Mici intamplari cu animale (113)

Odată, dintr-un observator am văzut cum se spăla o vulpe. Mai bine de un ceas a lucrat. Îşi lingea talpa unui picior din faţă şi îşi freca cu ea ochii, nasul, urechile. La un moment dat s-a aşezat pe picioarele dinapoi, a început să se pieptene. Coada i-a dat mult de furcă pînă a scos din ea toţi ciulinii şi i-a răsfirat toate firele, ca să stea stufoasă, frumos, aşa cum se cu­vine să fie o coadă de vulpe.

Deosebit de isteţ se spală veveriţa. Se cucuiază pe o creangă şi se freacă pe cap deodată cu amîndouă lăbuţele din faţă, luînd des din botişor apa trebuitoare. Şi ea e geloasă pe frumu­seţea cozii. Şi-o trece în faţă, o ţine cu labele şi o piaptănă cu dinţii, fir de fir. Cele din pădurile de conifere au multă treabă cu răşina care li se prinde în blană. O înmoaie cu gura, o scarmănă cu ghearele, o scot din păr cu dinţii. Odată am pîndit timp de aproape două ore o veveriţă la toaleta ei. „A terminat, în sfîrşit!" — mi-am zis gata să plec mai departe, cînd fru­moasa a început să ronţăie la un cocean de molid. De unde! A lăsat mîncarea, s-a suit sus pe altă cetină şi a început din nou. N-am mai aşteptat sfîrşitul.

Viezurele, cît e de ursuz, se numără printre animalele cele mai curate. În cetatea lui subpămînteană are pentru iarnă aranjat un loc anumit, instalaţie igienică, iar pentru vară, depărtişor de vizuină, latrina. Casa lui e măturată des. N-am văzut viezure îmbăindu-se în apă, dar l-am văzut în baie de nisip. Se tăvăleşte în el pînă îşi încarcă bundiţa, apoi se aşază la soare să se usuce bine, pe urmă se scutură zdravăn de cîteva ori, se freacă de copaci, apoi scoate tacticos dintre peri murdă­ria, cu ghearele, cu dinţii, unde cum ajunge.

Deosebit de curate sînt nevăstuicile (Mustela nivalis), după cum se şi cuvine unor... nevăstuici. Odată am văzut cum îsi făcea una toaleta de dimineaţă pe o piatră de sub un mal de rîu. De o sută de ori a coborît la apă ca să-şi înmoaie lăbuţele şi să şi le treacă peste obraz, peste trup. Apoi sărea sprintenă pe piatra ei însorită, îşi netezea fiecare perişor, îşi scotea dintre degete fiecare bob de nisip. Nici nu-i păsa de mierla de apă, care făcea scandal deasupra, priponită între rădăcinile spălate ale unui molid din marginea rîului. Acum nu o interesa decît treaba cea mai însemnată: să se facă curată. 

Rău m-a păcălit odată o acvilă ţipătoare (Aquila danga). O văd că se coboară pe malul destul de înalt al unei ape. Stă ce stă şi se aruncă în apă. De ce oare? Doar nu o ştiu pescar. Dar acvila aceasta se îneacă! Dă disperată din aripi, o duce apa la vale, se rostogoleşte prin apă. Alerg acolo, ca să o prind. Mă observă cînd ajung la cîţiva paşi, se aşază pe picioare în apa mică şi, înainte de a se avînta în aer, mă priveşte parcă mînioasă că i-am întrerupt baia...

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor