Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5)

Doctorul B, se rezemă de spătarul deckchair-ului şi închise ochii un minut. Părea că se străduieşte să înăbuşe o amintire supărătoare. Din nou îi apăru în colţul stâng al gurii acel tremur ciudat pe care nu şi-l putea stăpâni. Apoi se ridică puţin în deckchair.

— Aşa, până la acest punct sper că v-am explicat totul destul de lămurit. Din păcate însă, nu sunt de loc sigur că am să vă pot arăta desluşit şi concret tot ce a urmat. Căci această nouă ocupaţie cerea o concentrare a creierului atât de absolută, încât era imposibil să te controlezi pe tine în acelaşi timp. V-am mai arătat că, după părerea mea, însăşi dorinţa de a juca şah împotriva ta e un nonsens. Dar chiar această absurditate ar fi prezentat o şansă minimă, dacă ai fi avut în faţa ta o tablă de şah reală, fiindcă tabla de şah, prin realitatea ei, îngăduie cât de cât o oarecare distanţă, o exteritorializare materială. În faţa unei table de şah adevărate, cu figuri adevărate, poţi intercala pauze de gândire, te poţi aşeza trupeşte când de o parte, când de cealaltă a mesei, încât să poţi considera situaţia când din punctul de vedere al negrului, când din cel al albului. 

Eu însă eram silit să proiectez într-un spaţiu imaginar aceste lupte împotriva mea sau, dacă preferaţi, aceste lupte cu mine însumi. Astfel, trebuia să reţin desluşit în minte fiecare poziţie pe cele şaizeci şi patru de pătrate şi, în afară de asta, nu numai configuraţia momentană, ci să calculez şi viitoarele mişcări posibile ale celor doi parteneri şi anume — ştiu cât sună de absurd toate astea — să-mi imaginez dublu şi triplu, ba nu, de şase, de opt, de douăsprezece ori, pentru fiecare dintre eurile mele, pentru negru şi pentru alb, cele cinci sau şase mişcări următoare. Eram silit — iertaţi-mă că vă cer să concepeţi această nebunie — ca la acest joc, în spaţiul abstract al fanteziei, ca jucător alb să socotesc dinainte cinci sau şase mişcări şi, la fel ca jucător negru, deci să combin situaţiile în desfăşurare până la un punct, cu două creiere: creierul alb şi creierul negru. Însă chiar această autoscindare nu era elementul cel mai periculos în experienţele mele confuze, ci faptul că, imaginând partide noi, pierdeam dintr-o dată terenul de sub picioare şi cădeam în gol. Jocul care copia partidele maeştrilor, aşa cum îl practicasem în primele săptămâni, nu fusese la urma urmei decât o repetare, o pură recapitulare a unei materii date; astfel, nu mă obosea mai mult decât învăţarea unor poezii pe de rost sau memorarea unor paragrafe din legi. Era o activitate limitată, disciplinată şi de aceea un excelent exercitium mentale. Cele două partide pe care le exersam dimineaţa şi cele două de după-amiază reprezentau o sarcină definită, pe care o îndeplineam fără nicio surescitare; ele îmi ţineau loc de ocupaţie normală; afară de asta, dacă în cursul unei partide mă înşelam sau mă poticneam, puteam să recurg la carte. Tocmai de aceea activitatea mea se dovedise binefăcătoare şi liniştitoare pentru nervii mei; pentru că jocul ce imita partide străine nu mă făcea jucător pe mine însumi; mi-era indiferent dacă învingea negrul sau albul; pentru laurii campionului luptau Alechin şi Bogoliubov, iar persoana mea, mintea, sufletul meu, se bucurau doar ca spectatori şi cunoscători ai peripeţiilor şi frumuseţilor acelor partide. Dar din clipa când am încercat să joc contra mea însumi, am început, fără a-mi da seama, să mă provoc la luptă. Amândouă eurile mele, eul alb ca şi eul negru, trebuiau să se ia la întrecere, fiecare a devenit ambiţios, dornic să câştige, să învingă. Ca eu negru aşteptam înfrigurat fiecare mişcare a eului alb. Fiecare dintre eurile mele triumfa când celălalt făcea o greşeală, şi totodată se necăjea de propria lui neîndemânare.

Toate astea par fără sens; şi, într-adevăr, o astfel de schizofrenie artificială, o astfel de dedublare a conştiinţei cu un adaus primejdios de tulburare, ar fi inimaginabile la un om normal, în condiţii normale. Dar nu uitaţi că fusesem smuls cu violenţă din normal, că fusesem închis pe nedrept, că eram torturat de luni de zile în chip rafinat, prin singurătate. Eram un om care voia de mult să-şi verse furia acumulată asupra unui lucru sau a altuia; şi cum nu aveam altceva decât jocul absurd împotriva mea însumi, furia, dorinţa mea de răzbunare, s-au azvârlit cu fanatism în acest joc. Ceva în mine voia să-şi dovedească dreptatea şi nu aveam de combătut decât pe celălalt eu din mine. Astfel, în timpul jocului, excitarea îmi creştea aproape până la manie. La început, mai gândeam liniştit şi cuminte, făceam pauze între partide, ca să mă odihnesc. Dar din ce în ce, nervii mei iritaţi nu-mi mai permiteau aşteptarea. Abia făcea eul alb o mişcare, şi eul negru îi răspundea pe dată febril; abia se termina o partidă, că mă şi provocam la o a doua, căci de fiecare dată unul din eurile şahiste fusese învins şi cerea revanşă. Niciodată n-am să pot spune, nici măcar aproximativ, câte partide am jucat împotriva mea însumi în acele ultime luni, în setea mea nebunească de şah — poate o mie, poate mai mult. Era o obsesie de care nu puteam scăpa. De dimineaţa până seara nu mă gândeam decât la nebuni şi la pioni, la turn şi la rege, la A, la B, la C, la mat şi la rocadă: toată fiinţa şi simţirea mea mă împingeau spre pătratul cadrilat. Plăcerea jocului se prefăcuse în poftă, apoi în necesitate, în manie, într-o furie frenetică ce îmi umplea nu numai orele treziei, ci şi cele ale somnului. Nu puteam gândi decât şah, numai mişcări şi probleme de şah. Câteodată, mă trezeam cu fruntea umedă de sudoare şi îmi dădeam seama că inconştient continuasem să joc în somn. Când visam oameni, ei se mişcau numai ca nebunul, ca turnul, sau cu săriturile înainte şi înapoi ale calului. Chiar când eram chemat la interogatoriu, nu mă mai puteam concentra asupra răspunsurilor. Am impresia că la ultimele interogatorii trebuie să mă fi exprimat confuz, căci cei ce mă ascultau schimbau uneori priviri mirate. Dar în realitate, pe când ei întrebau şi se sfătuiau, eu abia aşteptam să fiu adus înapoi în celula mea, ca să-mi continui jocul, jocul meu smintit, dorit cu lăcomie, să încep o partidă nouă, apoi alta şi alta. Orice întrerupere devenea pentru mine o tulburare, chiar sfertul de oră în care paznicul curăţa celula, cele două minute când îmi aducea mâncarea îmi chinuiau nerăbdarea febrilă. Uneori, seara, strachina cu mâncare rămânea neatinsă; din pricina jocului, uitam să mănânc. Tot ce simţeam trupeşte era o sete grozavă; desigur, cauza ei trebuie să fi fost gândirea şi jocul neîntrerupt. Goleam sticla din două înghiţituri şi îl plictiseam pe paznic cerându-i iar apă; totuşi, în clipa următoare, îmi simţeam gura uscată. În sfârşit, surescitarea din timpul jocului — şi acum jucam de dimineaţa până seara — crescu în aşa măsură, încât nu mai puteam nicio clipă să stau liniştit. Umblam neîncetat încoace şi încolo în timp ce jucam în gând, tot mai rapid mişcam piesele încoace şi încolo, şi tot mai pătimaş, cu cât se apropia deznodământul partidei. Pofta de a câştiga, de a învinge, de a mă învinge pe mine însumi, deveni cu încetul un fel de furie; tremuram de nerăbdare, căci totdeauna jocul unuia dintre eurile mele şahiste îi părea celuilalt prea lent. Pe rând se zoreau reciproc. Oricât de ridicol vi s-ar părea, am început să mă ocărăsc — „Mai repede, mai repede!” sau „Haide, haide!” — când unul dintre euri nu riposta destul de repede celuilalt. Bineînţeles, azi e pentru mine un lucru foarte clar că starea mea de atunci era o formă patologică de surescitare psihică, pentru care nu găsesc alt nume decât pe acesta, necunoscut încă în medicină: „intoxicaţie şahistă”. Până la urmă, obsesia monomanică a început să-mi atace nu numai creierii, ci şi restul trupului. Slăbisem, somnul mi-era tulbure şi agitat; când mă trezeam, îmi trebuia o sforţare deosebită ca să-mi silesc pleoapele de plumb să se ridice. Uneori mă simţeam atât de vlăguit, încât cu greu duceam la gură paharul cu apă, aşa îmi tremurau mâinile. Dar îndată ce începea jocul, parcă dobândeam o putere năprasnică; alergam încoace şi încolo cu pumnii strânşi şi, ca printr-o ceaţă roşie, auzeam uneori propria-mi voce ţipând către sine însăşi, răguşită, mânioasă „Şah!” sau „Mat!”

Cum a ajuns la criză starea asta înspăimântătoare, indescriptibilă, nici eu nu vă pot spune. Tot ce ştiu, e că într-o dimineaţă m-am trezit şi a fost o altfel de trezire ca de obicei. Trupul meu era parcă desprins de mine. Zăceam pe ceva moale şi mi-era bine. Pe pleoape simţeam o oboseală densă şi plăcută cum nu mai cunoscusem de luni de zile; atât de caldă şi de binefăcătoare, încât la început nu mă puteam hotărî să deschid ochii. Minute întregi am stat treaz, gustând acea toropeală grea, acea odihnă încropită, cu simţurile ameţite voluptos. Deodată, mi s-a părut că aud în spatele meu voci, voci vii omeneşti care rosteau cuvinte; nu vă puteţi închipui încântarea mea, căci de luni de zile, aproape de un an, nu mai auzisem decât cuvintele aspre, tăioase şi rele ale anchetatorilor mei. Visezi, îmi ziceam, visezi. Nu deschide ochii cu niciun chip! Să mai dureze visul ăsta, altfel ai să vezi iar blestemata de celulă, scaunul, şi lavoarul, şi masa, şi tapetul cu modelul cunoscut. Visează! Visează mai departe!

Dar curiozitatea a învins. Am deschis încet şi prudent pleoapele. Şi, minune! Mă aflam în altă odaie, o odaie mai largă, mai încăpătoare decât celula mea de la hotel. O fereastră nezăbrelită lăsa liberă lumina şi o privelişte asupra copacilor, copaci verzi, legănându-se în vânt, în locul calcanului meu încremenit. Pereţii străluceau, albi şi netezi; alb se boltea sus tavanul deasupra mea. Într-adevăr, eram culcat într-un pat nou, străin, şi nu era vis: în spatele meu şopteau încet voci omeneşti. De surprindere trebuie să mă fi mişcat, instinctiv, tare, căci am şi auzit în spatele meu un pas. S-a apropiat mlădios o femeie cu o boneta albă pe cap, o îngrijitoare, o soră. M-au năpădit fiori de încântare: de un an nu mai văzusem nicio femeie. M-am uitat lung la drăgălaşa apariţie şi trebuie să fi fost o privire sălbatică, plină de extaz, căci cea care se apropiase m-a potolit cu insistenţă.

— Linişte! Staţi liniştit!

Dar nu ascultam decât timbrul glasului ei — oare îmi vorbeşte o fiinţă omenească? Să mai existe cineva pe pământ, vreun om cate nu mă anchetează, care nu mă torturează? Şi pe deasupra — minune de necrezut! — o voce de femeie, fragedă, caldă, aproape tandră. Priveam lacom gura ei, căci în acel an petrecut în iad ajunsesem să nu mai cred că un om poate vorbi altuia cu blândeţe. Îmi zâmbea — da, îmi zâmbea, existau încă oameni care pot zâmbi cu blândeţe — apoi a dus degetul la gură a dojană şi s-a depărtat fără zgomot. Dar eu nu puteam asculta îndemnul ei. Nu mă săturasem încă privind minunea. Din toate puterile m-am silit să mă ridic în pat, să mă uit după acea minune: o făptură omenească binevoitoare. N-am reuşit însă să mă sprijin de marginea patului. Unde mai înainte fusese mâna mea dreaptă — degetele, încheietura — simţeam ceva străin, un tampon gros, mare şi alb, un bandaj voluminos. Mă uitam cu mirare, întâi fără a pricepe, la acel lucru alb, gros şi străin, de la mâna mea, apoi cu încetul am început să înţeleg unde eram şi să reflectez la ce se putuse întâmplă cu mine. Cineva trebuie să mă fi rănit, sau poate mă rănisem chiar eu. Mă aflam într-un spital.

La amiază a venit medicul, un domn prietenos, mai vârstnic. Cunoştea numele familiei mele şi mi-a vorbit cu respect de unchiul meu, medicul particular al familiei imperiale, încât am avut îndată sentimentul că mi-e binevoitor. După aceea mi-a pus tot felul de întrebări şi, dintre toate, una care m-a mirat: dacă sunt matematician sau chimist. I-am răspuns negativ.

— Curios, a mormăit el. În aiureala febrei, aţi strigat tot timpul formule stranii — C3, C4. Nimeni n-a înţeles despre ce e vorba.

M-am informat ce se întâmplase cu mine. Medicul a avut un surâs ciudat.

— Nimic serios, o iritaţie acută a nervilor, şi a adăugat încet după ce a privit prudent în jur: La urma urmei; uşor de înţeles. De la 13 martie, nu-i aşa?

Am aprobat din cap.

— Nu-i de mirare, cu o astfel de metodă, a mormăit el. Nu sunteţi cel dintâi. Dar n-aveţi nicio grijă.

După felul liniştitor cum mi-a şoptit cuvintele astea, şi mulţumită privirii lui blajine, ştiam că mă aflam într-un loc sigur. După două zile, doctorul cel binevoitor mi-a explicat destul de sincer ce se întâmplase. Paznicul mă auzise ţipând tare în celula mea şi crezuse la început că pătrunsese cineva acolo cu care mă certam. Dar de-abia apăruse la uşă, că m-am şi repezit la el cu strigăte fioroase care sunau astfel: „Mută odată, mişelule, laşule!”

Apoi încercasem să-l apuc de beregată şi îl atacasem atât de violent, încât trebuise să strige după ajutor. Când, în starea mea de demenţă furioasă, fusesem transportat la un examen medical, mă smulsesem deodată, mă repezisem la fereastra din coridor, spărsesem geamul şi mă tăiasem la mână.

— Se vede încă plaga adâncă pe care v-aţi făcut-o.

Întâile nopţi la spital le petrecusem într-un fel de febră cerebrală, dar acum îmi găsea sensorium -ul cu totul clar.

— Fireşte, a adăugat doctorul încet, lucrul ăsta mai bine nu-l comunic domnilor, altfel ar fi în stare să vă trimită îndărăt. Contaţi pe mine, am să fac tot ce se poate.

Ce a relatat despre mine acest medic inimos călăilor mei, nu ştiu. În orice caz, a obţinut ceea ce voia: eliberarea mea. Poate că m-a declarat iresponsabil, sau, poate, nu mai prezentam niciun interes pentru Gestapo; căci între timp Hitler ocupase Boemia, şi cu aceasta, problema Austriei era lichidată pentru el. Astfel că a trebuit numai să iscălesc că-mi iau obligaţia să-mi părăsesc patria în termen de două săptămâni; aceste două săptămâni au fost atât de încărcate cu miile de formalităţi la care sunt supuşi în ziua de azi, pentru o călătorie, cetăţenii lumii de odinioară — acte militare, poliţie, impozite, paşaport, viză, certificat de sănătate — încât n-am avut timp să mă gândesc prea mult la cele trecute. Se pare că în creierul nostru acţionează forţe regularizatoare, misterioase, care elimină tot ce poate deveni supărător sau periculos psihicului, căci de câte ori voiam să mă gândesc la timpul petrecut în celulă, se stingea parcă lumina în creierul meu. Abia după săptămâni — de fapt, abia aici, pe vapor — am prins curaj şi mi-am amintit ce se întâmplase cu mine.

Acum veţi înţelege de ce m-am purtat cu prietenii dumneavoastră atât de necuviincios şi, probabil, de neînţeles. Mă plimbam doar întâmplător prin fumoar, când i-am văzut pe prietenii dumneavoastră în faţa tablei de şah. Deodată, mi-am simţit picioarele ca ţintuite de spaimă şi de mirare. Uitasem cu desăvârşire că se poate juca şah la o tablă de şah adevărată, cu figuri adevărate, uitasem că la acest joc doi oameni cu totul distincţi, stau în carne şi oase, unul în faţa celuilalt. Mi-au trebuit într-adevăr câteva minute pentru a-mi aminti că ceea ce făceau jucătorii de acolo, era de fapt acelaşi joc pe care — neavând încotro — încercasem să-l joc luni de zile împotriva mea însumi. Cifrele cu care mă ajutasem în exerciţiile mele înverşunate fuseseră numai un surogat şi un simbol al acestor figuri de fildeş. Mirarea mea văzând că mişcarea figurilor pe tablă e acelaşi lucru ca aiureala mea imaginară în domeniul gândirii, semăna poate cu mirarea astronomului care a calculat pe hârtie, cu cele mai complicate metode, poziţia unei noi planete şi apoi o vede cu adevărat pe cer, ca o stea albă, clară şi substanţială. Ca vrăjit priveam lung tabla şi vedeam acolo diagramele mele — cal, turn, rege, regină, pion, figuri reale, sculptate în fildeş. Pentru a cuprinde cu privirea situaţia partidei trebuia ca, instinctiv, s-o mut întâi din lumea mea de cifre abstractă în aceea a pieselor mişcătoare. Treptat a pus stăpânire pe mine curiozitatea de a urmări un joc real între doi parteneri. Şi atunci s-a petrecut acel lucru neplăcut, că, uitând de orice politeţă, m-am amestecat în partida dumneavoastră. Dar mişcarea aceea greşită a prietenului dumneavoastră m-a lovit ca o împunsătură în inimă. I-am apucat mâna sub imperiul unui impuls: a fost o acţiune pur instinctivă, aşa cum apuci un copil care se apleacă peste balustradă, fără să mai reflectezi. Abia mai târziu mi-am dat seama de necuviinţa pe care o comisesem prin indiscreţia mea.

M-am grăbit să-l asigur pe doctorul B. că ne bucuram cu toţii de întâmplarea aceea datorită căreia îi făcusem cunoştinţa şi că pentru mine, după cele ce-mi povestise, va fi îndoit de interesant să privesc mâine meciul improvizat la care va lua parte. Doctorul B. făcu un gest neliniştit.

— Nu, într-adevăr, nu vă aşteptaţi la prea mult. Pentru mine nu va fi decât o încercare… o încercare dacă… dacă mai sunt cât de cât capabil să joc o partidă normală, o partidă pe o tablă de şah adevărată, cu figuri reale şi cu un partener viu… Mă întreb din ce în ce mai ades dacă acele sute de partide, poate mii, pe care le-am jucat au fost partide de şah normale sau un fel de vise, de febră, în care, ca totdeauna în vis, unele trepte intermediare lipsesc. Sper că nu-mi cereţi serios să am pretenţia de a mă măsura cu un maestru al şahului şi mai ales cu cel dintâi din lume. Ceea ce mă interesează şi mă intrigă e doar curiozitatea de a stabili dacă atunci, în celulă, mai era încă joc de şah sau nebunie, dacă atunci mă găseam doar la marginea prăpastiei sau mă şi prăbuşisem în ea — numai şi numai lucrul acesta.

De la capătul vaporului răsună, în acea clipă, gongul care ne chema la masa de seară. Doctorul B. îmi povestise totul mult mai amănunţit decât îl rezum aici; trebuie să fi stat de vorbă aproape două ceasuri. I-am mulţumit din toată inima şi mi-am luat rămas bun. Dar nu ajunsesem încă la capătul covertei că m-a şi ajuns din urmă, adăugind nervos şi chiar puţin bâlbâit:

— Încă ceva! Vă rog să comunicaţi dinainte celorlalţi domni, ca să nu par apoi nepoliticos, că nu joc decât o singură partidă… ea nu trebuie să fie decât rezultatul final al unei socoteli de mult încheiate, o lichidare definitivă, nicidecum un început… N-aş vrea să cad pentru a doua oară pradă acelei febre de joc pătimaşe, de care nu-mi amintesc decât cu groază… De altfel, şi medicul m-a prevenit… m-a prevenit în mod expres. Oricine a fost victima unei manii rămâne în pericol pentru totdeauna. Când te-ai intoxicat cu şah, e mai bine, chiar dacă te-ai vindecat, să nu te apropii de careul alb şi negru… Aşadar, înţelegeţi… Numai partida asta de încercare pentru mine — şi niciuna în plus.