Death wish la Peneș Curcanul

Cred că există o categorie de oameni care nu prea au ce face pe lumea asta. Așa au evoluat sau așa s-au născut, fapt e că nu se potrivesc cu nimic din ce e în afara lor. Mai devreme sau mai târziu, oamenii ăștia ajung la concluzia că e mai bine să moară. Numai că ăsta nu e deloc un lucru simplu. Cum să mori, așa, de parcă ai face o tură cu bicicleta? Pentru asta trebuie să ai curaj, nu glumă, trebuie să învingi o sumedenie de forțe care se opun: instinctul de autoconservare, teama că există Dumnezeu care te va arunca în iad pentru gestul tău, speranța secretă că poate, totuși, se va găsi ceva și pentru tine, gândul că de fapt greșești si că ceea ce te vaiți că nu ai de fapt se găsește acolo, chiar lângă tine, dar tu nu poți să-l vezi etc.

Ce fac oamenii ăștia, care vor să moară dar nu sunt în stare să rezolve personal problema? Unii o târăsc așa, tot chinuindu-se, până se îndură Dumnezeu de ei și-i culege. Alții caută locuri și întâmplări periculoase, cum ar fi războaiele, coloniile de bolnavi incurabili și contagioși, laboratoarele în care se fac experiențe cu viruși necunoscuți, galeriile subterane care stau să se prăbușească, orașele părăsite în urma unor explozii nucleare, luptele între bande rivale de traficanți înarmați, etc. Presupun că în sinea lor, mulți dintre cei care se bagă în astfel de lucruri, visează la o moarte glorioasă, care nu numai că le rezolvă problema inadecvării la lume, dar o face fără că ei să se implice în mod direct ci doar așa, pe ocolite. Un bun exemplu în acest sens îl găsim în poezia lui Alecsandri „Peneș Curcanul”. Cred că o știe toată lumea - începe cu celebrul vers „Plecat-am nouă din Vaslui”. Ei bine, după ce se bate ca un zmeu cu turcii și este rănit în toate felurile, acest țăran român ajunge să zacă undeva, în spatele frontului, probabil sub cerul liber, sau, cine știe, poate într-un cort și în mintea lui stăruie o singură idee, exprimată astfel:

Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept
Aceasta mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din pept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimica az
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Și moartea vitejească!

Așadar, după ce i-au murit toți colegii din „ceata Curcanilor”, după ce a fost rănit grav și este, cel mai probabil, pe moarte, acest Peneș nu se gândește la nimic altceva decât la momentul în care se va putea întoarce la luptă pentru a căsăpi o grămadă de turci. În opinia mea, un om normal nu face așa ceva. Un om normal se gândește cum să fugă de-acolo, cât mai departe, ca să scape cu viață. Însă Peneș Curcanul nu este, după cum se văd lucrurile, un om normal. Cel mai probabil, Peneș Curcanul este un tip care a realizat demult că lumea nu e un loc potrivit pentru el, așa că s-a bucurat să se ducă la război, sperând că acolo va putea să moară de mâna altuia ba, încă, rămânând în conștiința celorlalți ca un monument de eroism.