Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (1)

     Pe marele vapor de pasageri care urma să plece la miezul nopţii din New York spre Buenos Aires, domneau activitatea şi agitaţia ultimului ceas. Oaspeţi de pe uscat se îmbulzeau să-şi ia rămas bun de la prietenii lor, băieţi de la telegraf cu şapca pe o ureche se repezeau prin saloane Strigând nume, se cărau geamantane şi flori, copii alergau curioşi pe scări în sus şi jos, în timp ce orchestra cânta neclintită pentru deck-show. Pe punte, puţin mai la o parte, stăteam de vorbă cu un cunoscut, când două, trei fulgerări scăpărară foarte aproape de noi — probabil vreun personaj important fusese intervievat şi fotografiat de reporteri în clipa plecării. Prietenul meu privi într-acolo şi zâmbi. 

     — Aveţi aici pe bord o pasăre rară, pe Czentovic.

Şi, citindu-mi pe obraz că nu pricepusem, îmi explică:

    — Mirko Czentovic, campionul mondial de şah. Toată America de la est la vest a răsunat de zgomotul pieselor trântite pe tabla lui de şah, iar acum pleacă în Argentina, spre noi triumfuri.

Într-adevăr, îmi amintii de acest tânăr campion mondial şi chiar unele amănunte în legătură cu cariera lui, rapidă ca o rachetă. Prietenul meu, un cititor de ziare mai atent decât mine, putea să le completeze cu un întreg şir de anecdote. Cam cu un an înainte, Czentovic se plasase dintr-o dată alături de cei mai încercaţi maeştri ai şahului, ca Alechin, Capablanca, Tartakower, Lasker, Bogoliubov. Din anul 1922 — de la apariţia copilului-minune de şapte ani Rzecewski, la campionatele de şah de la New York — niciodată ivirea unui necunoscut în rândurile glorioasei bresle nu făcuse atâta vâlvă. Însuşirile intelectuale ale lui Czentovic nu îngăduiseră să i se prevadă o carieră atât de strălucită. În curând, transpiră secretul că acest maestru al şahului era în viaţa sa privată incapabil a scrie fără greşeli de ortografie măcar o frază într-o limbă oarecare. După cum îl luase peste picior unul dintre colegii săi, un om acru şi înciudat, „cultura” lui era pe toate tărâmurile la fel de universală. Czentovic era fiul unui barcagiu de pe Dunăre, un sârb, sărac lipit, a cărui luntre minusculă fusese scufundată într-o noapte de un vapor de grâne. După moartea tatălui, băiatul — care pe atunci avea doisprezece ani — fusese luat de milă de preotul din acea localitate izolată. Bietul popă se ostenea cinstit să compenseze prin meditaţii ceea ce copilul — leneş, obtuz, cu fruntea lătăreaţă — nu izbutea să înveţe la şcoala din sat.

Dar toate strădaniile se dovediră zadarnice. Lui Mirko nu era chip să-i intre în cap literele care i se explicau de o sută de ori. Minţii lui greoaie îi lipsea orice capacitate de asimilare, fie şi pentru cele mai simple materii. Ajunsese de paisprezece ani, dar la socotit, se ajuta cu degetele; mai târziu, citirea unei cărţi sau a unui ziar însemnau pentru adolescent o caznă serioasă. Şi nici nu s-ar fi putut spune că Mirko n-avea bunăvoinţă sau că era recalcitrant. Executa ascultător tot ce i se poruncea, aducea apă, crăpa lemne, ajuta la câmp, deretica bucătăria şi făcea conştiincios, deşi cu o încetineală exasperantă, tot ce i se cerea. Dar ceea ce la acest copil sucit îl necăjea pe preot mai mult decât orice, era totala lui indiferenţă. Nu făcea nimic dacă nu i se impunea anume, niciodată nu punea vreo întrebare, nu se juca cu alţi băieţi, nu-şi căuta din proprie iniţiativă nicio ocupaţie. Îndată ce-şi termina treburile casnice, se învârtea ţeapăn prin odaie, cu privirea aceea pierdută a oilor la păscut, fără să ia cea mai mică parte la întâmplările din jurul lui. Seara — pe când preotul, trăgând din luleaua-i lungă, ţărănească, juca cu plutonierul de jandarmi cele trei obişnuite partide de şah — băiatul cu laţe galbene stătea mut alături şi pe sub pleoapele-i grele privea, în aparenţă somnoros şi indiferent, tabla cu pătrate.

Într-o seară de iarnă, pe când cei doi parteneri erau adânciţi în partida lor zilnică, se auzi de pe şoseaua satului, aproape, tot mai aproape, clinchetul unor zurgălăi de sanie. Un ţăran cu căciula ninsă dădu buzna în casă, spunând că mama lui e pe moarte şi că preotul trebuie să se grăbească dacă mai vrea să vină la timp pentru maslu. Fără să pregete, preotul îl urmă. Plutonierul de jandarmi, care nu-şi sfârşise încă paharul cu bere, îşi mai aprinse de rămas bun o lulea şi tocmai se pregătea să-şi tragă pâslarii greoi, când deodată rămase uimit că Mirko nu-şi mai lua ochii de la partida începută.

— Ei, nu cumva vrei s-o termini tu? glumi el, cu totul convins că băiatul adormit n-ar fi putut să mişte corect măcar o singură piesă pe tabla de şah.

Băiatul ridică sfios privirea, dădu apoi din cap şi se aşeză pe locul preotului. După paisprezece mutări, plutonierul era mat şi pe deasupra silit să admită că nu-şi datora înfrângerea vreunei neatenţii a sa. A doua partidă se termină la fel.

— Asta-i măgarul lui Balaam! exclamă mirat preotul, când se întoarse şi-i explică plutonierului — mai puţin priceput în ale Scripturii — că în urmă cu două mii de ani se înfăptuise o minune asemănătoare: o făptură mută găsise deodată graiul înţelepciunii. În ciuda orei înaintate, preotul nu se putu împiedica a-şi măsura puterile cu discipolul său, pe jumătate analfabet. Mirko îl bătu şi pe el cu uşurinţă. Juca tenace, încet, fără să se tulbure şi fără să-şi ridice măcar o dată fruntea lătăreaţă de pe tabla de şah. Dar lupta cu o siguranţă de neclintit. În următoarele zile, nici plutonierul, nici preotul nu fură în stare să câştige măcar o partidă împotriva lui. Preotului, care ştia mai bine decât oricine cât de înapoiat era în toate celelalte privinţe elevul său, i se deşteptă o serioasă curiozitate de a afla dacă acest talent ciudat şi unilateral va rezista unei încercări mai severe. După ce îl trimise pe Mirko la bărbierul satului să-şi tundă claia galbenă ca fuiorul, pentru a-l face întrucâtva prezentabil, îl duse cu sania lui în orăşelul vecin. Ştia că în colţul unei cafenele din Piaţa Mare se află o masă cu şahişti pasionaţi, cărora nici el nu le putea ţine piept. Intrarea în cafenea a preotului — care îl împingea înainte pe băiatul de cincisprezece ani cu părul cânepiu, cu obrajii roşii, cu bunda de oaie şi cu pâslari înalţi şi greoi — stârni destulă mirare în cercul de acolo. Tânărul, stângaci, cu ochii sfielnic plecaţi, rămase într-un colţ până fu chemat la una din mesele de şah. În prima partidă, Mirko fu bătut, pentru că nu văzuse niciodată la preotul lui aşa-zisa „deschidere siciliana”. În cea de a doua partidă, făcu remiză cu cel mai bun jucător. De la a treia şi a patra încolo, îi bătu pe toţi, unul după altul.

Într-un orăşel de provincie se petrec foarte rar evenimente emoţionante, încât prima apariţie a acestui campion de la ţară făcu imediat senzaţie printre persoanele de vază de acolo. Se luă hotărârea unanimă ca băiatul-minune să rămână neapărat în oraş până a doua zi, pentru, a se putea convoca ceilalţi membri ai clubului de şah şi mai ales să poată fi înştiinţat în castelul său bătrânul conte Simczic, un fanatic al şahului. Preotul — care îşi privea protejatul cu un sentiment de mândrie necunoscut până atunci, dar care în bucuria lui de a-l fi descoperit nu voia să-şi neglijeze îndatoririle lipsind de la slujba duminicală — se declară dispus să-l lase acolo pe Mirko pentru o nouă probă. Tânărul Czentovic fu găzduit la hotel pe contul şahiştilor şi în acea seară văzu pentru întâia oară un water-closet, în după-amiaza duminicii următoare salonul de şah era înţesat de lume. Mirko — nemişcat în faţa tablei de şah timp de patru ore fără să scoată un cuvânt, fără să-şi ridice ochii — îi învinse unul după altul pe toţi jucătorii, în cele din urmă, fu propusă o partidă simultană. Dură câtva timp până când neştiutorul pricepu că el singur trebuia să lupte cu mai mulţi jucători o dată. Dar îndată ce Mirko înţelese despre ce era vorba, se descurcă repede, se deplasă încet de la o masă la alta, scârţâind din ghetele lui grosolane, şi până la urmă câştigă şapte din cele opt partide.

Atunci începură îndelungi consfătuiri. Deşi, într-un sens literal al cuvântului, acest nou campion nu locuia în oraş, patriotismul local se aprinse viu. Poate că, la urma urmei, orăşelul pe care nimeni nu-l trecuse pe vreo hartă avea să-şi câştige pentru întâia dată cinstea de a fi dat lumii o celebritate. Un agent, pe nume Koller, care până atunci nu procurase decât cântăreţe pentru cabaretul garnizoanei, se declară dispus, în cazul când i s-ar acorda lui Mirko o subvenţie pe un an, să-l ducă la Viena, unde o cunoştinţă a agentului, excelent maestru şahist, să-l iniţieze sistematic pe tânăr în arta şahului. Contele Simczic care; timp de şaizeci de ani, juca zilnic şah şi nu întâlnise niciodată un adversar atât de remarcabil, semnă numaidecât un cec pentru toată suma. În ziua aceea începu cariera uimitoare a băiatului de barcagiu.

După o jumătate de an, Mirko era stăpân pe toate tainele tehnicii şahului; ce-i drept cu o ciudată limitare, care mai târziu fu adesea remarcată şi ironizată în cercurile specialiştilor: nu reuşise niciodată să joace nici o singură partidă pe dinafară — sau, cum se spune profesional, să joace orb. Îi lipsea cu totul capacitatea de a plasa câmpul de bătaie al şahului în spaţiul nelimitat al fanteziei. Trebuia să aibă tot timpul în chip palpabil careul negru şi alb în faţa ochilor şi să simtă sub mână cele şaizeci şi patru de pătrate şi cele treizeci şi două de figuri. Chiar după ce cucerise o faimă mondială, ducea totdeauna cu sine un şah de buzunar ca să-şi reprezinte optic poziţia pieselor — dacă ar fi vrut cumva să reconstituie o partidă a unor maeştri sau să rezolve o problemă. Acest defect, de altminteri mărunt în sine, trăda o lipsă de putere imaginativă şi în cerc restrâns fu discutat tot atât de viu ca şi între muzicieni faptul că un virtuoz sau un dirijor vestit nu are capacitatea de a cânta ori de a dirija fără a avea partitura deschisă în faţă. Dar această ciudată particularitate nu împiedică de loc uluitoarea ascensiune a lui Mirko. La şaptesprezece ani câştigase o duzină de premii de şah, la optsprezece cucerise titlul de campion al Ungariei şi la douăzeci pe cel de campion mondial. Cei mai cutezători jucători, fiecare infinit superior lui Mirko în capacitate intelectuală, în fantezie şi în îndrăzneală, erau învinşi de logica sa tenace şi rece, ca Napoleon de indolentul Kutuzov, ca Hanibal de Fabius Cunctator, despre care Titus Livius ne informează că în copilăria sa arătase de asemenea trăsături surprinzătoare de nepăsare şi de imbecilitate. Astfel s-a întâmplat ca în ilustra galerie a maeştrilor şahişti — care întruneşte cele mai variate tipuri de superioritate intelectuală, filozofi, matematicieni, calculatori, naturi imaginative şi adesea creatoare — să răzbească pentru întâia dată un outsider al lumii spirituale, un ţăran greoi şi leneş la vorbă, căruia nici cel mai isteţ ziarist nu reuşise vreodată să-i smulgă un singur cuvânt publicabil. Ce-i drept, dacă Czentovic nu putea oferi ziarelor sentinţe şlefuite, în schimb, oferea din belşug anecdote despre persoana sa. În secunda când se scula de la tabla de şah, unde era un maestru fără pereche, Czentovic devenea în chip fatal o figură grotescă şi aproape comică. În ciuda costumului negru şi ceremonios şi a cravatei arătoase în care era înfipt un ac cu o perlă cam prea bătătoare la ochi, în ciuda degetelor minuţios manichiurate, el rămânea în comportament şi în maniere acelaşi băiat de ţăran care argăţise la preotul din sat. Stângaci şi chiar de o neruşinată grosolănie, spre amuzamentul şi necazul colegilor lui de breaslă, căuta, cu o lăcomie meschină şi adesea ordinară, să stoarcă din darul şi din faima lui tot ce se putea stoarce băneşte. Călătorea din oraş în oraş, locuind totdeauna la cele mai ieftine hoteluri, şi juca în cele mai păcătoase cluburi, dacă i se acorda onorariul cerut; se lăsa fotografiat pentru reclame de săpunuri şi — fără să ia seama la zeflemelile concurenţilor săi, care ştiau sigur că el nu era în stare să scrie corect nici trei fraze — îşi vându numele pentru o „Filozofie a şahului”, scrisă în realitate de un simplu student din Galiţia şi editată de un abil om de afaceri. Ca tuturor naturilor fruste, îi lipsea simţul ridicolului. De la victoria lui în campionatul mondial, se socotea cel mai important om de pe lume şi conştiinţa de a-i fi învins, pe propriul lor teren, pe toţi acei intelectuali deştepţi, oratori şi scriitori străluciţi, şi în primul rând faptul palpabil că el câştiga mai mulţi bani decât toţi, prefăcuse nesiguranţa lui iniţială într-o mândrie rece şi de obicei grosolan manifestată.

— Se putea ca o glorie atât de rapidă să nu se urce la un cap atât de găunos? încheie prietenul meu, care tocmai îmi înşirase câteva exemple clasice cu privire la îngâmfarea copilăroasă a lui Czentovic. Cum să nu se îmbolnăvească de vanitate un fecior de ţăran din Banat, de douăzeci şi unu de ani, când numai mutând încoace şi încolo nişte piese pe o tablă de lemn câştigă într-o săptămâna mai mult decât tot satul lui de-acasă într-un an tăind la lemne şi trudind din greu în fel şi chip? Şi apoi nu-i al dracului de uşor să te crezi om mare, când habar n-ai că pe lumea asta au existat vreodată un Rembrandt, un Beethoven, un Dante, un Napoleon? Băiatul ăsta nu ştie decât una şi bună în creierul lui încuiat: că luni de zile n-a pierdut nici o singură partidă de şah, şi cum nu bănuia că pe pământ mai există şi alte valori în afară de şah şi de bani. Avea toate motivele să fie entuziasmat de sine.