Cehov - La frizer

La frizer
E dimineaţă. Nu-s încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria. Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce dere­tica, dar a asudat trebăluind. Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când ocheşte pe perete o ploş­niţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de scân­dură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o că­maşă de surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spân­zură un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoţând un clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, brian­tină de o copeică, pudră de o copeică şi colonie – ge­neros botezată cu apă – tot de o copeică. De altfel, în­treaga frizerie nu face mai mult de cincisprezece co­peici.

    Deasupra uşii tresare clopoţelul bolnav şi în frizerie intră un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat cu un co­joc argăsit şi cu pâslari în picioare. Capul şi gâtul îi sunt înfofolite cu un şal de femeie.

Este Erast Ivanîci Iagodov, naşul lui Macar Cuzmici. Pe timpuri, a fost paznic la conservator; acum stă lângă Iazul Roşu şi face pe lăcătuşul.

— Bună ziua, Macaruşca, dragul meu! îi spuse el lui Macar Cuzmici, care continuă să deretice cu în­frigurare.

Naşul şi finul se îmbrăţişează. Iagodov îşi scoate şalul de pe cap, face semnul crucii şi se aşază.

— Tare-i departe! spune el gemând. Ce-i glumă? De la Iazul Roşu până la Bariera Cialujskaia.

— Ce mai faci?

— Fac rău, măi frate. M-au apucat frigurile.

— Ce vorbeşti! Frigurile!?

— Da, frigurile. Am zăcut vreo lună de zile, de credeam că dau ortul popii. M-am şi împărtăşit. Acum îmi cade părul. Doctorul mi-a spus să mă tund. Zice că o să-mi crească păr nou, sănătos. Aşa că m-am gândit: hai la Macar. Decât să mă duc la altul, mai bine la unul care mi-e rudă. Îşi va da mai multă oste­neală şi nici nu-mi va lua bani. E drept că-i cam de­parte, dar ce să-i faci! Să zicem c-am făcut o plimbare.

— Cu multă plăcere. Te rog!

Macar Cuzmici arată spre scaun, înclinându-se uşor. Iagodov ia loc, se priveşte în oglindă şi pare mulţu­mit de ceea ce vede: în oglindă i se înfăţişează o mutră strâmbă, cu buze de calmuc, cu nas turtit, lătăreţ, şi cu ochi bulbucaţi, cocoţaţi pe frunte. Macar Cuzmici acoperă umerii clientului său cu un cearşaf alb, plin de pete galbene, şi începe să ţăcăne din foarfeci.

— Vasăzică îţi tai părul de tot, până la piele! spune el.

— Bineînţeles. Fă-mă ca un tătar, ca o ghiulea. Să vezi pe urmă ce păr des o să-mi crească.

— Mătuşa ce face?

— E bine, o duce şi ea cum poate. Acum câteva zile a fost la maioreasă, la o naştere. A căpătat o rublă.

— Aşa? O rublă? Ţine-ţi puţin urechea, te rog!

— Uite că o ţin… Vezi să nu mă tai. Aoleu, mă doare! Mă tragi de păr.

— Nu-i nimic. Fără asta nu se poate în meseria noastră. Şi Anna Erastovna ce face?

— Fiică-mea? Bine; zburdă întruna. Săptămâna trecută, miercuri, am logodit-o cu Şeikin. De ce n-ai venit?

Foarfecele încetează să mai clănţăne. Macar Cuzmici lasă mâna jos şi întreabă speriat:

— Pe cine aţi logodit?

— Pe Anna.

— Cum aşa? Cu cine?

— Cu Şeikin, Procofi Petrovici. Mătuşă-sa e iconoamă în strada Zlatoustencaia. E o femeie foarte cum­secade. Bineînţeles că suntem bucuroşi cu toţii, slavă Domnului. Peste o săptămână facem nunta. Vino şi tu, să chefuim împreună.

— Da’ cum aşa, Erast Ivanîci? spune Macar Cuzmici, uluit, galben la faţă şi ridicând din umeri. Asta nu se poate! Nu… nu se poate cu niciun chip! Doar Anna Erastovna… doar eu… am… avut senti­mente pentru ea, şi voiam… Cum aşa?

— Iac-aşa. Am logodit-o şi basta. E un om de treabă.

Pe faţa lui Macar Cuzmici răsar broboane de su­doare rece. Pune foarfecele pe masă şi începe să-şi frece nasul cu pumnul.

— Eu aveam de gând… bâiguie el. Asta nu se poate, Erast Ivanîci! Sunt… sunt amorezat şi… i-am făcut declaraţia din tot sufletul… Şi mătuşa mi-a făgăduit. Pe dumneata te-am stimat întotdeauna ca pe un părinte… te tund întotdeauna gratis. Ţi-am făcut întotdeauna servicii şi când a murit tata, ai luat un divan şi zece ruble în bani şi nu mi le-ai mai dat îna­poi. Îţi aduci aminte?

— Cum de nu! Îmi aduc aminte. Dar ce, tu eşti de-nsurat, Macar? Asta se cheamă om de-nsurat? N-ai nici bani, nici slujbă. Şi meseria ta e un fleac…

— Parcă Şeikin e bogat?

— Şeikin e membru într-un artel. A depus ca ga­ranţie o mie cinci sute de ruble. Aşa, măi frate… Da’ acum, oricât am vorbi, totuna-i: treaba s-a făcut. Îna­poi nu ne mai putem întoarce. Caută-ţi altă logodnică, Macaruşca… Doar nu s-a isprăvit lumea cu ea. Hai, tunde-mă! Ce stai?

Macar Cuzmici tace şi stă nemişcat, apoi scoate din buzunar o batistă şi începe să plângă.

— Ei, da’ ce-i cu tine! Lasă! caută să-l îmbu­neze Erast Ivanîci. Uite cum plânge, parcă ar fi o muiere! Isprăveşte-mi capul, şi pe urmă poţi să scân­ceşti cât vrei. Hai, ia foarfecele!

Macar Cuzmici ia foarfecele, le priveşte câteva clipe fără rost, apoi le scapă pe masă. Mâinile îi tremură.

— Nu pot! spune el. Nu pot acum, nu mai am putere! Sunt un om nenorocit! Şi ea e nenorocită! Ne iubeam, ne-am legat cu jurământ şi oamenii răi ne-au despărţit fără nicio milă. Pleacă, Erast Ivanîci! Să nu te mai văd.

— Atunci mă întorc mâine, Macaruşca. Ai să mă isprăveşti de tuns mâine.

— Bine.

— Hai, linişteşte-te; mâine am să vin cât mai de­vreme.

Cu capul tuns până la piele numai pe jumătate Erast Ivanîci aduce cu un ocnaş. Nu-i prea vine la îndemână să plece aşa, dar n-are încotro. Îşi îmbro­bodeşte capul şi gâtul cu şalul şi iese din frizerie. Ră­mas singur, Macar Cuzmici se lasă pe scaun şi con­tinuă să plângă încet.

A doua zi dis-de-dimineaţă, Erast Ivanîci se înfiin­ţează iar.

— Ce doriţi? îl întreabă cu răceală Macar Cuz­mici.

— Am venit să-mi isprăveşti tunsul, Macaruşca. A mai rămas jumătate de cap.

— Daţi-mi banii înainte, vă rog. Eu nu tund pe gratis. 

Erast Ivanîci iese fără să rostească un cuvânt. Um­blă şi astăzi cu o jumătate de cap tunsă şi cu cealaltă lăţoasă. Socoteşte că a te tunde pe bani e un lux, şi aşteaptă ca părul tuns să-i crească şi să-i ajungă din urmă laţele. Aşa s-a dus şi la nuntă.