O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig

Colecţia invizibilă

(Un episod din inflaţia germană)

La a doua staţie după Dresda, în compartimentul nostru se urcă un domn vârstnic, care salută politicos şi apoi înclină capul privindu-mă încă o dată ca pe un bun cunoscut. În prima clipă nu l-am recunoscut; dar abia îşi rosti numele cu un uşor surâs, şi mi-am adus aminte numaidecât; era unul dintre cei mai de vază anticari din Berlin, la care adesea în timp de pace frunzăream şi cumpăram vechi cărţi de artă şi autografe. Am vorbit apoi de lucruri indiferente. Deodată, spuse fără nicio legătură:

     — Trebuie să-ţi povestesc de unde vin acum. Fiindcă întâmplarea asta e, pot spune, cea mai ciudată din câte am întâlnit în activitatea mea de treizeci şi şapte de ani, de când fac comerţ cu obiecte de artă. Ştii probabil şi dumneata cum merge acum în comerţul de artă, de când valoarea banului se volatilizează ca gazul. Îmbogăţiţii de război şi-au descoperit deodată o pasiune pentru madone gotice şi pentru incunabule, gravuri vechi şi tablouri; chiar dacă ai fi vrăjitor tot n-ai putea să le satisfaci cerinţele. Ba chiar trebuie să te aperi ca să nu-ţi golească odaia şi casa. Ar vrea să-ţi cumpere până şi butonii de la manşete şi lampa de pe birou. Încât e din ce în ce mai greu să procuri într-una marfă nouă. Scuză-mă că folosesc cuvântul „marfă” pentru lucrurile astea, care nouă ni se păreau pe vremuri demne de respect — dar speţa asta de calitate proastă ne-a învăţat să considerăm un minunat incunabul veneţian doar ca echivalent al unei sume de dolari şi un desen de Guercino, ca incarnaţia câtorva bancnote de o sută de franci. Împotriva energiei penetrante a acestor fanatici ai cumpărăturilor, rezistenţa nu e de niciun ajutor. Şi astfel, peste noapte sărăcisem iarăşi cu totul şi aş fi coborât bucuros obloanele, atât mă ruşinasem că în vechea noastră întreprindere, pe care taică-meu o preluase de la bunicu. Se cuibăreau ici-colo câteva rebuturi jalnice, cu care înainte nici măcar în Nord un negustor ambulant nu şi-ar fi încărcat cotiga.

În această încurcătură, mi-a trecut prin gând să scotocesc prin vechile noastre dosare, ca să găsesc în ele clienţi de altădată, cărora poate le-aş fi putut subtiliza câteva copii. O asemenea listă de clienţi este totdeauna un fel de cimitir, mai ales în ziua de azi. Într-adevăr, nu mi-a fost de mare folos: cea mai mare parte dintre cumpărătorii noştri de odinioară trebuiseră să-şi cedeze, demult, avutul la licitaţie sau muriseră, şi la puţinii care mai rămăseseră în picioare nu era mare lucru de sperat. Dar deodată am dat de un teanc de scrisori de la cel mai vechi client al nostru, de care îmi uitasem cu totul tocmai pentru că, de la izbucnirea războiului mondial, din 1914, nu ne mai adresase nicio comandă şi nu ne mai ceruse nicio informaţie. Corespondenţa data, fără exagerare, de aproape şaizeci de ani; el fusese clientul tatălui şi bunicului meu: totuşi, nu-mi puteam aminti ca el să fi trecut vreodată pragul magazinului nostru în timpul activităţii mele de treizeci şi şapte de ani. Totul arăta că era un om ciudat, învechit şi grotesc, unul dintre nemţii aceia ai lui Menzel sau Spitzweg, demult dispăruţi, şi care abia s-au mai menţinut până în vremurile noastre pe ici, pe colo, prin oraşele de provincie, ca specimene unice. Scrisorile lui erau caligrafice, scrise curat, iar sumele subliniate cu rigla şi cu cerneală roşie; de asemenea, fiece sumă era menţionată de două ori, ca să nu dea naştere la vreo greşeală. Acestea, precum şi utilizarea exclusivă a forzaţurilor desprinse din cărţi şi a plicurilor ieftine arătau meschinăria şi pasiunea fantastică pentru economie a unui provincial incorigibil. Aceste documente curioase erau semnate nu numai cu numele lui, dar totdeauna şi cu titlul ceremonios: Fost consilier silvic şi economic, locotenent în retragere, decorat cu Crucea de Fier clasa întâi. Ca veteran din ’70, trebuia deci să fi purtat în cârcă cel puţin optzeci de ani, dacă mai era în viaţă. Dar acest zgârcit grotesc şi caraghios dovedea, ca amator de gravuri vechi, o neobişnuită isteţime, o competenţă desăvârşită şi un gust rafinat. Parcurgând meticulos comenzile lui, vechi de aproape şaizeci de ani, dintre care primele vorbeau încă de Silbergroschen, mi-am dat seama că acest mic provincial, pe vremea când pentru un taler puteai încă să-ţi cumperi o mulţime de splendide gravuri în lemn germane, îşi adunase pe nebăgate de seamă o colecţie de stampe care ar putea să ocupe un loc de frunte printre acelea, zgomotos lăudate, ale noilor îmbogăţiţi. Căci numai ceea ce cumpărase de la noi timp de o jumătate de secol, cu sume mici de mărci şi de pfenigi, reprezenta astăzi o valoare uimitoare, şi afară de asta era probabil că adunase cu toptanul, tot atât de avantajos, şi de pe la alţi negustori şi de pe la licitaţii. E drept că din 1914 nu mai primisem nicio comandă din partea lui, iar eu eram prea la curent cu tot ce se petrecea în comerţul cu obiecte de artă, ca să fi trecut cu vederea vreo licitaţie sau vreo vânzare secretă a unor obiecte atât de valoroase; aşa că omul acela ciudat mai era desigur în viaţă; sau dacă nu, colecţia lui trebuia să se afle în posesia moştenitorilor săi.

Chestiunea mă interesa, şi am plecat îndată, chiar a doua zi, adică aseară, de-a dreptul spre unul dintre cele mai imposibile orăşele din Saxonia. Acolo, pe când pornisem agale, de la mica gară pe strada principală, mi se părea aproape imposibil ca în vreuna dintre casele acelea banale şi de prost-gust, pline de vechituri mic-burgheze, să locuiască posesorul celor mai frumoase desene de Rembrandt şi al unor serii complete de gravuri de Dürer şi de Mantegna. Totuşi, spre mirarea mea, la oficiul poştal mi s-a răspuns — la întrebarea dacă locuieşte acolo un consilier silvic şi economic cu cutare nume — că domnul cel bătrân mai trăieşte într-adevăr, şi am pornit să-l descopăr încă înainte de prânz; ca să fiu sincer, nu fără să-mi bată puţin inima.

Nu mi-a fost greu să-i găsesc locuinţa. Se afla la etajul al doilea al unuia dintre acele imobile de provincie ridicate la iuţeală şi pe sponci de vreun antreprenor speculant, mai curând zidar şi om de afaceri, prin anii şaizeci. La primul etaj locuia un croitor, om de treabă; la al doilea etaj, la stânga, strălucea placa de metal a unui administrator poştal; în sfârşit, la dreapta, era tăbliţa de porţelan cu numele consilierului silvic şi economic. Am sunat timid şi îndată s-a arătat o femeie cu păr alb, foarte bătrână, cu o boneţică neagră, curată, pe cap. I-am înmânat cartea mea de vizită şi am întrebat-o dacă pot vorbi cu domnul consilier. Mirată şi cam bănuitoare, bătrâna s-a uitat întâi la mine, apoi la cartea de vizită. În orăşelul acela pierdut, în casa aceea patriarhală, o vizită părea un eveniment. Dar m-a rugat amabil să aştept, a luat carte de vizită şi a intrat. Am auzit-o şoptind încet, apoi deodată o voce puternică, gălăgioasă de bărbat:

— Ah, domnul R… din Berlin, de la anticariatul cel mare… să intre, să intre… mă bucur mult!

Şi băbuţa s-a întors cu paşii ei mărunţi şi m-a poftit în salon.

Mi-am scos pălăria şi pardesiul şi am intrat. În mijlocul odăii modeste, stătea, drept şi înalt, un om bătrân dar încă vânjos, cu mustaţa stufoasă, într-o haină de casă, pe jumătate militărească, încheiată cu brandenburguri. Îmi întinsese prietenos amândouă mâinile. Dar acest gest, evident spontan şi sincer de primire bucuroasă, contrasta cu atitudinea lui ciudat de rigidă. Nu mi-a ieşit nici cu un pas înainte, şi a trebuit — cam surprins — să vin până lângă el, ca să-i strâng mâinile. Dar când am vrut să i le apuc, mi-am dat seama după ţinuta orizontală şi imobilă a braţelor, că mâinile lui nu le căutau pe ale mele, ci le aşteptau, în clipa următoare înţelesesem totul: omul era orb.

Totdeauna, încă din copilărie, m-am simţit stingherit în prezenţa unui orb; niciodată nu mi-am putut stăpâni un fel de ruşine şi de jenă, dându-mi seama că un om e viu şi ştiind totuşi că nu mă percepe aşa cum îl percep eu. Nici de data asta, la început, n-am putut să-mi înăbuş un sentiment de spaimă văzând ochii aceia stinşi privind în gol sub sprâncenele albe, stufoase şi zbârlite. Dar orbul nu m-a lăsat mult timp pradă impresiilor mele stranii; abia mâna mea o atinsese pe a lui, că mi-a şi scuturat-o cu căldură şi a reînnoit salutul, într-un fel zgomotos şi familiar.

— O vizită rară, mi-a spus râzând cu tot obrazul, o adevărată minune că se mai rătăceşte câte unul dintre domnii cei mari de la Berlin în văgăuna noastră… Dar când unul dintre domnii negustori ia trenul, trebuie să fim prudenţi… La noi e o vorbă: atenţie la porţi şi la buzunare când vin ţiganii… Da, îmi închipui eu de ce ai venit pe la mine… în biata noastră Germanie ruinată afacerile merg prost acum; nu mai sunt cumpărători, şi atunci îşi aduc aminte iar domnii cei mari de vechii lor clienţi şi caută vaci de muls… Dar, cu mine, teamă mi-e că n-ai prea nimerit-o; noi, bieţi pensionari bătrâni, suntem mulţumiţi să avem pe masă pâinea de toate zilele. Nu mai facem nici doi bani de când aţi ridicat nebuneşte preţurile… oamenii ca mine au fost scoşi din joc pentru totdeauna.

I-am corectat îndată afirmaţiile. I-am spus că nu m-a înţeles, că n-am venit să-i vând ceva ci, aflându-mă în apropiere, n-am vrut să pierd ocazia de a prezenta respectele mele unui vechi client al casei noastre şi unuia dintre cei mai cunoscuţi colecţionari din Germania. Abia rostisem cuvintele „unuia dintre cei mai cunoscuţi colecţionari din Germania”, şi am observat o transformare ciudată pe faţa bătrânului. Stătea tot drept şi rigid în mijlocul odăii, dar acum atitudinea lui exprima mulţumire şi mândria. S-a întors spre locul unde o bănuia pe nevastă-sa, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Ai auzit?”; apoi mi s-a adresat mie cu o voce veselă, fără urmă de tonul milităresc şi răstit de mai înainte, ci dimpotrivă, blând şi chiar tandru.

— Asta e foarte, foarte frumos din partea dumitale… Dar nici să zici că ai făcut drumul degeaba n-aş vrea. Ai să vezi ceva ce nu poţi vedea în fiecare zi, nici măcar în Berlinul dumitale îngâmfat… câteva piese cum nu pot fi mai frumoase nici la „Albertina” şi nici în blestematul de Paris… Da, când colecţionezi şaizeci de ani, ajungi să ai lucruri ce nu se găsesc pe toate cărările. Luise, ia dă-mi cheia de la dulap!

Acum s-a întâmplat ceva neaşteptat. Bătrânica stătea lângă el şi ascultase convorbirea cu un zâmbet prietenos şi amabil. Deodată ridică mâinile rugător spre mine şi în acelaşi timp face din cap o energică mişcare de negaţie, un semn pe care la început nu l-am înţeles. Apoi se apropie de bărbatu-său şi-i puse uşor amândouă mâinile pe umeri.

— Bine, Herwarth, i-a atras ea atenţia, dar nici nu-l întrebi pe domnul dacă are timp acum să vadă colecţia. E aproape de prânz. Şi după-masă trebuie să te odihneşti un ceas, asta ţi-a ordonat-o doctorul categoric. N-ar fi mai bine să-i arăţi domnului toate lucrurile după-masă, şi pe urmă să luăm împreună cafeaua? Atunci are să fie şi Annemarie, aici, ea se pricepe mult mai bine şi te poate ajuta.

Şi încă o dată, după ce sfârşise de vorbit, a făcut gestul rugăminţii insistente, fără ca soţul ei să bănuiască. Atunci am înţeles-o. Dorea să refuz o examinare imediată, şi am inventat pe loc o invitaţie la masă. I-am spus că va fi o plăcere şi o cinste pentru mine să-i văd colecţia, dar că nu pot să o fac decât la ora trei, când mă voi întoarce.

Necăjit ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată, bătrânul şi-a întors faţa de la mine.

— Fireşte, a mormăit, domnii berlinezi n-au niciodată timp. Dar acum va trebui să-ţi faci timp, căci nu e vorba de trei sau cinci piese, ci de douăzeci şi şapte de mape, fiecare de un alt maestru şi niciuna pe jumătate goală. Deci. La ora trei. Dar fii exact, altfel nu putem termina.

Şi din nou mi-a întins mâna în gol.

— Să ştii că are să-ţi facă plăcere — sau ai să te necăjeşti. Şi cu cât te necăjeşti, cu atât mai mult mă bucur eu. Aşa suntem noi, colecţionarii: totul pentru noi şi nimic pentru alţii!

Şi mi-a strâns încă o dată mâna cu putere.

Bătrânica m-a întovărăşit până la uşă. Tot timpul băgasem de seamă că nu se simţea în apele ei, părea stingherită şi speriată. Acum, când eram gata să ies, a bâlbâit cu o voce înăbuşita de tot:

— N-ar putea… n-ar putea fiica mea, Annemarie, să vină să vă ia de la hotel înainte de a vă întoarce la noi? E mai bine din… din mai multe motive… Luaţi masa la hotel, nu?

— Desigur, mă bucur, are să fie o plăcere pentru mine, i-am răspuns.

Şi într-adevăr, după un ceas, tocmai când terminasem prânzul în micul restaurant al hotelului din piaţă, a intrat o fată mai în vârstă, îmbrăcată simplu, căutând parcă pe cineva. M-am dus spre dânsa, m-am prezentat şi i-am spus că sunt gata să merg numaidecât cu ea ca să cercetez colecţia. Dar, roşind brusc şi cu aceeaşi timiditate şi stinghereală pe care le observasem la mamă, m-a întrebat dacă nu poate să-mi spună mai întâi câteva cuvinte. Am văzut îndată că îi vine greu. De câte ori făcea o sforţare şi încerca să vorbească, roşeaţa aceea nestatornică şi neliniştită i se ridica până la frunte şi îşi mototolea rochia cu mâna. În fine, începu, oprindu-se şi încurcându-se mereu:

— M-a trimis mama la dumneavoastră… Mi-a povestit tot şi… avem să vă facem o mare rugăminte… Adică am vrea să vă prevenim înainte să veniţi la tata… Tata are să vrea, fireşte, să vă arate colecţia, şi colecţia… colecţia… nu mai este completă… lipsesc mai multe piese… din păcate, destul de multe…

Iar a trebuit să-şi tragă răsuflarea, apoi m-a privit brusc şi a zis în grabă:

— Trebuie să vă vorbesc sincer de tot… Cunoaşteţi timpurile şi veţi înţelege totul… Tata a orbit de tot după izbucnirea războiului. Şi înainte, vederea lui era ades tulbure, apoi emoţia i-a stins cu totul lumina ochilor. De fapt, cu toate că avea şaptezeci şi şase de ani, voia cu tot dinadinsul s-o pornească împreună cu ceilalţi contra Franţei, şi când a aflat că armata nu înaintează repede, aşa ca în 1870, s-a agitat grozav şi pe urmă răul s-a precipitat. Altminteri, e încă voinic de tot; până de curând mai putea umbla ceasuri întregi chiar la vânătoarea lui dragă. Acum însă s-a isprăvit cu plimbările, şi atunci i-a rămas ca singură bucurie colecţia, se uită la ea în fiecare zi… adică nu se mai uită, nu mai vede nimic, dar în fiecare după-amiază scoate mapele, ca cel puţin să pipăie piesele una după alta, mereu în aceeaşi ordine, pe care de zeci de ani o ştie pe de rost… Nimic altceva nu-l mai interesează azi, şi trebuie totdeauna să-i citesc din gazetă despre toate licitaţiile, şi cu cât aude de preţuri mai mari, cu atât e mai fericit… fiindcă… asta e groaznic, tata nu mai înţelege nimic despre preţuri şi despre timpurile astea… nu ştie că am pierdut tot şi că din pensia lui nu poţi trăi nici două zile pe lună… pe deasupra, bărbatul surorii mele a căzut în război şi soră-mea a rămas cu patru copii mici… Dar tata nu ştie nimic de toate dificultăţile noastre materiale. La început am făcut economii mai mult decât înainte, dar degeaba. Pe urmă am început să vindem — bineînţeles, nu ne atingeam de colecţia lui iubită… Am vândut puţinele bijuterii pe care le aveam, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce însemnau ele când de şaizeci de ani tata a cheltuit fiecare pfenig ce-l putea pune deoparte numai pentru gravurile lui! Şi într-o bună zi ne-am pomenit că nu mai aveam nimic… nu ştiam ce să mai facem… Şi atunci… atunci… mama şi cu mine am vândut o piesă. Tata n-ar fi permis asta nicicând, dar el habar n-are ce prost merg lucrurile, nu bănuieşte ce greu e să faci rost de ceva alimente la negru, de asemenea nu ştie că am pierdut războiul şi că am cedat Alsacia şi Lorena. Toate astea nu i le citim în gazete, ca să nu se emoţioneze.

Piesa pe care am vândut-o era foarte preţioasă, un acvaforte de Rembrandt. Negustorul ne-a oferit multe, multe mii de mărci pentru ea, şi noi speram să ne ajungă ani de zile. Dar ştiţi cum se topesc acum banii… Depusesem întregul rest la bancă, dar după două luni îi terminasem. Aşa că a trebuit să mai vindem o piesă şi încă una, şi negustorul trimitea totdeauna banii atât de târziu, încât îi primeam depreciaţi. Pe urmă, am încercat la licitaţii, dar şi acolo ne înşelau, cu toate că primeam preţuri de milioane… Până să ajungă la noi, milioanele nu mai erau decât hârtii fără valoare. Şi aşa, încet-încet, ce era mai bun din colecţia lui, cu excepţia câtorva piese valoroase, s-a dus pentru un trai sărăcăcios. Şi tata nu ştie nimic. De aceea s-a speriat aşa mama, azi, când aţi venit… căci dacă va deschide mapele, totul se dă pe faţă… în vechile passe-partout-uri pe care le cunoaşte pe fiecare după pipăit, am băgat reproduceri sau alte foi asemănătoare în locul celor vândute, încât nu-şi dă seama de schimbare când le pipăie şi numără (ordinea lor o are perfect în memorie); asta îi face aceeaşi plăcere ca atunci când le vedea cu ochii. În acest biet orăşel, doar nu e niciun om pe care tata să-l fi socotit demn de a-i arăta comorile… Şi iubeşte fiecare foaie cu o dragoste atât de fanatică; i s-ar frânge inima dacă ar bănui că de mult au dispărut toate de sub mâinile lui. De ani de zile, de când a murit directorul cabinetului de stampe din Dresda, dumneavoastră sunteţi primul căruia vrea să-i arate mapele. De aceea, vă rog…

Şi deodată, fata a ridicat mâinile, şi ochii îi luceau umezi.

— …Vă rog… nu-l nenorociţi… nu ne nenorociţi… nu-i distrugeţi ultima iluzie, ajutaţi-ne să-l facem să creadă că toate foile pe care vi le va descrie se mai află acolo… n-ar supravieţui dacă ar bănui ceva. Poate că i-am făcut o nedreptate, dar n-am avut încotro: trebuie să trăim… şi vieţile omeneşti — cei patru copii orfani ai surorii mele — sunt doar mai importante decât nişte foi imprimate… De altfel, până în ziua de azi nu i-am ştirbit cu asta nicio bucurie. E fericit să poată răsfoi mapele lui — trei ceasuri în fiecare după-amiază — să vorbească fiecărei piese ca unui om. Şi azi… azi ar fi poate ziua lui cea mai fericită, doar de ani de zile aşteaptă să arate unui cunoscător stampele lui favorite; vă rog… vă rog în genunchi, nu-i nimiciţi bucuria asta!

Toate acestea erau spuse atât de mişcător, cum povestirea mea nu o poate exprima. Doamne, fiind negustor, am putut vedea mulţi oameni escrocaţi mârşav, înşelaţi fără scrupule de inflaţie, oameni cărora li se răpiseră bunurile familiale, vechi de sute de ani, în schimbul unui mizilic — dar aici soarta făurise ceva deosebit, care mă emoţiona cu deosebire. Bineînţeles, am promis să tac şi să fac tot ce voi putea.

Am pornit împreună. Pe drum, am mai aflat cu indignare cu ce sume derizoriu fuseseră trase pe sfoară bietele femei naive; lucru ce mi-a întărit şi mai mult hotărârea să le ajut până la capăt. Am urcat scara şi abia deschisesem uşa că am şi auzit venind din odaie vocea veselă şi gălăgioasă a bătrânului:

— Intraţi! Intraţi!

Cu auzul ascuţit al orbului, ne desluşise paşii încă de când eram pe scară.

— Astăzi Herwarth nici n-a putut dormi, atât era de nerăbdător să vă arate comorile lui, spuse bătrânica zâmbind.

O singură aruncătură de ochi a fiicei sale o liniştise cu privire la consimţământul meu. Pe masă aşteptau, aşternute, maldăre de mape, şi abia mi-a simţit orbul mâna, că m-a şi apucat de braţ şi m-a împins într-un fotoliu, fără să mai zică nici bună ziua.

— Aşa, şi acum să şi începem — avem multe de văzut, şi domnii din Berlin n-au niciodată timp. Mapa asta, întâia, e a maestrului Dürer şi, după cum te vei convinge, aproape completă — în afară de asta, un exemplar mai frumos decât celălalt. Ei, ai să judeci singur, uită-te aici! şi a deschis prima foaie a mapei — „Calul cel mare”.

Cu acea prudenţă delicată cu care atingi ceva gingaş, cu vârfuri de degete grijulii, atente, menajante, a scos din mapă un passepartout în care se afla înrămată o foaie de hârtie goală, îngălbenită şi, plin de entuziasm, şi-a ridicat în faţă fiţuica fără nicio valoare. S-a uitat la ea minute întregi, fără să o vadă, dar ţinea extatic cu mâna întinsă foaia goală în dreptul ochilor; întreaga-i faţă exprima magic gestul unei priviri atente. Iar în ochii lui cei cu pupile moarte a apărut deodată — era reflexul hârtiei sau strălucire interioară? — o răsfrângere de raze, o lumină conştientă.

— Ei, zise el mândru, ai văzut vreodată o imprimare mai frumoasă? Cât de precis, cât de clar iese în relief fiecare detaliu! Am comparat foaia asta cu exemplarul de la Dresda; prin contrast, acela părea fără contur, mult mai şters. Şi în plus, ce pedigree! Uite! — a întors foaia să-mi arate cu degetul foarte precis locurile pe hârtia goală, încât fără să vreau m-am uitat să văd dacă semnele nu se află totuşi acolo — aici stampila colecţiei Nagler, dincoace a lui Remy şi Esdaile; nu le-a dat prin minte acestor iluştri proprietari anteriori că foaia lor are să ajungă într-o bună zi aici, în odăiţa asta.

Mă treceau fiori reci prin spate când omul acela, fără urmă de bănuială, lăuda cu atâta entuziasm o foaie goală; şi te îngrozea ca un strigoi să vezi cum arăta cu unghia, precis până la milimetru, toate semnele colecţionarilor, invizibile, existând doar în fantezia lui. Groaza mă sufoca, nu ştiam ce să răspund; când însă mi-am ridicat ochii, zăpăcit, m-au întâmpinat iar mâinile rugătoare ale femeii ce tremura speriată. Mi-am venit în fire şi am început să-mi joc rolul.

— Nemaipomenit! am îngăimat eu în fine. Ce imprimare minunată!

Şi îndată faţa bătrânului străluci de mândrie.

— Dar asta încă nu-i nimic, a triumfat el, stai să vezi întâi „Melancolie”, sau astălaltă, „Pasiunea”, un exemplar colorat, nu cred să se mai găsească vreunul de aceeaşi calitate. Ia te uită — şi din nou degetele lui au mângâiat duios un desen imaginar — ce prospeţime, ce ton cald şi granulat! Ce mai mutră ar face Berlinul cu toţi domnii negustori şi doctorii de la muzee văzând asta.

Şi în chipul acesta zgomotos şi vorbăreţ a continuat să jubileze vreme de două ceasuri încheiate. Nu, n-am să-ţi pot descrie cât de fantomatic a fost să privesc cu el cele o sută sau două sute de petice de hârtie goale sau de reproduceri jalnice, dar care în amintirea acestui credul tragic erau atât de reale, încât lăuda şi descria fără să se încurce, într-o succesiune impecabilă, fiecare piesă cu detaliile cele mai precise. Colecţia invizibilă, care de mult era răspândită prin cele patru colţuri ale lumii, pentru acest orb, pentru acest om înşelat în chip mişcător, era încă acolo, neclintită, şi pasiunea viziunii lui era atât de copleşitoare, încât mai-mai că începusem şi eu să cred în ea. O singură dată, pericolul unei deşteptări a întrerupt în chip înspăimântător siguranţa somnambulică a contemplării lui încântate: la „Antiopa” lui Rembrandt (o imprimare de probă, care trebuie într-adevăr să fi avut o valoare enormă), el a lăudat iarăşi precizia imprimării, şi atunci degetul lui, cu nervi ce păreau clarvăzători, urmărind cu drag desenul, căutase o linie întipărită, fără ca simţul lui tactil, atât de ascuţit, să găsească urma pe foaia străină. Brusc, o umbră pare să fi trecut peste fruntea lui. Vocea i-a devenit nesigură.

— Dar asta e… nu este asta „Antiopa”? a murmurat cam dezorientat.

Îndată am intervenit, i-am luat din mâini în grabă foaia înrămată, descriindu-i entuziast, cu toate detaliile posibile, gravura binecunoscută şi mie. Atunci faţa perplexă a orbului s-a destins. Şi cu cât mă întreceam în laude, cu atât înflorea în acel bătrân osos şi şubred o cordialitate jovială, o duioşie onestă şi veselă.

— Iată în sfârşit pe cineva care se pricepe, triumfa el întors către ai săi. În fine, în fine, un cunoscător de la care puteţi afla şi voi ce valoare au piesele mele. M-aţi dojenit mereu neîncrezătoare pentru că îmi băgăm toţi banii în colecţia mea. E adevărat, şaizeci de ani fără bere, fără vin, fără tutun, fără călătorii, fără teatru, fără o carte, numai economii şi iar economii pentru foile astea. Dar odată şi odată o să vedeţi, când eu n-am să mai fiu, voi o să fiţi bogate, mai bogate decât toţi de aici din oraş, bogate ca cei mai mari bogătaşi din Dresda. Atunci o să vă pară bine de nebunia mea — dar cât timp mai trăiesc, nu iese nici o singură foaie din casă. Întâi trebuie să plec eu, abia pe urmă colecţia mea.

Şi spunând acestea, mâna lui mângâia afectuos, de parcă ar fi fost fiinţe vii, mapele demult golite. Era în acelaşi timp groaznic şi mişcător pentru mine, căci în toţi acei ani ai războiului nu mai văzusem pe faţă de german o expresie de fericire atât de desăvârşită, atât de pură. Lângă el stăteau femeile, misterios asemănătoare cu figurile feminine din gravura maestrului german care, venite la mormântul Mântuitorului, stau, în faţa lespezii răsturnate, cu o expresie de spaimă evlavioasă şi în acelaşi timp de extaz pios şi de credinţă în minuni. Ca pe gravura aceea unde ucenicele sunt iluminate de harul ceresc al Mântuitorului, aceste două mic-burgheze uzate, îmbătrânite, sărăcăcioase, erau iluminate de bucuria, de fericirea copilăroasă a moşneagului — jumătate lacrimi, jumătate râs — o scenă cum n-am văzut alta mai zguduitoare. Dar bătrânul nu se mai sătura de laudele mele, mereu îngrămădea şi întorcea foile, sorbind cu sete fiece cuvânt; a fost o uşurare pentru mine când, în sfârşit, a împins laoparte mapele mincinoase şi când a trebuit, vrând-nevrând, să elibereze masa pentru cafea. Dar ce conta uşurarea mea vinovată pe lângă bucuria lui zgomotoasă, învolburată, pe lângă semeţia omului parcă întinerit cu treizeci de ani! Povestea mii de anecdote despre cumpărăturile şi peregrinările lui, bâjbâind şi refuzând orice ajutor, se scula ca să-mi arate ba una ba alta din foile sale. Ca după vin, era exuberant şi îmbătat. Când am spus în sfârşit că trebuie să-mi iau ziua bună, s-a speriat de-a binelea; era ca un copil încăpăţânat şi necăjit şi a bătut din picior, spunând că asta nu se poate, că încă n-am văzut nimic. Iar femeilor le-a trebuit multă trudă până să-l facă să înţeleagă, în încăpăţânarea lui, că nu poate să mă mai reţină, altminteri pierd trenul.

Când, în cele din urmă, după o rezistenţă desperată, s-a supus şi a venit clipa să ne luăm rămas bun, vocea i s-a făcut duioasă de tot. Mi-a luat amândouă mâinile şi, cu toată puterea de exprimare a orbilor, degetele lui mi le mângâiau până la încheieturi, parcă ar fi vrut să afle mai multe despre mine şi să-mi comunice mai multă iubire decât pot comunica vorbele.

— Mi-ai făcut o mare, mare bucurie cu vizita dumitale. A început, el, cu o emoţie răscolită din adânc, n-am s-o uit niciodată. A fost o adevărată binefacere pentru mine să mai pot în sfârşit, în sfârşit, să trec în revistă împreună cu un cunoscător, gravurile mele iubite. Dar ai să vezi că n-ai venit degeaba la un biet orb bătrân. Îţi promit, aici, în faţa soţiei mele ca martoră, că am să mai adaug un codicil la testamentul meu, care să însărcineze firma dumitale, veche şi încercată, cu licitaţia colecţiei mele. Vei avea onoarea de a administra această comoară necunoscută — şi afectuos a pus mâna pe mapele prădate şi golite — până în ziua când ea se va împrăştia în lumea întreagă. Făgăduieşte-mi numai să faci un catalog frumos. El are să-mi fie piatra funerară, nu-mi trebuie alta.

Am privit la mamă şi la fiică. Se ţineau strâns, şi uneori trecea un tremur de la una la alta, ca şi cum ar fi fost un singur trup zvâcnind într-o emoţie comună. Eu însumi mă simţeam pătruns de acea clipă solemnă, în care bătrânul, cu o mişcătoare lipsă de bănuială, îmi acorda sarcina de a-i administra colecţia preţioasă, invizibilă şi de mult risipită. Emoţionat, i-am făgăduit ceea ce nu voi putea nicicând îndeplini; şi din nou s-a aprins o lucire în pupilele-i stinse; îl simţeam cum încerca să-mi cunoască înfăţişarea pe cale interioară; îmi dădeam seama de asta după gingăşia, după felul duios cum degetele lui îmi strângeau mâna, exprimând o mulţumire şi o promisiune solemnă.

Femeile m-au însoţit până la uşă. Nu îndrăzneau să vorbească, auzul lui fin ar fi surprins orice cuvânt, dar cu ce lacrimi fierbinţi, cu ce recunoştinţă nemăsurată le străluceau ochii spre mine! Buimac de tot, îmi dibuiam drumul pe scară. De fapt, îmi era ruşine; venisem, ca îngerul din poveste, într-o casă de oameni săraci, dăruisem unui orb vederea pentru o oră, numai prin faptul că dădusem o mână de ajutor la o pioasă înşelăciune şi că minţisem sfruntat; şi în realitate venisem dintr-un spirit josnic şi mercantil, să smulg cu viclenie cuiva câteva piese preţioase. Dar ceea ce luam cu mine reprezenta mai mult: putusem simţi iar un entuziasm pur şi viu, în vremuri triste şi apăsătoare, şi văzusem că mai există un gen de extaz spiritual, privind exclusiv arta; un extaz pe care oamenii de azi par a-l fi uitat de mult. Şi mă simţeam — nu mă pot exprima altfel — pătruns de veneraţie, deşi tot îmi mai era ruşine, fără să ştiu bine de ce.

Mă şi aflam jos în stradă, când a zăngănit o fereastră şi m-am auzit strigat pe nume. Într-adevăr, bătrânul voise cu tot dinadinsul să se uite după mine cu ochii lui orbi, în direcţia în care mă ghicise. Se apleca atât de mult, încât cele două femei îl susţineau îngrijorate, îmi făcea semne cu batista şi-mi striga „drum bun” cu o voce veselă şi împrospătată, ca de băieţandru. Era o scenă de neuitat: faţa radioasă a moşneagului cu păr alb — sus, în fereastră, plutind deasupra oamenilor străzii, morocănoşi, hăituiţi, grăbiţi — smulsă cu blândeţe din lumea noastră reală, respingătoare, de către norul alb al unei binefăcătoare iluzii. Şi mi-am adus iar aminte de vorba veche şi adevărată — Goethe a spus-o, cred — „Colecţionarii sunt oameni fericiţi”