Văduvele
Vauvenargues
spune că în grădinile publice sunt alei vizitate îndeosebi de ambiţia
neîmplinită, de inventatorii nefericiţi, de gloriile avortate, de inimile
zdrobite, de toate aceste suflete tumultuoase şi închise, în care mai murmură
ultimele suspine ale furtunii, şi care se retrag departe de privirea obraznică
a celor veseli şi a celor trîndavi. Aceste singuratice locuri umbroase sunt locurile
de întîlnire ale schilodiţilor vieţii.
Poetului şi filozofului, mai ales către aceste locuri le place
să-şi îndrepte lacomele presupuneri. Acolo e o hrană sigură. Căci dacă există
vreun loc pe care nu-l găsesc vrednic de a-l cerceta, cum lăsam să se înţeleagă
mai adineauri, e cu deosebire bucuria bogaţilor. Acest neastîmpăr în vid nu are
nimic prin ce să-i atragă. Dimpotrivă, se simt irezistibil atraşi spre tot ce e
slab, ruinat, mîhnit, orfan.
Aceasta
nu scapă niciodată unui ochi experimentat. În aceste trăsături aspre sau
abătute, în aceşti ochi înfundaţi şi şterşi, ori strălucind de ultimele fulgere
ale luptei, în aceste numeroase zbîrcituri adînci, în umbletul atît de domol
sau atît de poticnit, el descifrează numaidecît legendele fără de număr ale
iubirii înşelate, ale devotamentului nebăgat în seamă, ale sforţărilor nerăsplătite,
ale foamei şi frigului îndurate umil şi tăcut.
Pe
aceste bănci singuratice, aţi văzut uneori văduve, văduve sărace? Fie că sunt
în doliu sau nu, e uşor să le recunoşti. De altfel, în doliul săracului e
întotdeauna ceva ce lipseşte, o lipsă de armonie ce-l face şi mai sfîşietor. E
nevoit să se zgîrcească cu durerea lui. Bogatul şi-o poartă în întregime.
Care
e cea mai tristă şi cea mai întristătoare văduvă, cea care duce de mînă un
copil cu care nu poate să-şi împărtăşească visările, sau cea cu totul singură?
Nu ştiu... Mi s-a întîmplat odată să urmăresc vreme de mai multe ceasuri o
necăjită bătrînă de acest fel;
neînduplecată, dreaptă, sub un mic şal învechit, avea în toată fiinţa ei o
semeţie stoică.
Era
vădit osîndită, de o desăvîrşită singurătate, la deprinderi de bătrîn
celibatar, şi caracterul bărbătesc al obiceiurilor sale adăuga o misterioasă
picanterie austerităţii lor. Nu ştiu în ce ticăloasă cafenea şi în ce fel lua
masa. Am urmărit-o în sala de lectură; am urmărit-o, pe furiş, îndelung, pe
cînd căuta în ziare, cu ochi harnici, odinioară arşi de lacrimi, noutăţi de-o
mare şi personală însemnătate.
În sîrşit,
după-amiază, sub un cer tomnatic plin de vrajă, un cer din care se lasă cu
droaia regretele şi amintirile, se aşeză la o parte într-o grădină, să asculte,
departe de mulţime, unul din acele concerte cu care muzica regimentelor
dăruieşte poporul parizian.
E
fără îndoială micul desfrîu al acestei nevinovate bătrîne (sau al acestei
pocăite), bine cîştigata mîngîiere a uneia din acele grele zile fără prieten,
fără un cuvânt familiar, fără bucurie, fără confident, pe care Dumnezeu o
prăbuşea peste ea, de amar de ani, poate, de trei sute şaizeci şi cinci de ori
pe an.
Şi
apoi alta:
Niciodată
nu mă pot împiedica să arunc o privire, dacă nu universal simpatică, cel puţin
curioasă, asupra mulţimii de paria care se înghesuie în jurul incintei unui
concert public. Orchestra aruncă în noapte cîntece de sărbătoare, de triumf sau
de voluptate. Rochiile se tîrăsc strălucind; privirile se întîlnesc; cei fără
treabă, obosiţi de a nu fi făcut nimic, se leagănă, prefăcîndu-se că gustă
muzica cu nepăsare. Aici numai bogăţie şi fericire; nimic ce nu respiră şi nu inspiră
nepăsarea şi plăcerea de a trăi bine;
nimic, în afară de înfăţişarea acestei gloate ce se reazemă de bariera
dinafară, apucînd pe degeaba, în voia vîntului, o fîşie de muzică şi privind
strălucitoarea văpaie dinăuntru.
E
întotdeauna un lucru interesant această răsfrângere a bucuriei bogatului în adîncul
ochiului celui sărac. Dar în această zi, în acest popor îmbrăcat în bluze şi
stambă, am văzut o fiinţă a cărei nobleţe făcea un izbitor contrast cu toată
trivialitatea din jur.
Era o femeie înaltă, maiestuoasă, şi
atît de nobilă în întreaga-i înfăţişare, încît nu-mi amintesc să fi văzut pe o
semenă a sa în colecţiile aristocraticelor frumuseţi ale trecutului. Întreaga
ei persoană răspîndea o mireasmă de mîndră virtute. Figura, tristă şi slăbită,
era în desăvîrşită potrivire cu marele doliu ce-o înveşmînta.
Ca şi plebea cu care se amestecase şi pe care n-o vedea, privea luminoasa lume
cu un ochi adînc, şi asculta dînd încet din cap.
Stranie
viziune! „Desigur, îmi spusei, sărăcia, dacă e sărăcie nu trebuie să îngăduie
economia murdară; o atît de nobilă înfăţişare mă încredinţează. De ce rămîne cu
încăpăţînare într-un loc unde face o pată atît de izbitoare?"
Trecînd
însă pe lîngă dînsa plin de curiozitate, crezui că ghicesc pricina. Nobila
doamnă ţinea de mînă un copil îmbrăcat în negru, ca şi dînsa; oricît de mic ar
fi preţul de intrare, poate că acest preţ era de-ajuns ca să plătească una din
nevoile micuţului, mai mult decît atît, un moft, o jucărioară.
Şi se va
întoarce pe jos, gîndind şi visînd, singură, mereu singură; căci copilul e neastâmpărat, egoist, lipsit de blîndeţe şi de
răbdare; şi întocmai ca animalul nedezminţit, ca şi cîinele şi pisica, nu
poate măcar sluji de confident durerilor
singuratice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu