Grizzly, stapanul muntilor(9)

După lupta cea mare, cei doi nu s-au mai atins de rămăşiţele caribu-ului. Thor nu se simţea în stare să mănînce, iar Muskwa, de atîta încordare şi emo­ţie, n-ar fi putut înghiţi nici măcar o bucăţică. Con­tinua să muşte din bucata de blană neagră, mîrîind şi mormăind în legea lui, ca şi cum în el rămăsese nădejdea să termine ceea ce începuse celălalt.

     Cîtva timp, marele grizzly rămase cu capul ple­cat, în vreme ce bălţi de sînge se adunau sub el. Stă­tea cu faţa întoarsă spre vale, răcorit de adierea sub­ţire a unui firicel de vînt. Sufla atît de slab, încît cu greu s-ar fi putut spune de unde vine. Născut în adîncul rîpelor, suia în vîrtejuri, înteţindu-se peste coame şi vîrfuri de stîncă, iar din cînd în cînd cîte-o boare slabă aluneca jos, în lungul văii, pierzîndu-se ca un fior în cetina deasă a crîngului de pini şi brazi.

Cu una din aceste adieri veni abia simţit, dar în­grozitor, mirosul de om! Aşa cum stătea îndreptat cu faţa spre răsărit, Thor îşi reveni brusc, cu un ră­bufnit de mînie, din amorţeala în care căzuse. Muş­chii i se încordară şi, înălţînd capul, adulmecă aerul. Ursuleţul, care încetase să se mai lupte zadarnic cu bucata de blană, se opri şi-şi ridică botul în vînt. Cald şi pătrunzător, simţi în nări mirosul omului.

Langdon şi Bruce, alergînd, transpiraseră, iar mi­rosul omului transpirat e mai puternic şi se împrăş­tie cu iuţeală la mari depărtări.

O furie nouă îl cuprinse pe Thor. Pentru a doua oară simţea căldura trupului de om năduşit de efor­tul urmăririi într-un moment cînd era rănit şi sîngera. ll asociase deja, în mintea lui, cu durerea, şi acum sentimentul acesta se întipărea în el adînc şi puternic.

Întoarse capul spre leşul sfîrtecat şi mîrîi arătîndu-şi colţii, cu un ton ameninţător, în direcţia din care bătea vîntul. Deşi rănit, nu se gîndea să fugă. Dacă în clipa aceea Bruce şi Langdon s-ar fi ivit deasupra crestei, Thor i-ar fi atacat cu o ferocitate pe care cu greu glonţul ar mai fi putut s-o oprească, ferocitate care a făcut faima cumplită a neamului său.

Dar adierea a trecut şi totul se potoli. Numai murmurul apelor umplea valea. Tolăniţi pe stînci, hîrciogii fluierau încetişor, iar în cîmpia smălţuită cu flori, potîrnichile se chemau una pe alta, luîndu-şi zborul în stoluri albe.

Toate acestea l-au liniştit încetul cu încetul pe Thor, aşa cum mîngîierea blîndă a unei femei do­moleşte mînia bărbatului. A mai continuat totuşi vreo cîteva minute să mormăie şi să mîrîie, încercînd zadarnic să prindă din nou mirosul. Supăra­rea i s-a stins treptat şi, în cele din urmă, se sculă şi, urmat de Muskwa, o porni spre rîpa acoperită cu stînci şi şisturi argiloase, pe unde coborîseră îm­preună cu puţin mai înainte. Urcînd, nu mai puteau fi văzuţi din vale, şi cum rănile pe care le căpătase în lupta cu ursul nu sîngeraseră ca cele făcute de glonţ, ci se închiseseră repede, n-au lăsat pe pămînt pete care să-i trădeze trecerea.

Cînd au ieşit din rîpă, au dat peste o îngrămă­dire haotică de stînci, cam pe la jumătatea coastei muntelui. Aici erau şi mai bine ascunşi vederii din­spre vale. S-au oprit şi au băut apă dintr-o băltoacă ivită din topirea zăpezilor de pe piscuri, apoi şi-au continuat drumul. Au trecut, fără să se oprească, pe brîna unde dormiseră cu o noapte înainte. De data aceasta însă Muskwa nu s-a mai simţit aşa de obosit cînd ajunseră la ea. Două zile fuseseră de ajuns ca să producă o schimbare surprinzătoare în ursuleţul acesta de o şchioapă. Nu mai arăta aşa de rotofei; se făcuse mai vînjos şi mult mai puternic. Se călise şi, sub tutela energică a lui Thor, se transformase re­pede, dintr-un mormoloc neştiutor, într-un adevărat pui de urs.

Se cunoştea că Thor mai trecuse cîndva pe-aici, căci avea pasul sigur al celui care ştie încotro merge. Continuă să urce pînă cînd drumul păru că se ter­mină în faţa unui perete prăpăstios de stîncă; se în­dreptă fără să şovăie spre o crăpătură nu mai mare decît corpul lui şi, trecînd prin ea, îl scoase pe Mus­kwa de partea cealaltă, pe cel mai sălbatic şi mai aspru povîrniş pe care ursuleţul îl văzuse vreodată. Semăna cu o imensă carieră de piatră, ce pătrundea adînc în inima pădurii, iar în sus se înălţa pînă aproape de crestele munţilor.

Lui Muskwa i se păru de-a dreptul cu neputinţă să-şi croiască drum prin îngrămădirea aceea haotică de stînci. Văzîndu-l pe Thor căţărat pe primele blo­curi de piatră, ursuleţul se opri şi începu să scîncească. De cînd plecase la drum, era pentru prima oară că-l părăsea curajul; cum marele grizzly nu dă­dea nici o atenţie gemetelor lui, îl apucă groaza şi începu să ţipe după ajutor din toate puterile, căutînd cu desperare o cale printre stînci. Thor îşi con­tinuă netulburat drumul încă vreo treizeci de yarzi, după care se opri, privi în jur şi aşteptă. Asta i-a mai dat puţin curaj ursuleţului. Se agăţă de stînci cum putu, cu ghearele, cu bărbia, cu dinţii, sforţîndu-se din răsputeri să înainteze. După vreo zece minute, frînt de oboseală, îl ajunse pe Thor şi, deo­dată, îi dispăru toată spaima.

Thor stătea acum pe o potecă lată cam de optspre­zece degete, netedă, solidă şi bine bătătorită. Era cu totul neobişnuită şi ciudată o astfel de potecă în locuri atît de sălbatice. Ai fi putut crede că o ar­mată întreagă de lucrători, veniţi să sfărîme cu cio­canele tone de gresie şi şisturi, au umplut golurile dintre stînci cu pietriş, croind o cale dreaptă şi în­gustă, tare ca cimentul. Dar nu ciocanele făcuseră cărarea, ci copitele a sute sau poate mii de genera­ţii de oi sălbatice, care o străbătuseră, tăind drept peste munte. Era drumul cornutelor.

Poate că primele dintre ele au însemnat drumul cu mult înaintea descoperirii Americii de către Columb şi au trecut, probabil, mulţi ani pînă cînd turmele au reuşit să bătătorească cu copitele un drum aşa de neted printre stînci. Thor folosea în­totdeauna poteca pentru a trece dintr-o vale în alta, şi poate mai des decît el treceau pe aici nenumă­rate alte vietăţi ale munţilor.

In timp ce aştepta ca Muskwa să-şi tragă pu­ţin sufletul, auzi un zgomot neaşteptat şi ciudat, ca un gîlgîit de rîs, ce venea din susul povîrnişului, cam la o distanţă de patruzeci-cincizeci de picioare. Şi iată că, de după o stîncă enormă, apăru un res­pectabil porc spinos. După legile Nordului, nici unui om nu-i e îngăduit să-l ucidă, căci el e prietenul celui rătăcit în munţi. Prospectorul sau vînătorul mort de foame pot oricînd, la nevoie, să-l găsească şi să-l mănînce în lipsă de altceva. E aşa de încre­zător şi inofensiv, încît şi un copil îl poate omorî.

Porcul spinos este optimistul ţinuturilor sălba­tice, cel mai fericit, cel mai vesel şi cel mai blînd animal care-a existat vreodată. Vorbeşte de unul singur, flecăreşte şi chicoteşte fără întrerupere, iar cînd merge, pare o imensă pernă de ace pusă în mişcare. Habar n-are de ceea ce se petrece în jurul lui, de parc-ar umbla dormind.

Şi acum, în timp ce înainta spre Thor şi Mus­kwa cu un aer mulţumit, vorbea vesel cu el însuşi, chicotind din cînd în cînd şi gungurind ca un copil.

Era enorm de gras şi păşea încetişor, legănîndu-şi într-o parte şi-n alta ţepii de pe coadă şi de pe şolduri, care făceau clic! clic! pe pietre. Mergea cu capul plecat, privind numai locul pe unde îna­inta. Era aşa de absorbit de conversaţia lui, încît nu-l zări pe Thor decît atunci cînd ajunse la cinci picioare de el. Într-o clipă se făcu ghem şi începu să vocifereze supărat. Apoi tăcu chitic, pîndindu-l cu ochişorii lui mici şi roşii pe uriaşul grizzly.

Thor nici gînd n-avea să-l omoare, dar cum că­rarea era tare îngustă şi nu voia să-şi întrerupă drumul, făcu încet un pas înainte, apoi încă unul. Atunci Porky se întoarse iute cu spatele la el, pregătindu-se să-l plesnească cu coada lui puternică, plină de ţepi; Thor, care mai avusese de-a face înv repetate rînduri cu porci spinoşi, se opri şovăind.

Muskwa privea scena cuprins de mirare. Mai avea încă ceva de învăţat, căci de unde să ştie el că spi­nul care-i intrase în labă din întîmplare era al unui porc spinos! Văzîndu-l pe Thor pus în grea încurcă­tură, dădu îndărăt, gata s-o ia la goană în caz de pri­mejdie.

Thor mai înaintă un pas. Atunci Porky făcu deo­dată ciac! ciac! ciac! — cel mai grozav zgomot pe care era capabil să-l scoată — şi porni de-a-ndăratelea spre Thor, izbind atît de puternic aerul cu coada lui lată şi groasă, încît ghimpii ar fi putut intra de-un sfert de deget în trunchiul unui copac.

Văzînd că lovitura i-a dat greş, se făcu iar ghem, numai că Thor îl ocolise, păşind peste stîncă, unde s-a oprit să-l aştepte pe Muskwa.

Grăsunul Porky, foarte mulţumit de victoria ob­ţinută, se desfăcu iar, îşi lăsă ţepii în jos şi înaintă spre Muskwa, chicotind plin de voie bună.

Instinctiv, ursuleţul se trase cît putu mai mult spre marginea cărării şi, tot înghesuindu-se, căzu puţin la vale de pe marginea potecii. Cînd, în sfîr­şit, cu mari eforturi, s-a căznit să se urce din nou pe cărare, Porky era deja la vreo patru-cinci paşi dincolo de el, văzîndu-şi liniştit de drum, absorbit cu totul de veselia lui.

Grăsunul scăpase de o mare primejdie, dar aven­tura nu era încă terminată pentru el. De-abia se de­părtase puţin cînd, de după o stîncă mare, se ivi un bursuc, ademenit de mirosul plăcut şi proaspăt al mîncării lui favorite: porcul spinos.

Banditul ăsta nemernic al munţilor era de trei ori mai mare decît Muskwa, tot numai muşchi, oase, gheare şi dinţi ascuţiţi. Avea o pată albă pe nas şi pe frunte, picioarele scurte şi groase, coada stufoasă, iar ghearele labelor de dinainte aproape tot atît de lungi ca ale unui urs.

Thor îl opri din avînt cu un mormăit ameninţă­tor, aşa că bursucul făcu repede stînga-mprejur, temîndu-şi pielea.

Între timp, Porky îşi continua liniştit şi fără grabă drumul, cu mersul lui domol şi legănat, căutîndu-şi hrana, vorbind singur şi cîntînd în legea lui. Uitase cu desăvîrşire de primejdia prin care trecuse cu cîteva minute mai înainte şi habar n-avea că Thor îl salvase de la o moarte tot atît de sigură ca şi cînd l-ar fi înghiţit o prăpastie de o mie de picioare adîncime.

Thor şi Muskwa porniră mai departe pe poteca întortocheată, urcînd pînă aproape de vîrful mun­telui. Se aflau acum la vreo trei sferturi de milă deasupra albiei pîrîului. În unele locuri, creasta muntelui, de-a lungul căreia şerpuia poteca, se făcea atît de îngustă, încît puteau privi în jos în amîndouă văile.

De acolo de sus, Muskwa le vedea pe toate cu­fundate într-o ceaţă verde-aurie: adîncimile fără sfîrşit, pădurea ce se-ntindea de-a lungul rîului ca o linie neagră şi crângurile de pini şi cedri de pe povîrnişurile îndepărtate, care semănau cu nişte tufi­şuri de mărăcini sau iarba-bivolului.

Vîntul sufla cu putere, biciuindu-l înverşunat. De cîteva ori a simţit sub tălpile picioarelor fiorul rece şi neplăcut al zăpezii şi, în două rînduri, o pa­săre uriaşă, pe care n-o mai văzuse niciodată pînă atunci — un vultur — a părut că se năpusteşte asu­pra lui. Ba a doua oară s-a lăsat atît de aproape, în­cît a putut să-i audă chiar fîlfîitul aripilor, să-i ză­rească capul mare şi fioros şi ghearele desfăcute, gata să apuce. Thor s-a răsucit spre vultur, mîrîind ame­ninţător. Dacă Muskwa ar fi fost singur, nu mai în­cape îndoială că vulturul l-ar fi apucat cu gheare ucigaşe şi l-ar fi dus cu el în înălţimi. Dar aşa, cînd s-a rotit a treia oară, era mult mai jos de locul unde se aflau ei. Coborîse spre vale, să caute altă pradă.

Thor şi Muskwa au simţit şi ei mirosul vînatului şi s-au oprit.

La vreo sută de yarzi în josul pantei, pe o ieşi­tură a povîrnişului abrupt şi stîncos, acoperită cu pe­tice de iarbă moale şi deasă, se încălzea la soare o turmă de oi. Să tot fi fost vreo douăzeci-treizeci, cele mai multe dintre ele eu puii lor. Mai la o parte, spre marginea de răsărit, trei berbeci mari şi bătrîni stă­teau de pază lungiţi pe un petic de zăpadă.

Cu aripile uriaşe, de aproape şase picioare lun­gime, larg desfăcute, ca două evantaie imense, vul­turul le dădea tîrcoaie plutind fără zgomot, ca o pană purtată de suflarea vîntului. Nici oile şi nici ber­becii nu-i simţiră prezenţa deasupra lor. Mieii stă­teau mai toţi pe lîngâ mamele lor, doar vreo doi-trei mai zburdalnici se zbenguiau pe povîrniş, sărind şi alergînd.

Ochii cruzi ai vulturului s-au aţintit asupra lor. Se depărtă brusc, cam la o bătaie de puşcă, zburînd împotriva vîntului, apoi, cu o legănare graţi­oasă, se întoarse şi, cum venea odată cu vîntul, cu aripile nemişcate, se lăsă fulgerător în jos, năpustindu-se ca un trăsnet asupra mieilor.

Părea c-a venit şi a trecut asemenea unei umbre uriaşe; doar un behăit înfricoşat ca un strigăt de moarte i-a însemnat trecerea, şi acolo unde pînă mai înainte se jucaseră trei mieluşei, acum nu mai ră­măseseră decît doi.

Într-o clipă, o panică extraordinară cuprinse vă­găuna. Oile fugeau neliniştite în toate părţile, behăind. Cei trei berbeci săriră în sus şi rămaseră nemiş­caţi ca trei bucăţi de stîncă. Capetele lor înălţate scrutau adîncurile şi piscurile de teama unei noi pri­mejdii, şi iată că unul din ei îl zări pe Thor. Un be­hăit puternic, pe care vînătorul l-ar fi putut auzi la o distanţă de aproape o milă, dădu alarma, şi berbe­cele o luă la goană spre vale, urmat imediat de o avalanşă de copite ce răsunară ca un duruit pe stîncă abruptă şi prăpăstioasă a muntelui. Pietre şi bolo­vani se prăvăleau rostogolindu-se într-un şuvoi nă­valnic, care creştea pe măsură ce turma se pierdea în adîncul văii, stîrnind în urmă un vuiet prelung.

Toate acestea erau nespus de interesante pentru Muskwa, care ar mai fi stat acolo să privească, cu ochii măriţi, la ceea ce avea să se întîmple, dacă Thor n-ar fi pornit-o din nou la drum. Şi iarăşi au mai mers o vreme, pînă ce cărarea începu să coboare spre partea de sus a văii, de unde Thor fusese alun­gat de primele împuşcături ale lui Langdon. Se aflau acum cam la şase sau opt mile spre nord de pădurea în care cei doi vînători îşi fixaseră tabăra. Odată ajuns aici, Thor a luat-o spre afluenţii infe­riori ai rîului Skeena şi, după o oră de drum, a atins din nou coastele înverzite, lăsînd sus, în urma lui, stîncile golaşe şi vîrfurile cenuşii. Valea caldă şi pri­mitoare în care coborau i s-a părut lui Muskwa un crîmpei de rai faţă de stîncile pleşuve şi aspre, pus­tiite de vîntul rece şi tăios al înălţimilor, străjuite de monstrul cu aripi enorme, în ochii căruia văzuse lucirea fioroasă a morţii.

Ursuleţul îşi dădea acum instinctiv seama că Thor urmărea ceva. Nu mai umbla de ici-colo, hoinărind, ci o porni de-a curmezişul povîrnişului drept spre miazănoapte, cu capul aplecat în jos. Îşi vedea se­rios de drum, şi nici busola cea mai fină n-ar fi putut arăta o linie mai dreaptă care să ducă atît de direct spre apele Skeenei.

Părea extrem de preocupat şi Muskwa, care se ţinea curajos după el, se întreba cînd oare avea de gînd să se oprească.

Ceva mai frumos şi mai încîntător în lumea asta largă nu putea fi pentru un grizzly şi un ursuleţ cu mutrişoara smolită, ca minunatele coaste însorite pe care Thor părea atît de grăbit să le părăsească.