O poveste a lui James Joyce(14)

Graţia divină

Doi domni, care se aflau la toaletă în momentul acela, încercară să-l ridice; în zadar — nu putea face niciun efort. Zăcea ghemuit la piciorul scării de pe care se prăvălise. Reuşiră să-l întoarcă. Pălăria i se rostogolise la o distanţă de cîţiva metri, iar hainele îi erau mînjite de murdăria şi umezeala pardoselii pe care zăcuse cu faţa în jos. Ţinea ochii închişi şi răsufla zgomotos, horcăind. Din colţul gurii i se prelingea o şuviţă de sînge.

Cei doi domni şi unul dintre chelneri îl purtară pe scări pînă sus şi-l culcară pe podeaua barului. În două minute fu înconjurat de un cerc de oameni. Administratorul barului întreba pe fiecare cine e acest om, cu cine venise. Nu ştia nimeni cine era, dar unul dintre chelneri spuse că îl servise pe domnul cu un rom mic.

—  Era singur? întrebă administratorul.

—  Nu, domnule. Mai erau doi domni cu dînsul.

—  Şi unde sunt?

Nu ştia nimeni. Un glas spuse:

—  Faceţi-i loc să respire. A leşinat.

Cercul de spectatori se lărgi şi se strînse la loc, elastic. Lîngă capul omului se formase un bănuţ negru de sînge, pe carourile pardoselii. Administratorul, speriat de paloarea cenuşie a accidentatului, trimise după un sergent de poliţie.

I se descheie gulerul şi i se desfăcu cravata. Omul deschise o clipă ochii, oftă şi îi închise iarăşi. Unul dintre domnii care îl purtaseră pînă sus ţinea în mînă un joben tăvălit. Administratorul întreba mereu dacă nu ştie nimeni cine e accidentatul sau unde se duseseră prietenii lui. Uşa barului se deschise şi-şi făcu apariţia un poliţist enorm. O mulţime de oameni, care se ţinuseră pe urmele lui pe ulicioară, se adunară gloată în faţa intrării, căznindu-se care mai de care să privească înăuntru prin ochiurile de sticlă ale uşii.

Administratorul începu îndată să relateze ce ştia. Agentul de poliţie, un tînăr cu trăsături groase, imobile, asculta. Mişca domol capul în dreapta şi în stînga, şi de la administrator spre omul de pe podea, de parcă s-ar fi temut să nu cadă victimă vreunei înşelăciuni. Apoi îşi trase mănuşa, scoase de la brîu un carneţel şi îşi umezi cu limba vîrful creionului; se pregătea să redacteze un proces-verbal. Întrebă suspicios, cu un accent provincial:

—  Cine-i omul ăsta? Ce nume şi ce adresă are?

Un tînăr în costum de ciclist îşi croi drum prin cercul spectatorilor, îngenunche repede lîngă omul accidentat şi strigă să se aducă apă. Agentul de poliţie îngenunche şi el, ca să ajute. Tînărul spălă sîngele de pe gura rănitului şi apoi ceru să se aducă puţin coniac. Poliţistul repetă cererea cu glas autoritar pînă ce un chelner veni în fugă cu un pahar. Coniacul îi fu turnat omului pe gît. După cîteva secunde, deschise ochii şi privi în juru-i. Privi cercul de feţe curioase, şi-apoi, pricepînd, se strădui să se ridice în picioare.

—  Te simţi bine acum? îl întrebă tînărul în costum de ciclist.

—  Â, 'ai nimic — zise accidentatul, încercînd să se ridice.

Îl ajutară să se pună pe picioare. Administratorul pomeni de spital şi unii dintre cei din jur dădură sfaturi. I se puse pe cap omului jobenul scofîlcit. Agentul de poliţie îl întrebă:

—  Unde locuiţi?

Omul, fără să răspundă, începu să-şi răsucească vîrfurile mustăţilor. Nu dădea nicio importanţă acestei întîmplări. Nu era nimic, zicea: un mic accident. Vorbea foarte încleiat.

—  Unde locuiţi? îşi repetă întrebarea agentul de poliţie.

Omul ceru să i se aducă o trăsură. În timp ce se dezbătea această cerere, un tînăr înalt şi vioi, cu o faţă bălană, îmbrăcat într-un palton lung de ulster galben, se apropie dinspre celălalt capăt al barului. Cînd văzu ce se petrecea, strigă:

—  Salut, Tom, bătrîne! Ce-i cu dumneata?

—  As, 'ăi nimic! zise omul.

Noul-venit îl măsură cu privirile pe jalnicul personaj ce-l avea în faţă, apoi se îndreptă către agent şi-i spuse .:;

—  E-n regulă, sergent, îl conduc eu acasă. Sergentul duse mîna la cască, răspunzînd:          

—  Am înţeles, domnule Power!

—  Hai acum, Tom, zise domnul Power, luîndu-si de braţ prietenul. Nu ţi-ai frînt niciun os. Hm? Poţi să umbli?

Tînărul în costum de ciclist îl luă pe accidentat de celălalt braţ şi mulţimea se despică.

—  Cum de-ai ajuns în halul ăsta?

—  Domnul a căzut de pe scară, spuse tînărul.

—  Vă 'înt foa'te îndato'at, dom'le, făcu accidentatul.

—  Pentru nimic.

—  'uaţi un pă'ă'el cu mine?

—  Nu acum. Nu acum.

Cei trei părăsiră barul, iar mulţimea se cernu prin uşi în ulicioară. Administratorul îl duse pe sergent la scări, ca să cerceteze locul accidentului. Căzură de acord că domnul trebuie să fi călcat greşit. Clienţii se înapoiară la tejghea şi un chelner se apucă să îndepărteze urmele de sînge de pe pardoseală.

Cînd ieşiră în Grafton Street, domnul Power fluieră după o trăsură. Cel accidentat vorbi iarăşi, cum putu:

—  Vă sunt foa'te îndato'at, dom'le. Poa' ne mai întî'nim vo'dat. Nume'e meu e Ke'nan.

Şocul şi durerea ce începea să se facă simţită îl treziseră întrucîtva.

—  N-aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi, zise tînărul.

Îşi strînseră mîinile. Domnul Kernan fu urcat în trăsură şi, în timp ce domnul Power dădea îndrumări vizitiului, el îşi exprima din nou gratitudinea către tînăr şi regretul că nu puteau bea ceva împreună.

—  Altădată, îl asigură tînărul.

Trăsura o luă din loc, pornind spre Westmoreland Street. Cînd trecu pe la Ballast Office, ceasul arăta opt şi jumătate. Un vînt iute de răsărit îi izbea în faţă, suflînd dinspre gura rîului. Domnul Kernan şedea ghemuit, tremurînd de frig. Amicul său îi ceru să-i spună cum se întîmplase accidentul.

—  Nu po', răspunse el, am 'eva 'a 'imbă.

—  Arată.

Celălalt se aplecă si-şi cufundă privirea în gura domnului Kernan, dar nu vedea nimic. Aprinse un chibrit si, adăpostindu-l în căuşul palmelor, îşi cufundă din nou privirea în gura pe care domnul Kernan o ţinea deschisă cu docilitate. Măselele şi gingiile de jos erau pline de sînge închegat şi o fărîmă de limbă părea smulsă. Chibritul se stinse.

—  E urît rău, zise domnul Power.

—  Ă, 'ăi nimic, spuse domnul Kernan, închizînd gura şi trăgîndu-şi pe gît gulerul hainei terfelite.

Domnul Kernan era un voiajor comercial din vechea scoală, care credea în demnitatea menirii sale. Niciodată nu fusese văzut în oraş fără joben acceptabil şi fără ghetre. Graţie acestor două articole de îmbrăcăminte, spunea el, un bărbat era primit oriunde. Continua tradiţia Napoleonului său, marele Blackwhite, a cărui memorie o evoca uneori, prin istorioare şi mimică. Metodele comerciale moderne îl cruţaseră doar atît cît îi îngăduiau să-si ţină un mic birou propriu în Crowe Street, pe storul căruia figura numele firmei ce-o reprezenta, cu adresa: London, E.C. Pe etajera căminului din acest mic birou era înşirat un mic batalion de cutii de tablă, iar pe masa din faţa ferestrei se aflau vreo patru-cinci castronaşe de porţelan, de obicei pe jumătate umplute cu un lichid negru. Din aceste castronaşe domnul Kernan degusta ceai. Lua o înghiţitură, o sorbea, îşi impregna cerul gurii, apoi o scuipa în grătarul căminului. După aceea făcea o mică pauză, spre a-şi da verdictul.

Domnul Power, un bărbat cu mult mai tînăr, lucra la Jandarmeria Regală Irlandeză din Castelul Dublinului. Curba ascensiunii sale sociale se încrucişa cu aceea a decăderii amicului său; însă decăderea domnului Kernan era îndulcită de faptul că anumiţi prieteni, dintre cei care îl cunoscuseră pe cînd era la apogeul succesului, îl mai considerau şi acum o personalitate. Domnul Power se număra printre aceşti prieteni. Era un tînăr jovial; prin datoriile sale băneşti, inexplicabile, ajunsese de pomină în cercul său.

Trăsura opri în faţa unei case mici de pe Glasnevin Road şi domnul Kernan fu ajutat să ajungă înăuntru. Nevastă-sa îi făcu patul şi-l culcă, în vreme ce domnul Power rămase jos în bucătărie, de vorbă cu copiii, îi întrebă la ce şcoală învăţau şi la ce cărţi ajunseseră. Copiii — două fete şi un băiat — ştiindu-şi tatăl neputincios să intervină şi mama absentă, începură în preajma lui o joacă deşănţată. Era surprins de purtările şi de accentul lor şi începuse a încreţi fruntea îngîndurat, cînd intră doamna Kernan, exclamînd:

—  Ah! În ce hal e! Singur are să-şi vină de hac într-o bună zi, aşa are să sfîrşească! De vineri bea întruna.

Domnul Power avu grijă să-i explice că el, unul, nu era răspunzător, că picase în mijlocul acelei scene printr-o simplă întîmplare. Doamna Kernan, amintindu-şi bunele oficii ale domnului Power în timpul unor dispute conjugale, ca şi multe, mărunte, dar oportune împrumuturi obţinute de la dînsul, zise:

—  O, nu-i nevoie să-mi spuneţi asta, domnule Power. Ştiu eu că-i sunteţi prieten, nu ca alţii cu care umblă. Ăia-s oameni de treabă numai cît are bani în buzunar, ca să-şi neglijeze soţia şi copiii. Halal prieteni! Cu cine-a mai fost astă-seară? Tare aş vrea să ştiu.

Domnul Power clătină din cap, dar nu spuse nimic.

—  Îmi pare rău, continuă ea, că n-am nimic în casă să vă ofer. Dar dacă aşteptaţi puţin, o să trimit la Fogarty, pe colţ.

Domnul Power se ridică.

—  Îl aşteptam să vie acasă cu bani. Parcă nici nu s-ar gîndi că are şi el o casă.

— Lăsaţi, doamnă Kernan, o linişti domnul Power, îl facem noi să-ntoarcă foaia. O să vorbesc cu Martin. El e omul potrivit. Venim într-o seară şi discutăm despre asta.

Îl conduse pînă la uşă. Vizitiul tropăia de colo-colo, în drum, dînd din mîini ca să se încălzească.

—  Aţi fost foarte bun că l-aţi adus acasă, zise ea.

—  Aş, nu face nimic, răspunse domnul Power.

Se urcă în trăsură. La pornire, îşi mai ridică o dată pălăria înspre dînsa şi privind-o voios zise:

—  O să facem alt om din el! Noapte bună, doamnă Kernan.

Doamna Kernan privi cu ochi miraţi în urma trăsurii, pînă nu se mai văzu. Apoi se desprinse, intră în casă şi deşertă buzunarele soţului.

Era o femeie activă, practică, de vîrstă mijlocie. Nu demult îşi sărbătorise nunta de argint şi reînnodase intimitatea cu soţul ei, valsînd împreună, în acompaniamentul domnului Power. Pe timpul cînd îi făcea curte, domnul Kernan îi păruse o figură destul de impunătoare. Şi acuma mai dădea fuga pînă la poarta capelei, ori de cîte ori auzea de vreo cununie, şi cînd privea perechea de miri, îşi amintea cu multă plăcere cum ieşise ea din biserica Steaua Mării din Sandymount, la braţul unui bărbat jovial şi bine hrănit, îmbrăcat elegant, în redingotă, cu pantaloni de culoarea lavandei şi cu un joben ţinut cu graţie în cumpănă, pe celălalt braţ. Trei săptămîni după aceea, găsise plicticoasă viaţa de femeie măritată, iar mai tîrziu, cînd începea s-o găsească insuportabilă, devenise mamă. Rolul de mamă nu ridica dificultăţi de neînvins şi timp de douăzeci şi cinci de ani fusese o menajeră dibace pentru soţul ei. Cei doi băieţi mai mari o porniseră bine: unul era în prăvălia unui negustor de postavuri din Glasgow, iar celălalt lucra în biroul unui comerciant de ceaiuri la Belfast. Erau băieţi buni, scriau regulat şi uneori trimiteau şi ceva bani acasă. Ceilalţi copii erau încă la şcoală.

Domnul Kernan trimise în ziua următoare o scrisoare la birou şi rămase în pat. Nevastă-sa îi pregăti o supă concentrată şi-l muştrului pe şleau. Accepta beţiile lui dese ca făcînd parte din atmosferă, îl îngrijea conştiincios de cîte ori se îmbolnăvea şi stăruia totdeauna să mănînce ceva dimineaţa. Existau şi soţi mai răi. Kernan, de cînd se făcuseră mari băieţii, nu fusese niciodată violent — şi-apoi, ea ştia bine că bărbatu-său era în stare să meargă pe jos pînă-n capătul lui Thomas Street şi înapoi ca să ia o comandă cît de mică.

Două seri mai tîrziu, prietenii veniră să-l vadă. Doamna îi duse sus, în dormitorul impregnat cu miros personal, şi le oferi scaune lîngă foc. Limba domnului Kernan, a cărei durere usturătoare îl făcuse cam nervos în timpul zilei, deveni acum mai politicoasă. Şedea în pat, proptit între perne, şi picul de culoare din obrajii buhăiţi îi făcea să pară ca de cenuşă spuzită. Îşi rugă musafirii să scuze dezordinea din cameră, privindu-i însă totodată cu un aer oarecum ţanţoş, un fel de mîndrie de veteran.

Habar nu avea că se urzea un complot în juru-i — pe care amicii săi, domnul Cunningham, domnul M'Coy şi domnul Power îl dezvăluiseră jos doamnei Kernan. Ideea fusese a domnului Power, dar punerea ei în aplicare îi era încredinţată domnului Cunningham. Domnul Kernan era protestant de obîrşie şi, cu toate că se convertise la catolicism la vremea căsătoriei, de douăzeci de ani nu mai revenise sub aripa bisericii. În plus, îi mai plăcea şi să lanseze cîte o săgeată ocazională la adresa catolicismului.

Domnul Cunningham părea omul cel mai potrivit să rezolve un asemenea caz. Era un coleg mai în vîrstă al domnului Power. Propria lui căsnicie fiind destul de nefericită, lumea îl compătimea foarte mult. Se ştia că luase de nevastă o femeie neatrăgătoare, care era o beţivă incurabilă. De şase ori îi mobilase casa. Şi de fiece dată ea împrumutase bani pe numele lui, punînd amanet mobila. Toţi îl respectau pe bietul Martin Cunningham — un bărbat cu scaun la cap, inteligent şi cu legături influente. Prin scurte imersiuni în apele filozofiei generale, îşi călise cunoaşterea de oameni şi agerimea-i firească, ce luase o turnură specială prin îndelungatul contact cu cazurile penale. Era bine informat. Prietenii se plecau în faţa opiniilor sale şi găseau că seamănă la faţă cu Shakespeare.

Cînd îi fusese dezvăluit complotul, doamna Kernan spusese:

— Las totul în mîinile dumneavoastră, domnule Cunningham.

După o căsnicie de un sfert de veac, păstrase puţine iluzii. Religia era pentru dînsa o deprindere şi bănuia că un om de vîrsta soţului ei n-are să se mai schimbe pînă la moarte. Era ispitită să creadă că, în chip ciudat, accidentul se nimerise bine şi, de n-ar fi ţinut să nu pară o femeie afurisită, le-ar fi spus acelor domni că domnului Kernan n-avea să-i strice că i se scurtase un pic limba.

Totuşi, domnul Cunningham era un om priceput — şi religia-i religie. Planul ăsta s-ar putea să fie folositor şi, cel puţin, n-avea ce strica. În credinţele doamnei Kernan nu se afla nimic extravagant. Credea cu tărie în Sfînta Inimă a lui Isus ca în cea mai utilă dintre toate devoţiunile catolice, şi era de acord cu sacramentele. Credinţei ei îi punea hotar bucătăria, dar, la o adică, putea crede şi în duhul rău şi în Sfîntul Duh.

Domnii începură să vorbească despre accident. Domnul Cunningham spuse că a cunoscut cîndva un caz similar. Un om de şaptezeci de ani îşi smulsese o fărîmă de limbă, muşcînduşi-o într-o criză de epilepsie, şi limba se refăcuse atît de bine, încît nu se mai cunoştea nici urmă din muşcătura aceea.

—  Păi eu n-am şaptezeci de ani, se apără rănitul.

—  Ferească Dumnezeu, zise domnul Cunningham.

—  Te mai doare? întrebă domnul M'Coy.

Domnul M'Coy fusese la un moment dat un tenor cu oarecare reputaţie. Nevastă-sa, fostă soprană, mai preda şi acum lecţii de pian, la preţ redus, copiilor mai mici. Linia vieţii lui nu fusese cea mai scurtă distanţă între două puncte şi — în scurte perioade — neavînd încotro, trăise de azi pe mîine, din ingenioase schimbări de profesie. Fusese funcţionar la căile ferate Midland, achizitor de reclame pentru The Irish Times şi The Freeman's Journal, agent local, contra comision, al unei firme de cărbuni, agent al unui birou — detectiv particular, copist în biroul subşerifului, iar de curînd devenise secretar de coroner al oraşului. Noua sa slujbă îi inspira un interes profesional faţă de cazul domnului Kernan.

—  De durut nu prea mă doare, răspunse domnul Kernan. Da' mi-e o greaţă, parcă-mi vine mereu să vărs.

—  Asta-i din băutură, spuse hotărît domnul Cunningham.

—  Nu, îl asigură domnul Kernan. Cred că am răcit în trăsură, îmi tot vine mereu ceva pe gît, flegmă ori...

—  Mucozităţi, opină domnul M'Coy.

—  Mi se tot suie mereu, parcă din fundu' gîtlejului, ceva care-mi face greaţă.

—  Da, da, zise domnul M'Coy, e toraxul.

Şi privi cu un aer de sfidare către domnul Cunningham şi către domnul Power.

Domnul Cunningham dădu repede din cap şi domnul Power spuse:

—  Lasă, noroc că s-a sfîrşit cu bine.

—  Îţi rămîn foarte îndatorat, bătrîne, spuse invalidul. Domnul Power făcu un gest degajat.

—  Ăilalţi doi cu care eram...

—  Cu cine erai? întrebă domnul Cunningham.

—  C-un tip. Nu-i ştiu numele. Ei, comedie, cum naiba-l cheamă? Unu' mărunt, cu păr ca nisipu'...

—  Şi cu mai cine?

—  Harford.

—  Hm, făcu domnul Cunningham.

La această observaţie a domnului Cunningham, ceilalţi tăcură. Era ştiut că el avea surse secrete de informaţie; în cazul acesta, monosilaba emisă avea o intenţie morală. Domnul Harford, la răstimpuri, făcea parte dintr-un mic detaşament care părăsea oraşul îndată după prînz, duminica, în scopul de a ajunge, cît mai repede posibil, la vreo cîrciumă din împrejurimi, unde membrii detaşamentului se dădeau drept călători autentici. Dar cei ce-l însoţeau în călătorie nu consimţiseră niciodată a-i trece cu vederea originea. Îşi începuse viaţa ca obscur afacerist, împrumutînd muncitorilor mici sume de bani, cu dobîndă cămătărească. Mai tîrziu devenise asociatul unui gentleman foarte gras şi scurt, domnul Goldberg, de la Banca de împrumut Liffey. Soţii săi întru catolicism, de cîte ori îi simţeau usturător jecmănelile pe pielea lor sau a aproapelui, pomeneau de originea lui şi vorbeau de el ca de un agramat, iar în persoana fiului său idiot vedeau manifestarea dezaprobării divine a cametei. Alteori, îşi aminteau calităţile lui.

—  Stau şi mă-ntreb unde s-o fi dus, zise domnul Kernan.

De fapt, prefera ca amănuntele incidentului să rămînă nelămurite. Dorea ca amicii săi să creadă că era vorba de o oarecare neînţelegere, că pînă la urmă nici nu se întîlnise cu Harford. Amicii, care cunoşteau foarte bine obiceiurile domnului Harford la băutură, tăceau. Domnul Power mai spuse o dată:

—  Noroc că s-a sfîrşit cu bine.

Domnul Kernan schimbă numaidecît subiectul.

—  De treabă tînărul ăla, studentu-n medicină, zise. Să nu fi fost el...

—  O, să nu fi fost el, adăugă domnul Power, s-ar fi putut să iasă cu şapte zile arest, fără opţiune de amendă.

—  Da, da, continuă domnul Kernan, străduindu-se să-si amintească. Acu' mi-aduc aminte că era şi-un poliţist p-acolo. Părea băiat de treabă. De fapt, cum s-a întîmplat?

—  S-a întîmplat că erai cherchelit rău, Tom, spuse domnul Cunningham cu gravitate.

—  Să ştii c-oi fi fost, replică domnul Kernan, cu egală gravitate.

—  Presupun că i-ai făcut vînt sergentului, Jack, zise domnul M'Coy.

Domnul Power nu prea gustă folosirea numelui său mic. Nu c-ar fi avut vederi înguste, dar nu putea uita că, recent, domnul M'Coy organizase o campanie de recrutare de valize şi cufere, pentru ca doamna M'Coy să poată îndeplini nişte angajamente imaginare prin ţară. Mai mult decît faptul că şi el căzuse în cursă, îl supăra vulgaritatea acestei mistificări. Răspunse aşadar întrebării, de parcă ar fi pus-o domnul Kernan.

Relatarea incidentului îl indignă pe domnul Kernan. Era acut conştient de calitatea lui de cetăţean, dorea să fie cu urbea sa în termeni de onorabilitate reciprocă şi nu ierta uşor un afront ce i-l aduceau unii pe care-i numea „hăndrălăi de la ţară".

—  Pentru asta plătim impozite? întrebă. Ca să-i hrănim şi să-i îmbrăcăm pe bădăranii ăştia..., că altceva nu-s.

Domnul Cunningham rîse. Nu se simţea slujbaş al „Castelului" decît în timpul orelor de birou.

—  Păi, da' ce altceva ar putea fi, Tom? zise.

Luă un accent gros, provincial, şi spuse pe un ton de comandă:

—  65, prinde-ţi varza!

Toţi rîseră. Domnul M'Coy, care dorea să pătrundă în conversaţie pe orice uşă, pretinse că nu cunoştea anecdota. Domnul Cunningham povesti:

—  Zice că scena s-ar fi petrecut la cazarma unde-s recrutaţi pentru instrucţie găliganii ăia uriaşi de la ţară, veniţi de la coada vacii. Sergentu-i pune să stea înşiraţi la perete, cu străchinile în mîini. Domnul Cunningnam îşi ilustra anecdota cu gesturi groteşti. Mă rog, cînd le dă să mănînce. Şi-are în faţa lui, pe-o masă, un ceaun cît toate zilele, cu varză, şi-un polonic mare cît o lopată. Ia cu polonicul cîte-un ghemotoc de varză şi-i face vînt prin odaie către bieţii flăcăi, care trebuie să se căznească să şi-l prindă-n străchini: „65, prinde-ţi varza!"

Iar rîseră cu toţii; însă domnul Kernan tot mai era indignat. Spunea c-are să scrie o scrisoare la gazetă.

—  Brutele astea neroade care vin peste noi îşi închipuie c-or să ne comande. Ce, trebuie să-ţi spun eu, Martin, cine-s ăştia?

Domnul Cunningham adeveri cu autoritate:

—  E ca-n toate cele pe lumea asta. Te-ntîlneşti şi cu răi, te-ntîlneşti şi cu buni.

—  Te întîlneşti şi cu buni, sunt de acord, zise domnul Kernan, satisfăcut.

—  E mai bine să nici nu-i iei în seamă, să n-ai de-a face cu ei, spuse domnul M'Coy. Asta-i părerea mea!

Doamna Kernan intră în odaie si, asezînd pe masă o tavă, îi pofti:

—  Vă rog să vă serviţi, domnilor.

Domnul Power se ridică să oficieze si-i oferi scaunul său. Ea refuză, zicînd că are de călcat rufe, jos, şi după un schimb de priviri cu domnul Cunningham, în spatele domnului Power, se pregăti să părăsească încăperea. Bărbatu-său o chemă:

—  Şi mie nu mi-ai adus nimic, puică?

—  Da, ţie! Tu să-ţi pui pofta-n cui! Bărbatu-său strigă după dînsa:

—  Nimic pentru bietu' tău bărbăţel!

Luase o mutră şi o voce atît de caraghioase, că toţi făcură haz pe cînd se împărţeau sticlele de bere neagră...

Domnii sorbiră din pahare, le puseră iar pe masă şi mai statură. Apoi domnul Cunningham se întoarse către domnul Power şi spuse, ca din întîmplare:

—  Joi seara ai zis, Jack, aşa-i?

—  Da, joi, răspunse domnul Power.

—  Bine, dom'le, replică domnul Cunningham prompt.

—  Putem să ne-ntîlnim la M'Auley, zise domnul M'Coy. E cel mai potrivit loc.

—  Numai să nu-ntîrziem, făcu domnul Power, foarte serios, fiindcă e sigur c-o să vină enorm de multă lume şi pe urmă nu mai putem intra.

—  Ne putem întîlni la şapte şi jumătate, propuse domnul M'Coy.

—  Bine, dom'le! încuviinţă domnul Cunningham.

—  Fie, la M'Auley, la şapte jumate.

Urmă o scurtă tăcere. Domnul Kernan aşteptă să vadă dacă prietenii lui îl vor iniţia în ce discutaseră. După un răstimp întrebă:

—  Da'ce puneţi la cale?

—  A, nimic, zise domnul Cunningham. Doar o mică chestie pe care-o aranjăm pentru joi.

—  Vă duceţi la operă, cumva?

— Nu, nu, răspunse domnul Cunningham, pe un ton evaziv, e doar o mică chestiune... spirituală.

—  O! făcu domnul Kernan.

Iar se lăsă tăcere. Apoi, domnul Power spuse deodată, cu ton hotărît:

—  Ca să fim sinceri, Tom, avem de gînd să facem o retretă(*)

— Da, asta e, zise domnul Cunningham. Jack şi cu mine, şi dumnealui, domnul M'Coy, cu toţii vrem să ne curăţim de păcate.

Rosti această afirmaţie pe un ton firesc şi energic, si, încurajat de propriu-i glas, urmă:

—  Vezi bine, trebuie să recunoaştem toţi că suntem o adunătură de păcătoşi, fiecare în parte şi cu toţii împreună. Am spus fiecare în parte şi cu toţii împreună! adăugă cu morocănoasă generozitate, apoi, întorcîndu-se către domnul Power: Hai, recunoaşte!

—  Recunosc, zise domnul Power.

—  Şi eu recunosc, spuse domnul M'Coy.

—  Aşa că ne-am pus în gînd să ne curăţim laolaltă, informă domnul Cunningham.

Apoi, de parcă i-ar fi venit brusc o idee, se întoarse către bolnav, zicînd:

—  Auzi, Tom, ştii ce-mi dă prin gînd? Ce-ar fi să te asociezi şi tu — să facem un careu.

—  Bună idee, zise domnul Power. Toţi patru odată. Domnul Kernan tăcu. Propunerea avea pentru mintea lui un sens foarte vag; înţelegînd însă că nişte factori de ordin spiritual erau pe cale să se ocupe de el, gîndea că demnitatea sa îl obligă să se lase greu. Vreme îndelungată nu luă parte la conversaţie, ci doar ascultă, cu un aer de calmă ostilitate, pe amicii care îi discutau pe iezuiţi.

—  Eu n-am o părere chiar aşa proastă despre iezuiţi, interveni în cele din urmă. Sunt un ordin de oameni culţi. Şi-apoi cred că au intenţii bune.

— Sunt cel mai grozav ordin din toată biserica, Tom, zise domnul Cunningham, cu entuziasm. Generalul iezuiţilor e al doilea după Papă.

—  Mai e vorbă, spuse domnul M'Coy, dacă vrei o treabă bine făcută, fără nicio gafă, la un iezuit te duci. Ăstia-s oameni cu influenţă. Să vă spun eu un caz, ca exemplu...

—  Iezuiţii-s un ordin impunător, îl întrerupse domnul Power.

— E un lucru curios cu Ordinul Iezuit, interveni domnul Cunningham. Orice alt ordin al bisericii, la un moment dat, a trebuit reorganizat, da-n Ordinul Iezuit nu s-a făcut nicicînd vreo schimbare. N-a slăbit niciodată.

—  Aşa? întrebă domnul M'Coy.

—  E un fapt, afirmă domnul Cunningham. Istoria vorbeşte.

—  Păi uitaţi-vă ce biserică au, zise domnul Power. Uitaţi-vă la congregaţia lor.

—  De clasele de sus iezuiţii se ocupă, întări domnul M'Coy.

— Da, aprobă domnul Kernan. De-aia am şi eu simpatie pentru ei. Printre preoţii ăia obişnuiţi sunt nişte ignoranţi, nişte înfumuraţi...

—  Toţi  sunt buni,  ripostă  domnul  Cunningham, fiecare-n felul lui. Preoţimea irlandeză se bucură de cinstire-n toată lumea.

—  A, da! întări domnul Power.

—  Nu ca alte soiuri de pe continent, nevrednici să poarte numele de preoţi, îl sprijini domnul M'Coy.

—  Poate că ai dreptate, spuse domnul Kernan, îmblînzit.

— Bineînţeles că am dreptate, făcu domnul Cunningham. Nu degeaba-s pe lume de-atîta timp si-am văzut-o mai pe toate feţele. Cel puţin mă pricep la oameni.

Băură iar, luînd exemplu unul de la altul. Domnul Kernan părea să cîntărească ceva în minte. Era impresionat. Avea o părere înaltă despre capacitatea domnului Cunningham de a judeca oamenii şi a le descifra trăsăturile.

—  Mă rog, nu-i decît o simplă retretă, urmă domnul Cunningham. Pentru oameni de afaceri, înţelegi. O ţine Părintele Purdon.

—  N-o să fie sever cu noi, Tom, zise persuasiv domnul Power.

—  Părintele Purdon? Părintele Purdon? făcu invalidul.

— A, îl cunoşti cu siguranţă, Tom, zise cu energie domnul Cunningham. E un tip bine, simpatic! Un om de lume, ca şi noi.

—  A, da. Cred că ştiu cine e. Cam roşu la faţă, înalt.

—  El e.

—  Şi ia spune-mi, Martin... E predicator bun?

— Mm-da... Ştii, de fapt n-are să fie chiar o predică. O să stea doar de vorbă cu noi, prieteneşte, aşa, pe bază de bun-simţ.

Domnul Kernan chibzuia. Domnul M'Coy zise:

—  Părintele Tom Burke, ăla as!

—  O,  părintele  Tom  Burke, se încălzi  domnul Cunningham, acela era un orator înnăscut. L-ai auzit vreodată, Tom?

—  Dacă l-am auzit! făcu bolnavul vexat. Te cred! L-am auzit...

—  Şi totuşi, se spune că n-ar fi fost mare teolog, zise domnul Cunningham.

—  Zău? se miră domnul M'Coy.

— A, mă rog — nimic grav, bineînţeles. Doar că se-ntîmpla, cică, să predice chestii care nu prea erau ortodoxe.

—  A!... era un om splendid, zise domnul M'Coy.

— L-am auzit o dată, continuă domnul Kernan. Am uitat acu' despre ce anume vorbea. Crofton şi cu mine şedeam în fundu' sălii, ştiţi... cum îi zice...

—  Naos, spuse domnul Cunningham.

— Da, în fund, aproape de uşă. Am uitat acu ce... A, da, despre Papă — despre răposatul Papă vorbea. Ţin bine minte. Pe cuvîntul meu, era magnific, ca stil de oratorie. Şi ce voce! Doamne! — asta voce! Prizonierul din Vatican — aşa-i zicea. Ţin minte că mi-a spus Crofton cînd am ieşit...

—  Da el e oranjist(**), Crofton, nu? întrebă domnul Power.

— Fireşte că da, zise domnul Kernan, şi încă unu foarte de treabă. Ne-am dus amîndoi la Butler în Moore Street, după aia — pe onoarea mea, eram sincer mişcat — să mă bată Dumnezeu dacă nu spun drept, şi-mi aduc bine aminte ce mi-a spus: „Kernan, a zis, noi ne-nchinăm la altare diferite, a zis, dar credinţa ne e aceeaşi." M-a frapat ca foarte bine spus.

—  E destul de mult adevăr într-asta, comentă domnul Power. Totdeauna veneau protestanţi cu duiumul la capela unde predica părintele Tom.

—  Nu-i mare deosebire între noi, zise domnul M'Coy. Toţi credem în..., şovăi un moment..., în Mîntuitor. Atîta că dînşii nu cred în Papă şi în Maica Domnului.

—  Dar, bineînţeles, replică domnul Cunningham liniştit şi impresionat, religia noastră este adevărata religie, vechea credinţă de baştină.

—  Nici o îndoială c-aşa-i, adeveri domnul Kernan cu căldură.

Doamna Kernan veni pînă la uşa dormitorului şi anunţă:

—  Aveţi un musafir!

—  Cine e?

—  Domnul Fogarty.

—  O, să intre! Să intre!

Un obraz palid, oval, se ivi în lumină. Arcul mustăţilor blonde, căzute, se repeta în sprîncenele blonde, boltite deasupra unor ochi cu privirea agreabil mirată. Domnul Fogarty era un modest băcan. Dăduse greş cînd înjghebase în centru un debit de băuturi spirtoase — pentru că situaţia lui financiară nu-i permitea să intre în legătură decît cu distilatori şi fabricanţi de bere de mîna a doua. Deschisese apoi o prăvălioară pe Glasnevin Road, unde se flata că manierele sale au să cucerească simpatia gospodinelor din cartier. Se purta cu oarecare farmec, făcea complimente copiilor mici şi se exprima cu precizie şi eleganţă. Nu era un om necultivat. Domnul Fogarty aducea un dar, cam un sfert de litru de whisky special. Se interesă politicos de sănătatea domnului Kernan, puse pe masă darul şi se instală pe picior de egalitate cu ceilalţi. Domnul Kernan aprecia darul cu atît mai mult cu cît îşi amintea că avea cu Fogarty un cont de alimente nelichidat. Spuse:

—  A, frumos, bătrîne! Nu mă miră din partea dumitale! Vrei s-o deschizi, Jack?

Domnul Power oficie din nou. Fură clătite paharele şi se turnă în ele cinci porţii mici de whisky. Sub această nouă influenţă, conversaţia se însufleţi. Domnul Fogarty, şezînd pe o zonă de scaun redusă, arăta un interes deosebit faţă de discuţie.

—  Papa Leon al XIII-lea, spunea domnul Cunningham, a fost una dintre luminile veacului. Marea lui idee era, ştiţi, unirea între Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă. Asta şi-a fixat el drept scop în viaţă.

—  Am auzit adesea c-ar fi fost unul dintre cei mai intelectuali bărbaţi din Europa, zise domnul Power.

—  Asta a şi fost, confirmă domnul Cunningham, dacă nu chiar cel mai intelectual. Deviza lui, ştiţi, ca Papă, era Lux supra Lux — Lumină peste Lumină.

—  Nu, nu, interveni domnul Fogarty, zelos. Cred că aici vă înşelaţi. Era Lux in tenebris, cred, Lumină în întuneric.

—  A, da, zise domnul M'Coy, tenebrae.

—  Pardon, spuse categoric domnul Cunningham, era Lux supra Lux. Pe cînd a lui Pius al IX-lea, înaintaşul lui, a fost Crux supra Crux — adică Cruce peste Cruce. Asta arată deosebirea între pontificatele lor.

Deducţia fu admisă. Domnul Cunningham continuă:

—  Papa Leon, ştiţi, a fost un mare savant şi-un poet.

—  Avea o faţă energică, admise domnul Kernan.

—  Da, spuse domnul Cunningham. Scria poezii în latineşte.

—  Zău? se miră domnul Fogarty.

Domnul M'Coy îşi gustă cu satisfacţie whisky-ul şi clătină din cap cu dublă intenţie, zicînd:

—  Asta nu-i glumă, pot să vă spun.

—  Noi n-am învăţat aşa ceva, Tom, zise domnul Power, urmînd exemplul domnului M'Coy, cînd mergeam la şcoala de un penny pe săptămînă.

—  Mulţi oameni de ispravă au mers la şcoala de un penny pe săptămînă, c-o brazdă de turbă la subţioară(***), spuse domnul Kernan, sentenţios. Sistemul de pe vremuri era cel mai sănătos — o educaţie simplă, onestă. Nu ca fleacurile care-s la modă azi...                                    

—  Foarte adevărat, declară domnul Power.

—  Nimic superfluu, rosti domnul Fogarty. Enunţă cuvîntul, apoi bău cu gravitate.

— Îmi aduc aminte c-am citit undeva, reluă domnul Cunningham, că unul dintre poemele Papei Leon trata despre invenţia fotografiei — în latină, fireşte.

—  Despre fotografie! exclamă domnul Kernan.

— Da, spuse domnul Cunningham.

Sorbi şi el din pahar.

—  Păi, mă rog, zise domnul M'Coy, nu-i fotografia o minune, dacă stai să te gîndeşti?

—  Mai e vorbă, răspunse domnul Power, minţile mari îşi dau seama.

—  Cum spunea poetul: „Minţile mari, de nebunie sunt aproape", enunţă domnul Fogarty.

Domnul Kernan părea să se frămînte. Se străduia să-şi amintească opiniile teologiei protestante în anumite puncte spinoase si, în cele din urmă, se adresă domnului Cunningham:

—  Spune-mi, Martin, unii dintre Papi — bineînţeles că nu cel de-acu', ori predecesorul lui — ci unii dintre vechii Papi, nu-i aşa că nu prea au fost uşă de biserică?

Urmă o tăcere... Domnul Cunningham spuse:

—  A, fireşte, au fost şi unii cam deocheaţi... Dar ce-i de mirare e altceva. Nici unul dintre ei, nici cel mai mare beţivan, nici cel mai... cea mai mare brută, mă rog, nici unul n-a predicat vreodată ex cathedra vreun cuvinţel de doctrină greşită. Ei, asta nu vi se pare de mirare?

—  Este, spuse domnul Kernan.

—  Da, fiindcă dacă Papa vorbeşte ex cathedra, explică domnul Fogarty, e infailibil.

—  Aşa este, întări domnul Cunningham.

—  A, ştiu de infailibilitatea Papei. Ţin minte, eram tînăr pe-atunci... Ori nu cumva...?

Domnul Fogarty se întrerupse. Luă sticla şi le mai turnă celorlalţi cîte puţin. Domnul M'Coy, văzînd că nu ajungea pentru toţi, obiectă că el nu-şi băuse încă prima porţie. Ceilalţi acceptară, după ce se împotriviră de formă. Susurul whisky-ului curgînd lin în pahare fu un interludiu agreabil.

—  Cum spuneai, Tom? întrebă domnul M'Coy.

— Infailibilitatea papală, continuă domnul Cunningham, păi asta a fost scena cea mai grozavă din toată istoria Bisericii.

— Cum s-a petrecut, Martin? întrebă domnul Power. Domnul Cunningham ridică două degete groase.

—  În   colegiul   sacru,   ştiţi,   al   cardinalilor   şi arhiepiscopilor, erau doi oameni împotriva infailibilităţii, în timp ce toţi ceilalţi erau pentru. Tot conclavul, mă rog, afară de ăştia doi, era unanim de acord. Da' ei nu! Nu şi nu!

—  Ha! făcu domnul M'Coy.

—  Şi-ăştia erau un cardinal neamţ, pe care-l chema Dolling... sau Dowling... sau...

—  Dacă-l chema Dowling nu era neamţ, garantat, spuse domnul Power rîzînd.

—  Mă rog, acest mare cardinal neamţ, cum l-o fi chemat, era unul dintre ei, iar celălalt a fost John MacHale.

—  Cum? strigă domnul Kernan. Adică John of Tuam?

—  Sunteţi sigur că-i aşa? întrebă domnul Fogarty cu dubiu. Eu credeam c-a fost vreun italian sau american.

—  John of Tuam, repetă domnul Cunningham, el a fost.

Bău şi băură şi ceilalţi. Apoi reluă:

—  Îi vedeţi, mă rog, parlamentînd pe toţi cardinalii ăştia şi toţi episcopii şi arhiepiscopii, din toate colţurile pămîntului — iar ăia doi luptîndu-se ca dracii contra tuturor — pînă cînd, în cele din urmă, Papa însuşi se scoală şi declară infailibilitatea drept dogmă a Bisericii ex cathedra. Şi în clipa aia John MacHale, care o tot combătuse şi-o combătuse, se ridică şi el şi răcneşte c-o voce de leu: „Credo!"

—  Adică „Cred!" zise domnul Fogarty.

—  „Credo!" repetă domnul Cunningham. Asta arăta credinţa ce-o avea. În momentul cînd a vorbit Papa, el s-a supus.

—  Dar Dowling? întrebă domnul M'Coy.

—  Cardinalu' neamţ n-a vrut să se supună. A părăsit biserica.

Vorbele domnul Cunningham înălţaseră vasta imagine a bisericii în imaginaţia ascultătorilor. Glasul lui adînc şi gros îi înfiorase cînd rostise cuvîntul de credinţă şi supunere. Cînd intră în odaie, ştergîndu-se pe mîini, doamna Kernan pătrunse într-o companie solemnă. Fără să tulbure liniştea, se aplecă peste bara de la picioarele patului.

—  L-am văzut o dată pe John MacHale, zise domnul Kernan, şi n-am să-l uit cît oi trăi.

Se întoarse către nevastă-sa, luînd-o martoră:

—  Ţi-am povestit de multe ori asta, nu? Doamna Kernan dădu din cap.

—  Era la dezvelirea statuii lui Sir John Gray. Vorbea Edmund Dwyer Gray — tot pălăvrăgea de zor — iar bătrînu' MacHale, c-o uitătură morocănoasă, îl privea pe sub nişte sprîncene stufoase.

Domnul Kernan îşi încreţi fruntea şi, plecîndu-si capul înainte, ca un taur mînios, se holbă la nevastă-sa.

—  Doamne! exclamă reluîndu-si chipul obişnuit, de cînd stat n-am văzut aşa ochi în capu' cuiva. Parcă ar fi zis: „Te văz eu cine eşti, băiete!" Avea nişte ochi ca de şoim!

—  Toţi Gray-ii ăştia n-au fost buni de nimic, declară domnul Power.

Tăcură iar. Domnul Power se întoarse către doamna Kernan şi i se adresă cu o bruscă jovialitate:

—  Ei, doamnă Kernan, să ştiţi c-o să facem din dumnealui de colo, soţul dumneavoastră, un bun şi sfînt şi pios romano-catolic, temător de Dumnezeu!

Făcu un gest larg cu braţul, incluzînd toată adunarea.

—  O să facem cu toţii împreună o retretă şi o să ne mărturisim păcatele. Dumnezeu ştie că-i mare nevoie.

—  Nu văd niciun inconvenient, acceptă domnul Kernan, zvîcnind puţintel nervos.

Doamna Kernan gîndi că e mai cuminte să-si ascundă satisfacţia. Spuse:

—  II plîng pe bietul preot care-o trebui să-ţi asculte mărturisirile.

Domnul Kernan se schimbă la faţă.

—  Dacă nu-i place, zise răstit, n-are decît să se ducă... unde vrea. Eu, unul, îi spun ce-am pe suflet. Nu-s eu un tip chiar aşa rău.

Domnul Cunningham interveni prompt.

—  O să  ne lepădăm  toţi  de  Satana,  zise,  toţi împreună, fără să-i uităm puterea şi ispitele.

—  Piei, Satană! spuse domnul Fogarty, rîzînd şi uitîndu-se la ceilalţi.

Domnul Power nu mai zise nimic. Simţea că pierduse conducerea. Totuşi, o expresie de satisfacţie îi pîlpîia pe faţă.

—  Tot ce-avem de făcut, reluă domnul Cunningham, e să ne sculăm în picioare, cu lumînări aprinse, şi să reînnoim făgăduielile de la botez.

—  Ai grijă să nu uiţi de lumînare, Tom, zise domnul M'Coy, trebuie s-o ţii tot timpul.

—  Ce? se miră domnul Kernan. Trebuie să stau c-o lumînare-n mînă?

—  Da' sigur, zise domnul Cunningham.

—  Nu, dă-o naibii de treabă, exclamă domnul Kernan plin de bun-simţ, pîn-aici. Fac toată chestia. Fac retreta şi spovedania, si, mă rog, toată afacerea. Da'... fără lumînări! Nu, dă-o naibii, la lumînări mă opun!

Dădu din cap cu o gravitate comică.

—  Auziţi-l, mă rog! zise nevastă-sa.

— La lumînări mă opun, repetă domnul Kernan, conştient că a produs efect asupra publicului şi continuînd să clatine din cap. Mă opun la soiu' ăsta de lanternă magică.

Toată lumea rîse cu poftă.

—  Ce ziceţi, ce mai catolic! făcu nevastă-sa.

—  Fără lumînări! repeta domnul Kernan cu hotărîre. Asta nu!

*

Transeptul bisericii iezuiţilor din Gardiner Street aproape că se umpluse; pe uşa laterală tot mai intrau în fiece clipă domni. Conduşi de un frate novice, păşeau în vîrful picioarelor prin locurile de trecere, pînă găseau unde să se aşeze. Domnii erau toţi bine îmbrăcaţi şi arătau îngrijit. Lumina lămpilor bisericii cădea asupra unei adunări de haine negre şi gulere albe a cărei monotonie o întrerupeau ici şi colo tweed-urile, asupra stîlpilor mohorîţi, din marmură verde împestriţată cu negru, şi asupra tablourilor lugubre. Domnii se aşezau în bănci după ce-şi săltau uşurel pantalonii în dreptul genunchilor, şi-şi puneau la loc ferit pălăriile. Se rezemau bine de spetează şi priveau ceremonios spre îndepărtatul punct de lumină roşie suspendat în faţa altarului mare.

Într-una dintre băncile apropiate de amvon şedeau domnul Cunningham şi domnul Kernan. În banca dinapoia lor se afla domnul M'Coy singur; iar în banca dinapoia sa luaseră loc domnul Power şi domnul Fogarty. Domnul M'Coy încercase zadarnic să-şi găsească un loc în acelaşi rînd cu ceilalţi, iar cînd grupul lor se răzleţise în această formă, încercase zadarnic să glumească, asemănîndu-l cu numărul cinci de pe un zar sau de pe o carte de joc. Cum gluma nu fusese bine primită, renunţase. Pînă şi dînsul era impresionat de ambianţa impunătoare şi pînă şi dînsul începu să răspundă sufleteşte la atmosfera impregnată de evlavie. În şoaptă, domnul Cunningham îi atrase domnului Kernan atenţia asupra domnului Harford, cămătarul, care şedea la oarecare distanţă mai încolo, şi asupra domnului Fanning, controlor al listelor electorale şi făcător de primari ai oraşului. Acesta şedea chiar sub amvon, alături de unul dintre consilierii municipali de curînd aleşi, în dreapta şedeau bătrînul Michael Grimes, proprietarul a trei întreprinderi de împrumut pe gaj, şi nepotul lui, Dan Hogan, care candida la postul de secretar al municipiului. Mai departe, în faţă, şedea domnul Hendrik, prim-reporter la Freeman's Journal şi bietul O'Carroll, un vechi prieten de-al domnului Kernan, care pe vremuri fusese o figură considerabilă în lumea comercială. Treptat, pe măsură ce recunoştea feţe familiare, domnul Kernan începea să se simtă mai în largul lui. Jobenul, reparat de nevastă-sa, îl ţinea pe genunchi. De vreo două ori îşi trase în jos, cu o mînă, manşetele, în timp ce cu cealaltă strîngea uşurel, dar ferm, marginea jobenului.

O siluetă cu aspect masiv, cu bustul înfăşurat în faldurile unui stihar alb, apăru, suind trudnic spre amvon. Simultan, congregaţia începu să se agite, oamenii scoaseră batiste şi îngenuncheară pe ele; grijuliu, domnul Kernan urmă exemplul general. Statura preotului se înălţa acum dreaptă în amvon, deasupra balustradei ivindu-se două treimi din trupul voluminos, încununate de o faţă masivă şi rumenă. Părintele Purdon îngenunche, se întoarse către punctul de lumină roşie si, acoperindu-şi faţa cu mîinile, se rugă. După oarecare timp, îşi descoperi faţa şi se sculă iar în picioare. Congregaţia se ridică de asemenea şi luă iar loc pe bănci. Domnul Kernan îşi aşeză iar jobenul în poziţia iniţială, pe genunchi, şi întoarse o faţă atentă către predicator. Cu un amplu gest studiat, predicatorul îşi aruncă înapoi ambele mîneci largi ale stiharului, şi-şi plimbă încet privirea asupra rîndurilor de feţe. Apoi zise:

„Pentru că fiii acestei lumi sunt faţă de neamul lor mai înţelepţi decît fiii luminii. Deci, vă zic vouă, agonisiţi-vă prieteni, cu ajutorul mammonului nedreptăţii, încît atunci cînd veţi muri, ei să vă primească în locaşurile veşnice"

Părintele Purdon comentă pe larg textul, cu sonoră siguranţă. Era, spuse el, unul dintre cele mai dificile texte de interpretat corect, din toată Scriptura. Unui observator superficial, acest text ar fi putut să-i pară în contradicţie cu moralitatea înaltă predicată de Isus Hristos cu alte prilejuri. Dar, spunea el, acest text îi păruse anume potrivit pentru călăuzirea acelora al căror destin este să-şi ducă viaţa în lume, dar care totuşi nu vor s-o ducă după felul oamenilor preocupaţi numai de cele lumeşti. Era un text pentru oameni de afaceri şi pentru profesionişti. Isus Hristos, cu divina sa pătrundere în orice ascunziş al naturii umane, înţelegea că nu toţi oamenii erau chemaţi la viaţa religioasă, că marea, marea majoritate erau siliţi să trăiască în lume — şi, într-o anumită măsură, pentru lume; şi în acel verset, El intenţiona să le dea un cuvînt de îndrumare, înfăţişîndu-le ca exemple în viaţa religioasă pe înşişi acei adoratori ai lui Mammon, care, dintre toţi oamenii, erau cel mai puţin preocupaţi de chestiuni religioase.

Le spuse ascultătorilor săi că nu-l aduceau acolo, în această seară, intenţia de a-i înfricoşa, sau vreo altă intenţie extravagantă, ci că venea ca un om de lume să vorbească semenilor săi. Venise să vorbească unor oameni de afaceri şi-avea să le vorbească în limba oamenilor de afaceri. Dacă i se îngăduia această metaforă, spuse, el era contabilul lor spiritual; şi dorea ca fiecare în parte dintre ascultătorii săi să-şi deschidă registrele — registrele vieţii spirituale, şi să vadă dacă erau exact în conformitate cu conştiinţa lor.

Isus Hristos nu era un învăţător sever. El înţelegea greşelile noastre mărunte, înţelegea slăbiciunile bietei noastre naturi păcătoase, înţelegea ispitele acestei vieţi. Vom fi avut — toţi am avut la răstimpuri — ispitele noastre; vom fi avut, toţi am avut, greşelile noastre. Dar un singur lucru, continuă el, le va cere ascultătorilor săi. Şi acesta era: să fie sinceri, să fie leali în faţa lui Dumnezeu. De erau perfect exacte conturile lor, să spună:

„Da, mi-am verificat conturile. Am găsit totul în regulă."

Dar dacă, după cum se putea întîmpla, existau oarecare inexactităţi, să recunoască adevărul, să spună făţiş şi bărbăteşte:

„Da, mi-am verificat conturile. Am găsit cutare şi cutare neregulă, însă, cu ajutorul graţiei divine, voi îndrepta cutare şi cutare, îmi voi corecta conturile."

(*) Retretă - Retragere temporară din viaţa cotidiană a unui grup de prieteni şi oameni cu concepţii religioase înrudite, în scopuri de meditaţie şi discuţii filozofico-religioase etc.

(**) Oranjist - Membru al unei asociaţii politice, întemeiate în l795 în Irlanda.

(***) În şcolile elementare de la ţară, elevii plăteau aducînd învăţătorului turbă pentru combustibil, ouă, pui de găină etc.