Povestiri din volumul Cuore (3)

Micul copist florentin

Giulio urma în clasa a IV‑a primară. Era un băiat drăguţ, cam de doisprezece ani, alb la faţă şi cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbaş de la căile ferate, care, având copii mulţi şi leafă puţină, trăia în nevoie şi în lipsă.

Tatăl său îl iubea şi era foarte bun cu el, dar era cât se poate de straşnic în privinţa învăţăturii, căci dorea ca fiul său să fie curând în stare să‑i vină în ajutor pentru întreţinerea familiei şi, cu toate că băiatul învăţa bine, tot îl îndemna să înveţe şi mai bine.

Bietul om era cam în vârstă, şi munca silită ce‑şi impu­sese, îl îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simţea sleit de puteri, totuşi lucra şi în orele ce‑i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea îşi petrecea o parte din noapte scriind.

         Un editor de ziare, de cărţi şi de fascicole, îi dăduse să scrie adresele abonaţilor pe nişte fâşii de hârtie. Bietul om câştiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese scrise frumos şi regulat.

Munca aceasta îl obosea şi acest lucru îl spunea el, adeseori, când se aşeza la masă.

— Mi se duc ochii! zicea cu mâhnire bietul bătrân; scri­sul noaptea mă prăpădeşte!

Giulio îi zise într‑o zi:

— Tată dragă, lasă‑mă să‑ţi ajut; ştii că pot să scriu întocmai ca dumneata!

— Nu drăguţule, tu ai de învăţat; şcoala ta este ceva cu mult mai serios decât adresele mele; aş avea o adevărată mustrare de cuget dacă ţi‑aş lua un singur ceas de la învă­ţătură. Nu, fătul meu, îţi mulţumesc!

Băiatul ştia bine că n‑ar fi putut îndupleca niciodată pe tatăl său, de aceea nu mai stărui deloc, dar iată ce plănuise.

Băgase de seamă că tatăl său înceta de a scrie, fix la miezul nopţii; îl auzea cum îşi împingea scaunul când se ducea să se culce.

Într‑o noapte îl lăsă să plece, apoi se sculă, se îmbrăcă bi­nişor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, aprin­se lampa, se aşeză la măscioară, luă din fâşiile ce stăteau grămădite la o parte, se uită pe lista de adrese şi începu să scrie prefăcând minunat caligrafia tatălui său. Scria din toată inima, bietul băiat, vesel că putea să vină în ajutorul familiei, însă îi cam bătea inima de frică să nu-l prindă tatăl său. Încetul cu încetul, adresele scrise se făcură teanc. Din când în când se oprea, îşi freca mâinile, întindea urechea, zâmbea şi reîncepea cu mai multă poftă. Scrise o sută şaizeci de adrese. Câştigase o liră! Atunci puse condeiul la loc, stinse lampa şi se întoarse în odăiţa sa pe vârful picioarelor.

A doua zi, tatăl veni vesel la masă. Nu pricepuse nimic, căci îşi făcea lucrarea fără să‑şi dea seama, gândindu‑se cu totul la altceva şi abia a doua zi îşi număra fâşiile scrise.

Se aşeză la masă zâmbind şi, bătând cu mâna pe umărul fiului său, îi zise:

— Ştii tu, Giulio, că tatăl tău este un bun muncitor? Ieri seară am scris cu a treia parte mai mult ca de obicei! Mâna nu‑mi tremură şi ochii tot îşi mai fac datoria!

Giulio, plin de bucurie, îşi zise: „Bietul tata! Scriind în locul lui, nu‑i dau numai un ajutor bănesc, îi aduc şi mângâierea de a se crede întinerit. Aşadar, înainte băiete.”

Îmbărbătat de această bună reuşită, în noaptea următoa­re, îndată ce bătu douăsprezece, el merse înainte cu lucra­rea tatălui său. Merse astfel mai multe nopţi de‑a rândul. Tatăl nu bănuia deloc, numai atât că într‑o seară zise:

— Ciudat! De vreo câtăva vreme ardem mai mult petrol.

Giulio o sflecli, dar tatăl său nu mai stărui asupra acestui lu­cru şi băiatul merse înainte cu scrierea adreselor.

Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însă, să obosească pe bietul băiat; şi seara, când învăţa sau scria pen­tru şcoală, i se închideau ochii. Într‑o seară, pentru prima oară adormi pe caiet.

— Fii harnic, îi strigă tatăl său bătându-l pe umeri, nu te lenevi, copile, învaţă!

Giulio se dezmetici şi reîncepu să scrie, dar în serile ur­mătoare o duse şi mai rău, moţăia pe cărţi, dimineaţa se scu­la târziu, învăţa lecţiile cu greu, parcă i se urâse cu învăţătura.

Deocamdată, tatăl său băgă de seamă şi tăcu, apoi începu să se îngrijească şi, în cele din urmă, pentru întâia dată îl dojeni, zicându‑i:

— Giulio, nu te mai cunosc, te‑ai schimbat cu totul, te‑ai făcut îndărătnic şi nepăsător; adu‑ţi aminte că toată nădejdea familiei e în tine! Purtarea ta mă mâhneşte foarte mult.

La această mustrare, cea dintâi mai aspră ce o primea, băiatul se tulbură şi îşi zise în sine: „ Nu mai merge! Trebuie să-i mărturisesc totul”

Dar chiar în seara aceea, la masă, tatăl zise cu bucurie:

— Ştiţi că în luna aceasta am câştigat treizeci şi două de lire mai mult decât în luna trecută? Zicând acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca să sărbătorească împreună cu copiii săi acest neaşteptat câştig. Copiii, de bucurie, bătură din palme. Lui Giulio, văzând pe tatăl său aşa de vesel, îi veni inima la loc şi se gândi: „ Nu, dragul meu tată, o să te ajut şi de aici înainte şi o să mă silesc din toate purerile, ca să învăţ ziua pentru şcoală, iar noaptea să lucrez pentru dumneata şi pentru toţi ai mei.”

Tatăl, urmându-şi vorba, zise:

— Un prisos de treizeci şi două de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui mă mâhneşte! şi arătă pe Giulio.

Bietul copil primi mustrarea în tăcere şi îşi reţinu lacrimile, care stăteau să‑i curgă pe obraji; în fundul inimii însă, simţi o mare mângâiere.

El continuă să lucreze din toată inima; însă, grămădindu‑se oboseală peste oboseală, îi fu din ce în ce mai greu să lupte.

Lucrurile mergeau astfel de două luni: tatăl dojenindu-l me­reu şi uitându‑se mânios la el, iar fiul suferind dojenile şi chinuindu‑se ca să poată să le biruie pe toate.

Într‑o zi, tatăl se duse la şcoală, ca să întrebe pe profesor, cum merge fiul său. Acesta îi răspunse:

— Da, învaţă pentru că este inteligent, dar nu mai învaţă cu poftă, cum învăţa mai înainte. Este somnoros, zăpăcit, cască. Face nişte compoziţii scurte, scrise urât şi aruncate fără rost pe hârtie. Ar putea să facă mult mai mult şi mult mai bine.

În acea seară, tatăl îşi luă băiatul la o parte şi-l mustră şi mai aspru:

— Giulio, tu vezi bine, cât muncesc; vezi că‑mi scurtez zilele pentru voi toţi şi ţie nu ţi‑e milă: nici de mine, nici de ma­ma, nici de fraţi!

— Nu, tată, nu vorbi aşa! strigă copilul, plângând cu hohot, şi fu cât p‑aci să mărturisească totul; dar tatăl adăugă:

— Ştii starea în care ne aflăm, vezi cât trebuie să muncim cu toţii şi câte trebuie să răbdăm ca să ne putem susţine. Nădăjdu­iam o gratificaţie de o sută de lire de la administraţia căilor ferate şi mi s‑a spus că nu mi se va da nimic, aşa că sunt ne­voit să lucrez şi mai mult.

Auzind aceasta, Giulio opri mărturisirea ce stătea să‑i iasă din gură şi‑şi zise: „Nu, dragă tată, n‑am să‑ţi spun nimic - vreau să păstrez taina, ca să mai lucrez pentru tine. Prin muncă te voi răsplăti pentru suferinţa ce‑ţi pricinuiesc. Cât pentru şcoală, tot o să în­văţ destul, ca să‑mi trec bine examenele"; ceea ce era mai rău, e că tatăl devenea din ce în ce mai nepăsător faţă de el, vorbea foarte rar cu dânsul, ca şi cum l‑ar fi privit ca pe un fiu rătăcit, de la care nu mai spera nimic; se ferea chiar să‑i întâlnească privirea. Giulio înţelegea totul şi suferea fără să cârtească.

Trudirea neîncetată şi întristarea zdruncinau din zi în zi mai mult sănătatea băiatului; el slăbea şi îngălbenea, şi de aceea era silit să‑şi neglijeze studiile. Înţelegea foarte bine că nu putea s‑o mai ducă mult şi în fiecare zi îşi zicea: la noapte n‑o să mă mai scol! Aş! Îndată ce auzea sunând ora douăsprezece, tocmai când ar fi trebuit să se ţină de hotă­râre, simţea un fel de remuşcare, i se părea că şezând în pat ar lipsi de la datorie, căci ar fura o liră tatălui şi familiei sale. Atunci se scula şi începea să scrie cu speranţa că tatăl său ar putea să-l prindă lucrând, sau că şi‑ar fi numărat adresele şi că întâmplarea i‑ar fi descoperit totul, fără ca el să fie nevoit să‑i destăinuiască ceva, căci nu îndrăznea.

Astfel mergea înainte.

Într‑o seară la masă, tatăl zise o vorbă, care fu hotărâtoa­re pentru el. Mamă‑sa uitându‑se la el îi păru că-l vede şi mai galben şi mai ofilit şi îi zise:

— Ţi‑e rău, Giulio? Apoi adăugă către soţul său: Mi se pare că e bolnav Giulio; nu vezi ce galben e? Spune, dragul mamei, ce ai?

Tatăl său se uită la dânsul cu nepăsare şi zise:

— Mustrarea de cuget aduce cu sine o sănătate rea. Adu‑ţi aminte ce sănătos erai când ai fost şcolar bun şi inimos!

— Dar nu vezi că e bolnav? strigă mama.

— Nu‑mi pasă! răspunse tatăl.

Acest cuvânt atinse drept la inimă pe bietul băiat.

Aşa? Tatălui său nu‑i mai păsa de el! Tatăl care mai înainte tremura numai auzindu-l că tuşeşte! Aşadar nu-l mai iubea! Fără nicio îndoială, era cu totul izgonit din inima lui. „Nu, tată! zise el în sine, cu inima zdrobită, nu pot trăi fără iu­birea ta; voi s‑o redobândesc pe deplin, voi să‑ţi mărturisesc totul şi să învăţ ca mai înainte! De astă dată m‑am hotărât!"

Totuşi, el se sculă şi în noaptea aceea, ca în celelalte nopţi, dar mai mult din obicei. Când se dete jos din pat, vru să meargă în odaia de scris, ca să se uite în liniştea nopţii pentru cea din urmă oară la acea odăiţă, unde lucrase aşa de mult în taină, cu inima plină de mulţumire şi de iubire. Când se revăzu lângă măscioară, cu lampa aprinsă, când văzu fâşiile albe pe care el nu mai avea să scrie adresele ce le în­văţase acum pe de rost, fu cuprins de părere de rău şi apu­că condeiul, ca să înceapă lucrarea obişnuită.

Întinzând mâna, dete jos o carte. Tot sângele i se sui la cap. Dacă s‑o fi deşteptat tatăl său. Neapărat că nu l‑ar fi prins făcând vreun fapt rău; el însuşi se hotărâse să‑i spună.

Cu toate acestea îi era frică atunci când se gândea să-l vadă deodată dinaintea lui. Să fie surprins la acea oră, în li­niştea aceea! Mama lui s‑ar fi deşteptat şi s‑ar fi speriat. Ideea care până atunci nu‑i venise, că tatăl său s‑ar simţi poate ruşinat descoperind adevărul... toate acestea îl înfio­rau. Întinse urechea, ţinându‑şi suflarea. Nu auzi nici un zgomot. Ascultă la uşă: nimic! Toţi dormeau în casă; tatăl nu auzise. Se linişti şi reîncepu să scrie. Fâşiile se grămădeau, auzea pe drum pasul regulat al gardiştilor de noapte; apoi un zgomot de trăsuri care încetă deodată; mai târziu, zgo­motul mai multor inşi, care ce treceau încetinel şi, în sfârşit, o adâncă linişte întreruptă din când în când de lătratul de­părtat al vreunui câine; iar el scria, scria înainte.

Dar tatăl său, pe care îl credea că doarme, stătea la spate­le lui. Auzise zgomotul pricinuit de căderea cărţii şi aştep­tase momentul potrivit, ca să intre. Zgomotul carelor acoperise uşorul zgomot al uşii şi al paşilor săi.

El stătea drept la spatele băiatului, cu capul său cel alb deasupra micului cap negru al fiului său; vedea condeiul cum aluneca pe fâşii. Într‑o clipă ghicise şi înţelesese tot. O mare mustrare de cuget, o înduioşare nespusă îi cuprinse sufletul şi îl ţinea pe loc, înăbuşit de emoţie, la spatele copi­lului. Deodată, Giulio scoase un ţipăt; două mâini nervoase îl apucară de cap.

— Tată! Tată! Iartă‑mă! strigă Giulio, recunoscând pe tatăl său.

— Tu să mă ierţi pe mine! răspunse tatăl, plângând şi sărutând pe fiul său pe frunte. Am înţeles tot, ştiu tot, eu îţi cer iertare, dragul meu copil! Haide, vino cu mine! Şi îl îm­pinse sau mai bine zis îl duse pe mâini până la patul mamei sale, care se deşteptase, şi i-l aruncă în braţe, zicându‑i: Să­rută pe acest înger, care nu doarme de trei luni, ca să lu­creze pentru mine şi eu îi amăram sufletul cu dojenile mele, lui care îmi câştiga pâinea!

Mama îl strânse la piept, apoi zise:

— Du‑te de te culcă, fiul meu, du‑te îndată de te odihneşte. Du‑l tu în patul său! zise ea, bărbatului. Tatăl îl luă în braţe, îl duse în odăiţa lui şi‑l culcă mângâindu‑l mereu, apoi îi aşeză pernele şi îi trase plapuma pe el.

— Mulţumesc, tăticule! zicea băiatul. Acuma du‑te şi dum­neata de te culcă; sunt aşa de mulţumit!

Dar tatăl voia să‑l vadă adormit; se aşeză lângă patul băiatului, îl luă de mână şi îi zise:

— Dormi, dormi, copilul meu! Giulio, obosit, adormi îndată şi dormi somn dulce, bucurându‑se pentru prima oară, după atâtea luni, de un somn liniştit, înveselit cu visuri surâză­toare. 

Când se deşteptă, a doua zi, soarele se înălţase demult. Îşi frecă ochii şi vrând să‑şi tragă plapuma, simţi că ceva greu o reţine; se uită şi văzu capul alb al tatălui său proptit de marginea patului. Bietul bătrân petrecuse noaptea aici, fericit de a vedea pe fiul său odihnindu‑se, apoi adormise şi el cu o adâncă mulţumire în suflet.