În prima noapte după despărţirea de
Iskwao şi Pipoonaskoos, marele grizzly şi ursuleţul cu mutrişoara tuciurie au
hoinărit fără gînd de somn pe sub lumina stelelor strălucitoare. De data
aceasta însă Thor n-a umblat după carne. S-a căţărat pe o coastă prăpăstioasă,
a coborît povîrnişul unei văgăuni şi, într-o vîlcea pitită la poalele muntelui,
a dat peste o pajişte înverzită, plină de limba-viperei. Tulpina lor subţire,
acoperită de frunze ca ale crinului şi împodobită doar cu un singur ciorchine
de flori a cîte cinci petale, ascunde o rădăcină în formă de bulb, cu gust
plăcut şi dulce; Thor şi-a petrecut toată noaptea în căutarea lor, scormonind
şi mîncînd. Muskwa însă, se îndopase mai înainte, după pofta inimii, cu
rădăcini de frumoasa-primăverii, aşa că nu-i mai era foame, şi cum în cursul
zilei se odihnise destul — dacă nu punem la socoteală bătălia — a simţit
deodată că noaptea aceea, cu stelele ei strălucitoare, era nespus de frumoasă.
Luna a răsărit pe la ora zece, aşa de
mare, de roşie şi de frumoasă, încît Muskwa a rămas uluit, căci n-o mai văzuse
în felul acesta în scurta lui viaţă. Părea că se rostogoleşte peste piscuri, şi
lumina ei se revărsa ca un incendiu peste Munţii Stîncoşi, într-o văpaie
feerică. Vîlceaua, care avea vreo zece acri de pajişte bogată, părea luminată
ca ziua. Lacul de la poalele muntelui sclipea ca argintul, iar rîuleţul care-l
hrănea cu zăpezile topite ale înălţimilor curgea în cascade ce păreau, în
lumina lunii, şiraguri de diamante. Poiana era presărată pe alocuri cu crînguri
de pini şi brazi aşezate parcă acolo înadins, de mîna omului, ca să-i sporească
frumuseţea. Mai într-o parte, pe o lungime de aproape o milă, se înălţa o
coastă îngustă şi înverzită, la capătul căreia, nevăzută de cei doi urşi, se
odihnea, furată de somn, o turmă de oi sălbatice.
Muskwa hoinărea pe ici, pe colo,
ţinîndu-se mereu în apropierea lui Thor. Cerceta desişurile cu umbră
întunecată ale brazilor şi pinilor de pe marginea lacului; a dat astfel de o
baltă cu nămol moale şi răcoros — o adevărată desfătare — ce venea ca un leac
pentru picioarele lui rănite. De vreo douăzeci de ori s-a tot bălăcit în nămol,
în cursul acelei nopţi.
Chiar şi după ivirea zorilor, Thor nu
s-a îndurat să părăsească vîlceaua. Soarele ajunsese aproape de amiază şi el
încă mai rătăcea de-a lungul pajiştii şi pe marginea lacului, scormonind ici-colo,
după rădăcini, şi mîncînd iarbă fragedă. La drept vorbind, asta nu-i displăcea
de loc lui Muskwa; putea astfel să-şi ia gustarea de dimineaţă cu bulbi dulci
şi tineri de limba-viperei. Era însă nedumerit de un lucru: de ce nu intră Thor
în lac, să mai scoată nişte păstrăvi? Avea încă de învăţat că nu în toate apele
se află peşte. Aşadar, s-a hotărît să pescuiască singur, şi cînd, după multă
trudă, a reuşit să prindă un fel de rădaşcă neagră de apă, cu coaja tare, o
pereche de cleşte ca acele l-au apucat de nas şi l-au făcut să ţipe de durere.
Pe la ora zece, cum cîmpia însorită
devenise un cuptor prea încins pentru blana deasă a ursului, Thor a cercetat
stîncile din apropierea cascadei pînă a descoperit un loc răcoros ca beciurile
de odinioară. Era o peşteră mică, ai cărei pereţi de stîncă se înnegriseră şi
se umeziseră de atîtea şiroaie de apă cîte s-au strecurat în ea de sus, din
zăpezile piscurilor. Asta era tocmai ce-i plăcea mai mult lui Thor în timpul
unei zile toride de iulie. Pentru Muskwa însă, locul era prea întunecat şi
posomorît şi, fără îndoială, mai puţin plăcut decît lumina soarelui. A stat
ce-a stat şi, în cele din urmă, l-a lăsat pe Thor în gheţăria lui, iar el a
plecat să exploreze marginile amăgitoare ale stîncilor.
La început, totul a mers bine, pînă
cînd, la un moment dat, i-a venit să se caţăre pe o stîncă înclinată de
culoare verzuie, peste care curgea un strat subţirel de apă. Tot prelingîndu-se
aşa de secole, făcuse stînca netedă ca suprafaţa unei perle lustruite şi
lunecoasă ca gheaţa. Pînă să se dumirească bine, pămîntul a început să-i fugă
de sub tălpi şi simţi cum, fără voia lui, o porneşte la vale din ce în ce mai
iute, spre lacul ce se afla la o sută de picioare mai jos. Se rostogolea cînd
pe stînci, cînd prin băltoace, zvîrlit ca o minge de cauciuc peste micile cascade
ale pîrîului. I se tăiase răsuflarea, nu mai vedea nimic şi era năucit de apă
şi lovituri, iar viteza, în loc să scadă, sporea pe măsură ce aluneca la vale.
Tot ce izbutise să facă la începutul acestei călătorii vertiginoase, a fost să
scoată cîteva strigăte de groază, care l-au deşteptat pe Thor.
Ursuleţul se apropia ca un bolid de
locul unde apa, venind dinspre creste, se vărsa în lac într-o cascadă înaltă
de vreo zece picioare. De aici, Muskwa a fost azvîrlit cît colo, într-o clipă,
ca de pe o trambulină şi, izbind cu zgomot suprafaţa apei, dispăru ca un
bolovan în adîncul negru şi rece. „Colacul de salvare" cu care-l
înzestrase natura, sub forma unui strat gros de grăsime, l-a adus însă din nou
la suprafaţă. Disperat, începu să dea din toate patru labele, încercînd pentru
prima oară să înoate; în cele din urmă reuşi să iasă la mal, dar abia îl mai
ţineau picioarele de oboseală şi emoţie. Mai gîfîia încă, foarte înspăimîntat,
cînd Thor coborî de pe stînci, venind lîngă el.
Muskwa primise o bătaie zdravănă de la
mama lui cînd îi intrase în labă ghimpele de porc spinos şi, ori de cîte ori i
se întîmplă ceva, îi ardea cîte o labă-două, căci, după ea, bătaia era cel mai
straşnic leac. Fără îndoială că şi acum i-ar fi aplicat aceeaşi mustrare, ca
singura metodă educativă cunoscută şi folosită de mamele ursoaice.
Thor s-a mărginit numai să-l miroasă şi,
văzînd că nu i s-a întîmplat nimic, s-a apucat să caute bulbi de limba-viperei.
Nu-şi terminase încă bine treaba, cînd s-a oprit deodată şi-a rămas neclintit,
ca o stană de piatră.
Muskwa s-a sculat şi el de jos, s-a
scuturat şi şi-a ciulit urechile. Un zgomot nou se auzea undeva, departe.
Cu o mişcare înceată şi elegantă, marele
grizzly s-a ridicat pe picioarele de dinapoi în toată înălţimea lui şi, întors
spre nord, ascultă cu auzul încordat şi nările fremătînd. Nu putea prinde niciun
miros, dar auzea.
De dincolo de colinele peste care
veniseră urca spre el, abia simţit, un sunet nou, pe care nu-l mai auzise pînă
acum.
Era lătratul cîinilor.
Vreo cîteva minute, Thor a stat pe
picioarele de dinapoi ca împietrit; numai muşchii nasului îi tremurau,
fremătînd. Acolo, în văgăuna aceea de sub munte, chiar şi sunetul străbătea cu
greu. S-a lăsat iute pe labe şi a apucat-o spre miazăzi, către coasta înverzită
pe coama căreia dormise în cursul nopţii turma de oi.
Muskwa s-a grăbit să-l urmeze.
La vreo sută de yarzi mai sus, Thor s-a
oprit din nou şi s-a întors cu faţa spre nord, înălţîndu-se iar în două
picioare. Muskwa a făcut la fel. O adiere bruscă a vîntului din vale le-a adus,
de data asta limpede, lătratul cîinilor. Copoii dresaţi ai lui Langdon le
luaseră urma şi, de la mai puţin de o jumătate de milă distanţă, lătrau
întărîtaţi, anunţîndu-şi stăpînii că prada era aproape. Langdon şi Bruce tresăriră
de bucurie, în timp ce sus, pe coamă, Thor se înfioră.
Instinctul îi spunea din nou că un
duşman îi încălca ţinutul. Nu-i era frică, dar simţea că trebuie să fugă. Începu
să urce muntele pînă ce ajunse într-un loc sălbatic şi prăpăstios, unde s-a
oprit. Acum era hotărît să aştepte primejdia care se apropia cu iuţeala
vîntului. O auzea urcînd colina care ascundea vederea spre vîlcea. Creasta ei
se înălţa pînă în dreptul ochilor lui Thor, lăsîndu-l să vadă, pentru o clipă,
silueta singuratică a căpeteniei de haită profilîndu-se pe cer. Imediat, la
vreo treizeci de secunde, se iviră şi ceilalţi şi cu toţii, nemişcaţi în vîrful
colinei, priviră o vreme în jos, către vîlceaua de la poale, adulmecîndu-i
mirosul puternic ce umplea aerul.
Neclintit, Thor şi-a observat atent
duşmanii şi, din adîncul pieptului, îi izbucni un mormăit surd şi ameninţător.
Pînă cînd haita n-a năvălit spre văgăună, aducînd cu ea lătratul asurzitor,
marele grizzly nu s-a hotărît să bată în retragere.
Nu fugea şi nu-i era frică. Pleca pur şi
simplu, pentru că aşa trebuia — să plece! Nu căuta ceartă şi nu dorea nici
măcar să-şi apere stăpînirea asupra cîmpiei şi a lacului de la poale; mai
existau doar atîtea alte poieni şi lacuri. Din fire, nu era bătăios şi nu-i
plăcea să se ia la harţă.
Era însă oricînd gata să-şi înfrunte
duşmanul şi, mergînd, mormăia ameninţător, în timp ce în el creştea o mînie
întunecată.
Dispăru printre stînci, sui o brînă, cu
Muskwa furişîndu-se după el, se căţără pe un povîrniş abrupt şi se strecură
printre masive de piatră mari aproape cît casa. Niciodată însă n-a apucat-o
prin locuri pe unde Muskwa nu l-ar fi putut urma cu uşurinţă. La un moment dat,
sărind de pe brînă pe o stîncă de gresie mult înclinată în afară şi văzînd că
Muskwa nu se poate căţăra, coborî îndată şi căută alt drum.
Lătratul cîinilor se auzea acum
înfundat, jos în vîlcea. Încetul cu încetul, începu să urce repede, ca purtat
de aripi, şi Thor îşi dădu seama că haita suia panta înverzită. Se opri o clipă
şi adulmecă; de data aceasta vîntul îi umplu nările cu mirosul puternic al
cîinilor, făcînd să i se crispeze toţi muşchii corpului şi strecurîndu-i în
vine un foc nimicitor. O dată cu el, simţise mirosul omului.
O porni din nou la drum şi, de data
asta, sui ceva mai repede. Auzea acum lătratul sălbatic, de bucurie, al
cîinilor la o depărtare de cel mult o sută de yarzi de la luminişul din
mijlocul învălmăşelii haotice de stînci în care ajunsese. Spre partea dinspre
munţi se înălţa, perpendicular şi abrupt, un perete de stîncă, iar de partea
cealaltă, la cîţiva metri distanţă, se căsca o prăpastie adîncă de aproape o
sută de picioare. Din faţă, drumul era închis de un bloc uriaş de piatră căzut
din coasta muntelui, ce lăsase o trecere îngustă doar atît cît să poată încăpea
trupul lui Thor.
Uriaşul grizzly l-a dus pe Muskwa pînă
aproape de trecătoare, apoi se întoarse brusc, punîndu-l pe ursuleţ la adăpost
în spatele lui.
În faţa unei astfel de primejdii, o
ursoaică l-ar fi ascuns pe Muskwa într-o văgăună a peretelui de stîncă, dar
Thor n-a procedat aşa. Aştepta acum să înfrunte duşmanul ce se apropia, ridicat
pe labele de dinapoi, în toată înălţimea lui.
La vreo douăzeci de picioare distanţă de
el, drumul pe care venise se încolăcea în jurul unui masiv proeminent al
peretelui abrupt de stîncă, şi Thor îl ţintea cu ochii injectaţi şi
înspăimîntători, urmărind capcana pe care le-o întinsese urmăritorilor.
Cîinii se apropiau, lătrînd din toate
puterile. Străbătuseră, alergînd umăr lîngă umăr, cei cincizeci de yarzi, de
partea cealaltă a masivului şi, o clipă mai tîrziu, căpetenia haitei năvăli în
arena unde îi aştepta Thor. Grosul cetei îl urma aşa de aproape, încît primii
cîini au fost striviţi pe loc, înainte de a se mai putea opri la timp.
Mugind înfiorător, Thor se năpustise
peste ei. Cu uriaşa lui labă dreaptă lovea încoace şi-ncolo, zvîrlindu-i ca din
praştie în toate părţile. Privind, Muskwa avea impresia că măturase într-o
clipire jumătate din ceată. Zdrobise între fălci, cu o singură muşcătură,
spinarea celui mai apropiat cîine, iar următorului îi smulse capul dintr-o
lovitură. Apoi se azvîrli printre ei şi, mai înainte ca cei rămaşi în viaţă
să-şi poată reveni din panică, înşfăcă pe unul şi îl trimise zburînd peste
marginea prăpăstiei, pînă la stîncile ce se înălţau la o sută de picioare mai
jos.
Totul s-a petrecut în mai puţin de o
jumătate de minut şi, în acest răstimp, cei nouă cîini rămaşi în viaţă s-au
împrăştiat care încotro.
Cu toate acestea, copoii lui Langdon nu
s-au dat bătuţi. Se trăgeau cu toţii dintr-o rasă de adevăraţi luptători, iar
Bruce şi Metoosin îi dresaseră în aşa chip, încît i-ar fi putut ţine spînzuraţi
de urechi, fără ca vreunul din ei să icnească măcar.
Soarta tragică a celor trei i-a înspăimîntat
tot aşa de puţin cum nu l-a înfricoşat pe Thor urmărirea lor.
Iute ca fulgerul, îl încercuiră din nou,
rămînînd proptiţi pe labele din faţă, gata să sară în lături sau înapoi dacă
uriaşul grizzly i-ar fi atacat pe neaşteptate, în timp ce, cu un lătrat grăbit
şi îndîrjit, îşi anunţau stăpînii că prada este încolţită. Aceasta era, de
altminteri, îndatorirea lor, adică să aţîţe şi să obosească vînatul, să-i
întîrzie fuga şi să-l ţină cît mai mult pe loc, pentru ca, la sosirea lor,
vînătorii să sfîrşească lupta doborîndu-l cu un glonţ.
Intre urs şi cîini, înfruntarea era
cruntă, dar dreaptă, iar omul venea să-i pună capăt mişeleşte, cu puşca.
Dacă copoii îşi aveau şiretlicurile lor,
nici Thor nu era mai prejos. În timp ce cîinii, după trei sau patru atacuri
zadarnice, reuşiseră să scape fiind cu mult mai iuţi, Thor se retrăgea
încetişor spre stîncă uriaşă lîngă care se ghemuise Muskwa, lăsîndu-şi duşmanii
să înainteze treptat.
Auzind lătratul din ce în ce mai
îndîrjit al cîinilor şi văzînd neputinţa lui Thor de a-i alunga sau sfîşia în
bucăţi, Muskwa s-a speriat aşa de rău, că a luat-o deodată la sănătoasa,
alegîndu-şi un ascunziş mai de nădejde în crăpăturile stîncii din spatele
lui.
Între timp, Thor se tot dădea mereu
înapoi, iar cînd a atins stînca cu şoldurile lui uriaşe, a întors capul,
căutîndu-l cu privirea pe ursuleţ.
Muskwa însă nu se vedea nicăieri. Se mai
uită după el de vreo două ori şi, crezînd că ursuleţul plecase, continuă să
bată în retragere, pînă cînd blocă crăpătura îngustă pe care o păstra ca o
portiţă de scăpare.
Cîinii lătrau acum ca ieşiţi din minţi,
cu părul de pe spinare zbîrlit drept ca peria, şi mîrîiau făcînd spume la gură,
descoperindu-şi colţii pînă la gingiile roşii. Se apropiară strîns de Thor,
provocîndu-l să se oprească şi să-i atace sau să încerce să-i prindă şi, în
frenezia lor, lăsară în spate un loc liber de mai bine de zece yarzi.
Aşa cum făcuse cu cîteva zile mai
înainte, cînd vînase caribu-ul, Thor măsură distanţa şi, fără să-i avertizeze
cu vreun mormăit, se aruncă asupra duşmanilor aşa de fulgerător, încît îi sili
aproape să zboare în lături, ca să-şi salveze vieţile. Nu se opri să le facă
faţă, ci o luă drept spre proeminenţa din masivul de stîncă, unde observase că
poteca era îngustă de numai cinci picioare. In drum, îl prinse pe cel mai
aproape dintre cîini, îl trînti la pămînt şi, zdrobindu-l sub labă, se apucă
să-l rupă în bucăţi. Urletele lui sfîşietoare de agonie se auziră pînă la Bruce
şi Langdon, care, gîfîind şi rupţi de oboseală, se grăbeau să urce panta
dinspre văgăună.
Thor se lăsase pe burtă în cărarea strîmtă
şi, în timp ce lătratul cîinilor se dezlănţuia cu o nouă furie, continuă să-şi
sfîşie victima, umplînd locul de păr, sînge şi măruntaie. Apoi se ridică de jos
şi încă o dată îl căută cu ochii pe Muskwa.
Ursuleţul se ghemuise ca o minge,
tremurînd din tot trupul, la două picioare adîncime, într-o crăpătură. Poate
Thor şi-a închipuit că fugise pe munte în sus, căci, fără să mai piardă vremea,
părăsi grăbit cîmpul de luptă. Adulmecase vîntul plin de mirosul puternic de
năduşeală al lui Bruce şi Langdon.
Timp de vreo zece minute, Thor nu le mai
dădu nici o atenţie celor opt cîini care se ţineau lătrînd de călcîiele lui.
Din cînd în cînd se mai oprea, legănîndu-şi capul. Numai că, pe măsură ce se retrăgea,
copoii deveneau tot mai îndrăzneţi şi, la un moment dat, unul dintre ei îşi
făcu vînt înainte peste ceilalţi şi-şi înfipse colţii în piciorul lui Thor.
Asta a întrecut măsura. Mugind, Thor se întoarse furios vreo cincizeci de yarzi
înapoi, de-a lungul potecii, în urmărirea haitei, întîrziindu-şi astfel cu
cinci minute preţioase drumul spre vîrful muntelui.
Dacă vîntul ar fi bătut din altă
direcţie, poate că ceata de cîini ar fi izbutit să-l oprească, stîrnindu-l la
luptă, dar cum suflarea lui îl înştiinţa de fiecare dată de înaintarea lui
Langdon şi Bruce, aducîndu-i mereu mai aproape mirosul cald al corpurilor lor,
marele grizzly nu se lăsă abătut din drum şi, suind, avea grijă să ţină
direcţia în aşa fel ca vîntul să-i fie mereu favorabil. Putea ajunge în vîrful
muntelui mai uşor şi mai repede luînd-o pieptiş pe scurtătură, dar numai atît
timp cît vîntul îi sufla în faţă se simţea în siguranţă. Vînătorii ar fi putut
totuşi, cu un efort, să-i înşele mirosul, ocolindu-l şi tăindu-i brusc drumul.
Intr-o jumătate de oră, atinse ultimele
creste stîncoase ale masivului, de unde mai avea de străbătut pînă la culmea
muntelui încă vreo două-trei sute de yarzi, pe teren descoperit.
Părăsi, aşadar, adăpostul stîncilor şi o
luă la goană atît de repede, încît cîinii rămaseră dintr-o dată mult în urma
lui. Două-trei minute, silueta lui se detaşă limpede pe fondul arid al muntelui;
cîteva clipe, se profilă minunat pe un petic de zăpadă imaculată, unde nicio
stîncă sau tufă nu-l mai ascundeau de ochii vînătorilor din vale, apoi dispăru
cu totul vederii.
De la o distanţă de cinci sute de yarzi,
Bruce şi Langdon au început să tragă, şi Thor auzi chiar deasupra capului
ţiuitul plîngător al primului glonţ, apoi, imediat, bubuitul armei.
Un al doilea aruncă în aer zăpada la cinci
yarzi în faţa lui. Sări fulgerător spre dreapta, expunîndu-se în felul acesta
din profil. Mai auzi o a treia împuşcătură — apoi nimic.
In timp ce ecoul detunăturilor se
pierdea printre stînci şi piscuri, primi dintr-o dată o lovitură la baza craniului,
cinci degete înapoia urechii drepte. Parcă-l izbise o măciucă căzută din
înaltul cerului, prăbuşindu-l la pămînt ca pe un buştean. Din fericire însă,
glonţul a ricoşat. N-a curs decît puţin sînge, dar pe moment Thor a rămas
complet năucit, ca un om cînd primeşte pe neaşteptate o directă în bărbie.
Înainte de a se putea ridica, cîinii se
şi aruncaseră asupra lui, apucîndu-l din toate părţile, care de gîtlej, care
de ceafă.
Mugind fioros, Thor sări în picioare şi,
scuturîndu-i de pe el, reuşi să se elibereze. Lovea sălbatic în dreapta şi-n
stînga, iar Langdon şi Bruce îi auzeau urletul, în timp ce, cu degetul pe
trăgaciul puştilor, aşteptau să-i vadă pe cîini îndepărtîndu-se îndeajuns de
urs ca să-i poată da lovitura finală.
Yard cu yard, Thor îşi croia drum în
sus, mîrîind spre haita furioasă. înfrunta hotărît mirosul omului, tunetul
misterios, fulgerătura care-l arsese şi moartea însăşi. Cinci sute de yarzi
mai la vale, Langdon, văzîndu-l cum se depărtează, înjura cu desperare cîinii
care se ţineau prea aproape de urs şi nu-l lăsau să tragă.
Pînă la
linia orizontului, haita însetată de sînge acoperi retragerea lui Thor,
servindu-i drept pavăză. Apoi cîini şi urs dispărură după creastă. O vreme,
s-au mai auzit lătrăturile, apoi zgomotul s-a îndepărtat tot mai mult, pe
măsură ce uriaşul grizzly îi trăgea după el, departe de ameninţarea omului, pe
un drum lung şi periculos, din care multora le era, sortit să nu se mai
întoarcă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu