Mici intamplari cu animale (110)

Stăteam în pîndă de căpriori. Soarele apusese şi aşteptam pe marginea pădurii să aud vreo crenguţă uscată ruptă sub pasul voinicului sau şuşuitul uşor al căpriorului care păşeşte încet, cu băgare de seamă. Dar iată că aud un sunet tot atît de cunoscut: tropăială de iepure în fugă mare. Îl şi văd că zbu­gheşte din pădure şi trece zorit prin fata mea, fîşîind prin iarba mare încă necosită. Ce va fi avînd iepurele asta? 

Nu apuc să judec şi apare şi pricina: o vulpe se ţine după bietul speriat. Cu nasul în urmă zoreşte şi ea, gonind fără greş, precis pe unde trecuse iepurele. După vreo cinci minute iepurele meu se întoarce şi el exact pe urma pe care ieşise din pădure. Vine în goană mare şi dispare în pădure. Abia îmi piere din ochi iepurele, şi vulpea e din nou în faţa mea, cu nasul tot în pă­mînt, pe urmă, grăbindu-se să-l ajungă pe bietul obosit. Aştep­tam să aud ţipătul de moarte al iepurelui, cînd... iată-l a treia oară în faţa mea, ieşind din pădure pe acelaşi loc şi ţinînd tot calea pe care o mai făcuse de două ori. Acum era trudit, o vedeam după săriturile mai lîncede. Dar în loc să treacă şi de data aceasta înainte, în depărtare, se opreşte o clipă, apoi cu o săritură înaltă şi foarte lungă se aruncă deoparte în iarba mare pînă la brîu si rămîne acolo chitic, nemişcat. Imediat a apărut şi vulpea. Dar vulpea vicleană n-a ghicit „minciuna" iepurelui prost, ci a continuat să meargă cu botul tot în urma veche. Urecheatul n-a aşteptat însă prea mult. După vreo cincisprezece minute am înţeles din mişcările ierbii că se trage încet spre pădure, oprindu-se cîteodată ca să asculte dacă nu s-a trezit vulpea din păcăleală. De data aceasta a intrat în pădure pe alt loc şi, desigur, şi-a văzut de treabă mai depărtişor.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor