Odată, dintr-un observator am văzut
cum se spăla o vulpe. Mai bine de un ceas a lucrat. Îşi
lingea talpa unui picior din faţă şi îşi
freca cu ea ochii, nasul, urechile. La un moment dat s-a aşezat pe picioarele dinapoi,
a început să se pieptene. Coada i-a dat mult de furcă
pînă a scos din ea toţi
ciulinii şi i-a răsfirat toate firele, ca să
stea stufoasă, frumos, aşa
cum se cuvine să fie o coadă de
vulpe.
Deosebit de isteţ se spală veveriţa. Se
cucuiază pe o creangă şi
se freacă pe cap deodată cu
amîndouă lăbuţele
din faţă, luînd des din botişor
apa trebuitoare. Şi ea e geloasă pe
frumuseţea cozii. Şi-o trece în faţă, o
ţine cu labele şi o
piaptănă cu dinţii,
fir de fir. Cele din pădurile de conifere au multă
treabă cu răşina care li se prinde în
blană. O înmoaie cu gura, o scarmănă cu
ghearele, o scot din păr cu dinţii. Odată am
pîndit timp de aproape două ore o veveriţă la
toaleta ei. „A terminat, în sfîrşit!" — mi-am zis gata
să plec mai departe, cînd frumoasa a început să
ronţăie la un cocean de molid. De unde! A lăsat
mîncarea, s-a suit sus pe altă cetină şi a
început din nou. N-am mai aşteptat sfîrşitul.
Viezurele, cît e de ursuz, se numără
printre animalele cele mai curate. În cetatea lui subpămînteană
are pentru iarnă aranjat un loc anumit, instalaţie
igienică, iar pentru vară,
depărtişor de vizuină,
latrina. Casa lui e măturată des. N-am văzut
viezure îmbăindu-se în apă,
dar l-am văzut în baie de nisip. Se tăvăleşte
în el pînă îşi încarcă
bundiţa, apoi se aşază la
soare să se usuce bine, pe urmă se
scutură zdravăn de cîteva ori, se freacă de
copaci, apoi scoate tacticos dintre peri murdăria,
cu ghearele, cu dinţii, unde cum ajunge.
Deosebit de curate sînt nevăstuicile (Mustela
nivalis), după cum se şi cuvine unor... nevăstuici.
Odată am văzut cum îsi făcea
una toaleta de dimineaţă pe o piatră de
sub un mal de rîu. De o sută de ori a coborît la apă ca
să-şi înmoaie lăbuţele
şi să şi
le treacă peste obraz, peste trup. Apoi sărea
sprintenă pe piatra ei însorită, îşi
netezea fiecare perişor, îşi scotea dintre degete
fiecare bob de nisip. Nici nu-i păsa de mierla de apă,
care făcea scandal deasupra, priponită
între rădăcinile spălate
ale unui molid din marginea rîului. Acum nu o interesa decît treaba cea mai
însemnată: să se facă
curată.
Rău m-a păcălit
odată o acvilă ţipătoare (Aquila danga). O văd că se
coboară pe malul destul de înalt
al unei ape. Stă ce stă şi se
aruncă în apă. De ce oare? Doar nu o ştiu pescar. Dar acvila aceasta se îneacă! Dă disperată din aripi, o duce apa la vale, se rostogoleşte prin apă. Alerg acolo, ca să o prind. Mă observă cînd ajung la cîţiva paşi, se
aşază pe picioare în apa mică şi,
înainte de a se avînta în aer, mă priveşte
parcă mînioasă că i-am
întrerupt baia...
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu