimită:

- Bănică!

Băiatul nu se miră că fata-i cunoaşte numele - în locul unde ajunsese se putea întâmpla orice - şi strigă la rândul lui:

- Spune-i, te rog, gânsacului ăla mare şi gras să treacă în spatele albiei şi să mă împingă la mal.

Fata păşi în apă, udându-şi poalele rochiei, îl înfăşură pe Bănică în ştergar şi-l ridică pe umeri.

- De unde vii? îl întrebă, punându-l jos în iarbă.

- Ehei, făcu băiatul, vin tare de departe. Umblu de mult şi am obosit. Unde sunt aici?

- La crescătoria de păsări. Bunica Paraschiva ştie că ai plecat cu albia?

- Eu n-am vrut să plec, m-a furat râul.

- Bine, zise fata, o să te duc eu acasă.

-N-ai cum, fiindcă nu ştii unde stăm noi. Şi nici eu nu mai ştiu, spuse el şi înlemni pentru că văzuse un berbec ieşind dintre porumburi.

Berbecul semăna leit cu cel din fereastra morii de lemn şi se apropia de ei cu capul în pământ, în mijlocul unei turme de vreo douăzeci de miei.

- Te-ai speriat? întrebă fata. Vorbeşte-i liniştit şi n-o să-ţi facă nimic.

- Păi nu înţelege, răspunse băiatul. Cum să vorbesc cu el dacă nu-i om?

- Încearcă, zise din nou fata. Ascultă, berbecule, urmă ea spre berbec, Bănică vrea să se joace cu mieii tăi, îl laşi?

Berbecul se opri, proptindu-se zdravăn pe picioare. Băiatul râse strâmb.

- Apucă-l de coarne, îl îndemnă fata. El crede că ai venit să-i furi mieii.

- Nu-i fur, berbecule, zise băiatul numai motanul nostru fură.

Duminică, bunica Paraschiva a tăiat o găină şi a pus deoparte, pentru mine, rânza şi ficatul, dar până să vin eu, motanul le-a înhăţat. Şi nu l-am bătut. L-am încălţat în coji de nucă, atât. Tu, urmă el din ce în ce mai îndrăzneţ, îmi eşti drag, să ştii. Dacă vrei, îţi dăruiesc clopoţelul de la sania mea. E galben şi are limba subţire, cu o bobită de plumb în vârf. Mâine ţi-l aduc. Sau, poate, vii tu la noi şi-l iei. In malul de sub casa noastră curge un izvor cu apă rece. Acolo, află tu, o să prind eu odată o ochişoară pe care să mi-o prăjească bunica Paraschiva.

Berbecul înclină capul a mulţumire adâncă şi se retrase, tăcut.

Bănică îl aşteptă să se depărteze, apoi desprinse trei curele de la şorţul fetei uitat sub salcâm, şi începu să-şi împletească un bici.

In amurg, fata porni spre sat. Istovit de nemaipomenita lui călătorie, Bănică adormi în braţele fetei şi visă că goneşte într-o trăsură la care sunt înhămaţi patru iepuri.