Omul care nu inceta sa planga

A fost odata un om care, intr-o zi, fara sa stie de ce, a inceput sa planga. Plansul lui era mocnit, se consuma undeva in inima lui, in adancuri, ai fi putut crede ca era acolo dintotdeauna si doar in acea zi omul devenise constient ca plange. Din acea zi, insa, plansul nu s-a mai oprit nicio clipa, era prezent intotdeauna, doar noaptea se mai potolea, atunci cand omul incepea sa viseze. Visele lui erau intotdeauna pline de personaje fantastice, care traiau in lumi fantastice, in care binele si raul nu mai existau. Cand zorii il sugrumau visele, plansul se intetea, ca o flacara in care sufla vantul diminetii. Omul isi spunea rugaciunile, se spala, se imbraca, se ducea sa prepare cafeaua si, in tot acest timp, plangea mocnit. Apoi isi imbratisa copiii, sotia, mangaia cei doi motani lenesi care veneau sa-l electrizeze, dar plansul nu inceta. 

Pana seara, cand se intorcea de la serviciul lui obositor, simtea plansul asa cum ar fi simtit o durere de dinti. Venea acasa, copiii ii sareau in brate, el le zambea, ii saruta si apoi se aseza sa planga. Se uita uneori la un film, citea o carte, asculta niste muzica si atunci, in anumite momente, plansul se transforma in lacrimi, care ii curgeau pe obraz ca picaturile de ploaie pe frunzele padurii.

Nimeni din cei care il cunosteau nu si-a dat seama vreodata ce se intampla. Nici sotia lui, nici copiii, nici prietenii nu au realizat ca omul plange. Din cand in cand, atunci cand lacrimile ii tasneau chiar in clipa in care cineva il privea, omul isi stergea ochii si spunea incurcat: "ma tot incearca o raceala" sau "imi vine sa stranut si nu pot", asa incat cel care-l privea nu banuia nimic.

O singura data incercase el sa vorbeasca despre plansul care-i acompania viata. Persoana careia dorea sa i se destainuie il privise cu niste ochi neintelegatori si-i spusese, scurt: "Astea-s mofturi si figuri". Niciodata dupa aceea nu mai incercase sa vorbeasca despre plansul lui.

Poate o sa credeti ca in povestea asta apare cineva care il imbratiseaza pe omul nostru si ii spune "hai, nu mai plange, gata cu lacrimile", sau, poate, ca apare un inger care il atinge cu aripa si-i transforma lacrimile in surasuri. Oh, nu, nu se intampla asa ceva. Lucrurile sunt cu mult mai simple: intr-o zi, omul care plangea a murit, fara ca cineva, vreodata, sa fi observat lacrimile lui. Sotia si copiii au varsat lacrimi grele la inmormantare, apoi viata si-a urmat cursul.
Raul Baz