Grizzly, stapanul muntilor(17)

Un sunet nearticulat şi gîtuit, care nu mai avea nimic omenesc, a fost tot ce a putut ieşi de pe buzele lui Langdon cînd întîlni privirea fixă a uriaşului grizzly, iar cele cîteva secunde care au urmat i s-au părut o veşnicie. Îl fulgeră gîndul că nu mai putea face acum nimic, dar absolut nimic. Nici măcar nu putea fugi, căci în spate se ridica, de nepătruns, ca un zid, peretele de stîncă. Să caute scăpare în partea văii? Şi asta era cu neputinţă, căci l-ar fi înghiţit prăpastia adîncă de mai bine de o sută de picioare. Se afla, aşadar, faţă în faţă cu moartea, o moarte tot atît de îngrozitoare ca aceea care se abătuse asupra cîinilor.

     Totuşi, în aceste clipe de groază, Langdon nu şi-a pierdut cumpătul. A avut încă tăria să observe roşeaţa teribilă din ochii încărcaţi de răzbunare ai ursului şi, de-a lungul spatelui, cicatricea pe care i-o brăzdase unul din gloanţe. Văzu şi locul fără păr pe unde altul pătrunsese în umăr şi, privind toate acestea, îi venea să creadă că Thor îl urmă­rise dinadins, se ţinuse anume după el pe brînă, ca să-l înghesuie aici, unde să-i poată plăti din plin pentru tot ceea ce pătimise.

Marele grizzly făcu un pas înainte, apoi, cu o mişcare înceată şi graţioasă, se ridică în toată înăl­ţimea lui. Chiar şi în împrejurarea aceea teribilă, Langdon rămase copleşit de frumuseţea lui plină de măreţie. Neclintit, se uita ţintă la Thor, întrebîndu-se ce-i mai rămînea oare de făcut, în clipa cînd fiara se va arunca asupra lui. Să sară în pră­pastie? Era o şansă de unu la mie să mai scape cu viaţă. Şi poate că totuşi, în cădere, îl va ajuta no­rocul să dea de o platformă sau un colţ de stîncă de care să se poată agăţa.

Dar ce se întîmplase cu Thor?

Deodată, aşa, pe neaşteptate, dăduse peste om! Făptura care-l hăituise, care-l rănise şi care era acum atît de aproape încît ar fi putut doar să-ntindă laba şi s-o zdrobească! Cît de slabă, de pa­lidă şi neînsemnată îi apărea acum! Unde îi era trăsnetul acela cumplit? Unde, fulgerul arzător? Şi de ce nu scotea acum niciun sunet?

Pînă şi un cîine ar fi avut mai mult curaj să-l înfrunte; şi-ar fi arătat măcar colţii, ar fi mîrîit, ar fi luptat pentru viaţa lui. Dar făptura asta, omul, nu făcea nimic. O mare îndoială pătrunse încetul cu încetul în capul greoi al lui Thor. Oare chiar fiinţa asta neînsemnată, inofensivă şi îngrozită îl rănise pe el? Adulmeca mirosul omului din plin. Şi totuşi, de data asta, deşi-l simţea, nu i se întîmpla nimic.

Cu mişcări încete şi elegante, Thor se lăsă din nou pe labe şi, neclintit, continuă să-şi privească duşmanul.

Dacă Landgon ar fi făcut cea mai mică mişcare, ar fi fost, fără îndoială, pierdut. Dar Thor nu era un ucigaş. Mai aşteptă cîteva clipe vreo lovitură sau un semn de ameninţare, însă nimic nu se în­tîmplă. Foarte nedumerit, atinse pămîntul cu nasul, şi Langdon putu să vadă cum se spulbera praful sub răsuflarea lui puternică. Vreo treizeci de secunde lungi şi apăsătoare, ursul şi omul se priviră fix unul pe celălalt.

Apoi încet, foarte încet, şi parcă stînd la îndo­ială, Thor se întoarse. Mai mormăi o dată, arătîndu-şi puţin colţii, dar, hotărît, nu găsea niciun mo­tiv de luptă. Vedea că piticul cu faţa palidă, ghe­muit de groază lîngă stîncă, nu dădea niciun semn că ar vrea să-l înfrunte. Ştia că nu-i rămăsese nici scăparea prin fugă, deoarece retragerea îi era blo­cată de peretele muntelui. Dacă ar fi existat o potecă, soarta lui Langdon ar fi fost, fără îndoială, alta, aşa însă Thor dispăru fără grabă în direcţia din care venise, cu capul atîrnînd greu şi ghearele lungi făcînd clic-clic pe pietre, ca nişte castaniete de fildeş.

Abia atunci îi veni lui Langdon inima la loc şi îndrăzni să răsufle din nou. Scoase un oftat adînc, ca un suspin, se ridică, dar îşi simţi picioarele moi, ca paralizate. Mai aşteptă un minut, două, trei, apoi se furişă cu băgare de seamă pînă la cotul brînei pe unde dispăruse Thor.

Pe stînci nu se mai vedea nimic. Se îndreptă spre trecătoare, iscodind locul cu privirea şi ascul­tînd. In tot acest răstimp, ţinu strîns în mînă puşca ruptă. Cînd, în sfîrşit, ajunse la marginea cîmpiei, se aruncă repede la pămînt, adăpostindu-se după o stîncă mare.

La vreo trei sute de yarzi în faţa lui, Thor păşea domol peste creasta văgăunii, care dădea în valea dinspre răsărit.

Langdon nu s-a clintit din loc pînă cînd nu l-a văzut pe urs ivindu-se iar pe marginea cealaltă a văgăunii şi, după cîteva clipe, dispărînd cu totul.

Ajuns pe povîrnişul unde-şi priponise calul, îl găsi aşa cum îl lăsase. Thor era acum departe, dar Langdon nu se simţi complet în siguranţă decît după ce s-a suit în şa. Abia atunci a rîs, cu un rîs nervos, nefiresc de vesel şi, cercetînd cu atenţie va­lea, îşi umplu din nou pipa cu tutun proaspăt.

—    Urs puternic şi generos ca un zeu! murmură el, regăsindu-şi pentru prima oară glasul, în care fremăta o emoţie extraordinară. Tu, fiară sălbatică, să ai mai multă inimă decît omul?! Apoi adăugă, abia şoptit: Dacă eu te-aş fi prins aşa, la strîmtoare, te-aş fi ucis! Dar tu... tu m-ai avut în mînă şi totuşi mi-ai dăruit viaţa!

În timp ce călărea spre tabără, îşi dădea seama că ziua aceea desăvîrşise marea schimbare pe care o simţise născîndu-se în el. Stătuse faţă în faţă cu stăpînul munţilor; văzuse moartea cu ochii şi, în ultima clipă, făptura cu patru picioare pe care o hăituise şi-o rănise se arătase mărinimoasă. Ştia că Bruce n-are să înţeleagă; că nu putea să înţeleagă, dar pentru el, ziua aceasta, ceasul acesta aveau o semnificaţie deosebită, pe care n-o va uita toată viaţa. Ştia că pentru nimic în lume nu va mai în­cerca, de acum înainte, să-l omoare pe Thor sau pe alţi semeni ai lui.

Ajuns în tabără, îşi pregăti ceva de mîncare şi, în vreme ce-şi potolea foamea în tovărăşia lui Mus­kwa, făcea planuri noi pentru zilele şi săptămînile viitoare. Îl va trimite imediat pe Bruce după Meto­osin, şi cu asta avea să se termine odată pentru totdeauna cu urmărirea marelui grizzly. Vor pleca spre Skeena şi poate chiar pînă la malurile Yukonului, iar pe la începutul lui septembrie o vor porni spre răsărit, prin ţinutul renilor, întorcîndu-se din nou la civi­lizaţie prin partea dinspre cîmpia Munţilor Stîncoşi. Pe Muskwa îl vor lua cu ei. Întorşi în oraşe, printre oameni, amîndoi vor deveni buni prieteni. În momentul acela nu-şi dădea seama, însă, ce-ar fi însemnat asta pentru Muskwa.

Pe la ora două, cînd încă era mai cufundat în planu­rile lui, gîndindu-se la drumurile noi şi necunos­cute pe care avea să le străbată prin ţinuturile Nor­dului, un zgomot îl trezi din visare, tulburîndu-l. Întîi nu-i dădu prea mare atenţie, părîndu-i-se o parte din murmurul molcom al văii, dar cum, treptat, zgomotul deveni tot mai puternic, se ridică în cele din urmă de lîngă copacul de care stătea rezemat şi ieşi din pădure ca să-l poată auzi mai bine.

Muskwa se luă după el, iar cînd Langdon se opri, ursuleţul cu mutrişoara smolită făcu la fel, ciulindu-şi atent urechile şi întorcîndu-şi capul spre nord. Zgomotul venea dintr-acolo.

După cîteva clipe de ascultare, Langdon îşi dădu seama despre ce este vorba; credea, totuşi, că-l înşală auzul. Nu putea să fie lătratul cîinilor! Dacă nu Bruce, în orice caz Metoosin se afla în mo­mentul acela undeva departe, spre sud, iar muntea­nul era, desigur, în drum spre tabără. În scurt timp, zgomotul deveni tot mai distinct şi, în cele din urmă, Langdon îşi dădu seama că nu s-a înşelat: într-adevăr, cîinii veneau pe vale în sus. Se întîmplase ceva care-i determinase pe Bruce şi Metoosin s-o ia spre nord, în loc să meargă spre sud. Lătra­tul sălbatic şi îndîrjit al haitei dovedea că dăduseră din nou peste urma proaspătă a vînatului. Tresări deodată, cuprins de înfiorare. Nu exista decît o sin­gură făptură în toată întinderea văii după care Bruce şi-ar fi asmuţit cîinii, şi aceea era marele grizzly.

      Mai stătu o clipă ascultînd, apoi, fără să mai piardă vremea, se întoarse iute la tabără. După ce-l legă pe Muskwa de un copac, luă în grabă puşca, puse din nou şaua pe cal şi, cinci minute mai tîrziu, călărea cu repeziciune spre munte, către lo­cul unde, cu puţin mai înainte, Thor îi dăruise viaţa.