La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.
Oh, cu câtă plăcere devoram replicile lordului Henry Wotton, cum învăţam sentinţele lui pe dinafară şi cum le foloseam în diverse împrejurări, lăsându-mi cunoştinţele lipsite de grai. "Conştiinţa şi laşitatea sunt unul şi acelaşi lucru - conştiinţa e doar numele comercial", spunea lordul şi eu, cucerit de insolitul ideii, repetam pe nemestecate această enormitate, părându-mi-se că am înţeles pe deplin adevărul ei.
Îmi amintesc discuţiile pe care le purtam, ca adolescent, cu tineri de vârsta mea din Sinaia. Mulţi îmi spuneau cam aşa: „mare noroc ai avut tu, să ai o mamă care ţi-a pus la dispoziţie biblioteci întregi; uite, ai mei sunt simpli muncitori, n-au stat să cumpere cărţi”. Acum, peste ani, mă gândesc că bine ar fi fost dacă mama, după ce mi-a pus la dispoziţie bibliotecile, s-ar fi gândit să dea şi o orientare lecturilor mele. Se credea pe atunci că numărul cărţilor citite e un indicator al nivelului de cultură. Din păcate, puţini îşi dădeau seama că ar fi fost nevoie şi de o selecţie. În lipsa acestei selecţii, am citit tot ce mi-a căzut în mână şi asta m-a expus unor pericole însemnate. Și nu de puține ori, trebuie să recunosc, mi-a părut rău că am citit anumite cărți - printre care și cartea lui Wilde - înainte de vreme.
Dar, până la urmă, "Portretul lui Dorian Gray" este o carte importantă şi cred că merită, acum când se împlinesc 112 ani de la moartea lui Wilde, să o urc, în serial, pe blogul meu. Mai cu seamă că scriitorul, prin marile suferinţele pe care le-a îndurat în puşcăriile engleze, şi-a spălat o parte din vinovăţia faţă de toţi cei care l-au citit, ca şi mine, mai devreme decât ar fi trebuit.
Îmi amintesc discuţiile pe care le purtam, ca adolescent, cu tineri de vârsta mea din Sinaia. Mulţi îmi spuneau cam aşa: „mare noroc ai avut tu, să ai o mamă care ţi-a pus la dispoziţie biblioteci întregi; uite, ai mei sunt simpli muncitori, n-au stat să cumpere cărţi”. Acum, peste ani, mă gândesc că bine ar fi fost dacă mama, după ce mi-a pus la dispoziţie bibliotecile, s-ar fi gândit să dea şi o orientare lecturilor mele. Se credea pe atunci că numărul cărţilor citite e un indicator al nivelului de cultură. Din păcate, puţini îşi dădeau seama că ar fi fost nevoie şi de o selecţie. În lipsa acestei selecţii, am citit tot ce mi-a căzut în mână şi asta m-a expus unor pericole însemnate. Și nu de puține ori, trebuie să recunosc, mi-a părut rău că am citit anumite cărți - printre care și cartea lui Wilde - înainte de vreme.
Dar, până la urmă, "Portretul lui Dorian Gray" este o carte importantă şi cred că merită, acum când se împlinesc 112 ani de la moartea lui Wilde, să o urc, în serial, pe blogul meu. Mai cu seamă că scriitorul, prin marile suferinţele pe care le-a îndurat în puşcăriile engleze, şi-a spălat o parte din vinovăţia faţă de toţi cei care l-au citit, ca şi mine, mai devreme decât ar fi trebuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu