Una dintre poveştile de groază care mi-au înspăimântat copilăria era legată de o anume Clara, care locuia, împreună cu Răzvan - soţul ei, la parterul casei din strada Pompieri. Oamenii aceia erau tare ciudaţi. Răzvan fusese militar, se vedea asta după întreaga lui ţinută: şapcă de nazist, pantaloni cu vipuşcă, veston cu nasturi argintii, cizme gri până sub genunchi, mănuşi negre. Un ochi îi era acoperit, ca la piraţi. Avea o motocicletă cu ataş cu care pleca zilnic undeva, n-am aflat niciodată unde. Când se întorcea, intra în casă şi nu mai ieşea de-acolo până a doua zi. Spre seară însă, de cele mai multe ori o bătea pe Clara. Nu ştiu ce-i făcea, dar uneori o auzeam urlând că lupii la lună. Lovituri nu se puteau desluşi, aşa că nu ştiam de ce urlă. Poate îi strângea degetele cu uşa, ori o ardea cu ţigara... n-am idee, cert e că femeia urla de parcă ar fi fost un animal din pădurea primordială.
După o vreme destul de îndelungată în care am suportat cu toţii lucrurile astea, într-o zi cineva a chemat miliţia. Au venit nişte burtoşi şi s-au apucat să-l ia la întrebări pe Răzvan. Dar ce să vezi? Clara, victima adică, i-a repezit: „Ce vreţi voi, de ce va băgaţi? E soţul meu, lăsaţi-ne-n pace!” Aşa că n-a mai avut nimeni nimic de zis.
Au trecut anii şi Clara a continuat să încaseze de la Răzvan. Poate că, până la urmă, îi şi plăcea, poate că asta era felul lor de a ajunge la împlinirea erotică. Numai că la un moment dat, ea nu a mai ieşit din casă. Înainte se mai ducea la magazin, după pâine, mai ieşea câte o jumătate de oră în curte, la soare. Acum se terminase. Vecinii spuneau că s-a îmbolnăvit, că aproape nu mai poate să îşi mişte picioarele, abia le târăşte. Parcă nici bătăile nu mi se mai păreau atât de frecvente, auzeam urletele tot mai rar.
Ei, şi exact atunci, când deja în conştiinţa mea imaginea Clarei era definitiv asociată cu cea a unor picioare umflate ieşind de sub o pătură cenuşie, am auzit-o pe mama spunând o poveste din cele care au darul de a aprinde imaginaţia oricărui copil. O văzuse, spunea mama, într-o noapte când stătea în balcon să admire cerul înstelat, o văzuse pe Clara apărând din casă, traversând curtea în mare viteză, ieşind în stradă şi ducându-se într-o direcţie necunoscută. Şi o spunea pe un astfel de ton, încât mi se părea că mă aflu în faţa unor taine de nepătruns, pe care e mai bine să nu încerci să le desluşeşti.
Sigur că poveşti asemănătoare am mai auzit de-a lungul vieţii. Cred că e una din legendele care circulă în toată lumea, sub o formă sau altă. În legenda asta, cei neputincioşi ziua devin, peste noapte, sănătoşi şi viguroşi, fac tot felul de lucruri misterioase şi apoi se reîntorc, în zori, în paturile lor. Cred că aşa s-au născut poveştile cu vrăjitoare şi mai cred că din cauza asta săracele femei erau arse pe rug în vremea evului mediu.
Aproape că uitasem povestea Clarei, când viaţa a făcut să mi-o reamintesc, în împrejurări pe care aş fi preferat să nu le traversez.
Eram la Timişoara, mama era tot mai bolnavă, nu mai ştiam ce să fac şi la ce doctor să mă duc. Stătea numai în pat, întinsă pe-o parte şi se uita la televizor. La un moment dat, am dus-o la spital pentru nişte investigaţii. A trebuit să rămână acolo câteva zile. Am instalat-o într-un salon cu câteva paturi, i-am pus în frigider mâncare şi am aranjat cu sora să aibă grijă de ea, s-o ducă la baie pentru că nu poate merge, să fie atentă că şi dacă o susţine poate să cadă, pentru că e destul de grea etc.
A treia zi, m-am pomenit cu o pacientă care mi-a zis, pe un ton scăzut, că noaptea, după ce adoarme toată lumea, mama se ridică din pat şi se duce pe coridor, unde umblă în sus şi-n jos. Va puteţi închipui oroarea care m-a cuprins, pentru că brusc mi-au năvălit în minte spaimele copilăriei, când mi-o imaginam pe Clara dând la o parte pătura cenuşie, coborând din pat şi plecând, în puterea nopţii, cine ştie către ce locuri interzise şi înspăimântătoare.
Au trecut anii şi Clara a continuat să încaseze de la Răzvan. Poate că, până la urmă, îi şi plăcea, poate că asta era felul lor de a ajunge la împlinirea erotică. Numai că la un moment dat, ea nu a mai ieşit din casă. Înainte se mai ducea la magazin, după pâine, mai ieşea câte o jumătate de oră în curte, la soare. Acum se terminase. Vecinii spuneau că s-a îmbolnăvit, că aproape nu mai poate să îşi mişte picioarele, abia le târăşte. Parcă nici bătăile nu mi se mai păreau atât de frecvente, auzeam urletele tot mai rar.
Ei, şi exact atunci, când deja în conştiinţa mea imaginea Clarei era definitiv asociată cu cea a unor picioare umflate ieşind de sub o pătură cenuşie, am auzit-o pe mama spunând o poveste din cele care au darul de a aprinde imaginaţia oricărui copil. O văzuse, spunea mama, într-o noapte când stătea în balcon să admire cerul înstelat, o văzuse pe Clara apărând din casă, traversând curtea în mare viteză, ieşind în stradă şi ducându-se într-o direcţie necunoscută. Şi o spunea pe un astfel de ton, încât mi se părea că mă aflu în faţa unor taine de nepătruns, pe care e mai bine să nu încerci să le desluşeşti.
Sigur că poveşti asemănătoare am mai auzit de-a lungul vieţii. Cred că e una din legendele care circulă în toată lumea, sub o formă sau altă. În legenda asta, cei neputincioşi ziua devin, peste noapte, sănătoşi şi viguroşi, fac tot felul de lucruri misterioase şi apoi se reîntorc, în zori, în paturile lor. Cred că aşa s-au născut poveştile cu vrăjitoare şi mai cred că din cauza asta săracele femei erau arse pe rug în vremea evului mediu.
Aproape că uitasem povestea Clarei, când viaţa a făcut să mi-o reamintesc, în împrejurări pe care aş fi preferat să nu le traversez.
Eram la Timişoara, mama era tot mai bolnavă, nu mai ştiam ce să fac şi la ce doctor să mă duc. Stătea numai în pat, întinsă pe-o parte şi se uita la televizor. La un moment dat, am dus-o la spital pentru nişte investigaţii. A trebuit să rămână acolo câteva zile. Am instalat-o într-un salon cu câteva paturi, i-am pus în frigider mâncare şi am aranjat cu sora să aibă grijă de ea, s-o ducă la baie pentru că nu poate merge, să fie atentă că şi dacă o susţine poate să cadă, pentru că e destul de grea etc.
A treia zi, m-am pomenit cu o pacientă care mi-a zis, pe un ton scăzut, că noaptea, după ce adoarme toată lumea, mama se ridică din pat şi se duce pe coridor, unde umblă în sus şi-n jos. Va puteţi închipui oroarea care m-a cuprins, pentru că brusc mi-au năvălit în minte spaimele copilăriei, când mi-o imaginam pe Clara dând la o parte pătura cenuşie, coborând din pat şi plecând, în puterea nopţii, cine ştie către ce locuri interzise şi înspăimântătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu