Există oameni care sunt pur și simplu incapabili să facă ceva pe cont propriu. Eu am cunoscut astfel de oameni. Ar face multe lucruri, ar rămâne ceva de pe urma lor, dar pentru asta au nevoie de cineva care să-i acompanieze, care să-i ajute, să fie gata oricând să plece într-o aventură împreună cu ei.
Presupun că toţi oamenii trec prin asta, la vârsta copilăriei. Mă uit la Maria: când vine vorba de făcut ordine la ea în cameră, ar face cu dragă inimă, cu condiţia să meargă şi unul dintre părinţi să o ajute. E un fel de dorinţă de a fi dusă de mână, pentru că, desigur, atunci când cineva e cu tine ţi se pare că verbul „a face” capătă un sens. Am şi eu, adesea, sentimentul ăsta, spre exemplu atunci când mă apuc de câte o treabă plictisitoare, cum ar fi datul cu aspiratorul prin toată casa. În momentele alea îmi dau seama cât de mult mi-ar fi de folos să ştiu că şi ceilalţi membri ai familiei se ocupă de ceva asemănător. De unul singur parcă nu merită să faci aşa un lucru consumator de timp şi energie.
Dar sunt, cum spuneam, oameni care nu pot face chiar nimic fără companie. Oameni care stau într-un fel de non-acţiune, lăsând lucrurile să evolueze cum vor, pentru că nimeni nu vine lângă ei să le spună: „hai să facem noi doi treaba asta”, sau „uite, tu ai putea să te ocupi de lucrul ăsta şi între timp eu o să fac celălalt lucru”.
Cred că e vorba de copii întârziaţi, de fiinţe care n-au reuşit, n-au vrut ori n-au avut curaj să se desprindă de copilărie. Lumea în jurul lor s-a modificat, ceilalţi copii au crescut, părinţii le-au murit, dar ei au rămas pe loc, pentru că le-a fost frică, ori n-au simţit dorinţa să facă saltul. Apele s-au învolburat, puntea s-a rupt şi acum chiar dacă ar vrea, nu mai pot trece dincolo. Aparent, sunt oameni ca toţi oamenii: termină şcoli, muncesc, câştigă, se căsătoresc, fac copii, dar dacă le-ai putea privi sufletul ai vedea acolo, stând ghemuit, copilul roşu în obraji, emoţionat, aşteptând în continuare clipa când cineva le va deschide poarta intrării în viaţa reală. Dacă le-ar întinde cineva mâna, dacă i-ar trage pe malul celălalt, s-ar face şi ei oameni mari. Dar nu se găseşte nimeni, ceilalţi îi iau în râs - „ei, dragă, el încă nu s-a maturizat, trăieşte tot sub fustele maică-sii”.
Câte lucruri minunate ar putea crea ei, câtă prospeţime ar aduce în lumea noastră cenuşie, ce muzică ar scrie, ce poezie... Dar nimeni, nimeni, nimeni nu vine să-i ia de mână şi să le spună: „hai, vino cu mine, uite, putem să încercăm amândoi să mergem până acolo, la orizont, nu trebuie să-ţi fie frică, suntem împreună”.
Trebuie că există un înger care îi ocroteşte pe aceşti bieţi oameni, pentru că altfel ar muri de tristeţe şi spaimă.
Dar sunt, cum spuneam, oameni care nu pot face chiar nimic fără companie. Oameni care stau într-un fel de non-acţiune, lăsând lucrurile să evolueze cum vor, pentru că nimeni nu vine lângă ei să le spună: „hai să facem noi doi treaba asta”, sau „uite, tu ai putea să te ocupi de lucrul ăsta şi între timp eu o să fac celălalt lucru”.
Cred că e vorba de copii întârziaţi, de fiinţe care n-au reuşit, n-au vrut ori n-au avut curaj să se desprindă de copilărie. Lumea în jurul lor s-a modificat, ceilalţi copii au crescut, părinţii le-au murit, dar ei au rămas pe loc, pentru că le-a fost frică, ori n-au simţit dorinţa să facă saltul. Apele s-au învolburat, puntea s-a rupt şi acum chiar dacă ar vrea, nu mai pot trece dincolo. Aparent, sunt oameni ca toţi oamenii: termină şcoli, muncesc, câştigă, se căsătoresc, fac copii, dar dacă le-ai putea privi sufletul ai vedea acolo, stând ghemuit, copilul roşu în obraji, emoţionat, aşteptând în continuare clipa când cineva le va deschide poarta intrării în viaţa reală. Dacă le-ar întinde cineva mâna, dacă i-ar trage pe malul celălalt, s-ar face şi ei oameni mari. Dar nu se găseşte nimeni, ceilalţi îi iau în râs - „ei, dragă, el încă nu s-a maturizat, trăieşte tot sub fustele maică-sii”.
Câte lucruri minunate ar putea crea ei, câtă prospeţime ar aduce în lumea noastră cenuşie, ce muzică ar scrie, ce poezie... Dar nimeni, nimeni, nimeni nu vine să-i ia de mână şi să le spună: „hai, vino cu mine, uite, putem să încercăm amândoi să mergem până acolo, la orizont, nu trebuie să-ţi fie frică, suntem împreună”.
Trebuie că există un înger care îi ocroteşte pe aceşti bieţi oameni, pentru că altfel ar muri de tristeţe şi spaimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu