Grăunțele pentru câini salvează vieți

A doua zi după ce am coborât din canion, m-am trezit de dimineață și m-am apucat să-mi strâng lucrurile risipite prin casa lui Gogol. Le-am pus pe toate lângă ușă, apoi am ieșit pe terasă, cu cafeaua. Și cum stăteam eu așa, savurând tot ce se putea savura, numai ce-l văd pe Ares, câinele curții, jucându-se cu ceva care inițial mi s-a părut a fi o bucată de cauciuc din cel pe care-l foloseam în copilărie pentru confecționat praștii. Îl arunca, îl prindea, îl scutura, ce mai, o joacă necurmată. M-am apropiat și, ce să vezi: era un pui de veveriță. Am scos repede niște grăunțe de câini și le-am pus lângă scări, Ares s-a repezit să le înfulece, iar eu am apucat puiul de coadă și l-am dus pe balustrada terasei.

Mici intamplari cu animale (162)

Treceam printr-o pădure de fag tînără, în care securea cru­ţase ici-colo cîte un copac marc, semincer. Văd o veveriţă care se caţără pe un trunchi gros, alergînd pe el în sus ca pe loc oblu. Nu pot să trec pe lîngă o veveriţă fără să mă opresc şi să mă delectez o vreme cu giumbuşlucurile ei. Dar acesteia nu-i ardea de acrobaţii; avea un obiectiv mai utilitar, pe care l-am descoperit şi eu degrabă. Colo sus în copac se făcea o bortă mică, rotundă; după coaja de sub ea, dubită şi murdărită, se vedea că acolo-i cuib. La el îi stătea veveriţei gîndul, rîvnind şi după altă mîncare decît seminţe şi ciuperci. Deci aveam şansă să văd cu ochii mei cum atacă şi despoaie veveriţa cuibu­rile de pasăre din borţile copacilor, lucru pe care nu-l mai vă­zusem.

Mici intamplari cu animale (113)

Odată, dintr-un observator am văzut cum se spăla o vulpe. Mai bine de un ceas a lucrat. Îşi lingea talpa unui picior din faţă şi îşi freca cu ea ochii, nasul, urechile. La un moment dat s-a aşezat pe picioarele dinapoi, a început să se pieptene. Coada i-a dat mult de furcă pînă a scos din ea toţi ciulinii şi i-a răsfirat toate firele, ca să stea stufoasă, frumos, aşa cum se cu­vine să fie o coadă de vulpe.

Mici intamplari cu animale (87)

Oare ce pasăre îşi va fi făcut aici cuibul? — m-am întrebat cînd am găsit grămăjoara de ouă albe. Cuibul era într-un loc neobişnuit, în rumeguşul putred care s-a măcinat dintr-o butu­rugă de molid rămasă într-o coastă însorită de lîngă rîu. Pa­săre nu vedeam în jur. M-am apropiat, am pus mîna pe ouăle mici, albe, eliptice dar cu capetele lătăreţe; erau moi, gelati­noase, lipicioase. Se lipeau chiar unele de altele. Nu puteau să fie decît ouă de şarpe, aşezate de curînd în cotlonaşul din ru­meguş, lepădate în grija milostivului soare. Prin aceste locuri erau numai vipere şi şerpi de apă, de cei negri. Viperele fac pui vii, deci n-a fost greu să ghicesc ce fel de ouă erau. Nu voi strica cuibul. Mai bine va fi să trec pe acolo de alte dăţi şi să văd ce s-a ales din ouă.

Mici intamplari cu animale (75)

Calatorii ciudate

Se ţine vidra pe lîngă ape, nici nu e isteaţă umblătoare pe uscat, şi totuşi uneori face drumuri lungi, pe unde nici nu te gîndeşti. Mă aflam tocmai într-o creastă înaltă a Munţilor Fă­găraşului, care despărţea versantul nordic de cel sudic, în dîra caprelor negre care atunci erau în alergat. Un pospai de zăpadă proaspătă lămurea ca din carte urmele sălbătăciunilor, adică ale caprelor negre; alte jivine nu prea umblau pe vremea aceea prin stîncăriile înalte. Şi totuşi, iată o urmă străină. Nu-mi cred ochilor, şi ei nu mă pot înşela: pîrtia e trasă limpede şi nimeni nu poate confunda urma de vidră cu alceva. Vidră, aici la peste două mii de metri, departe de ape mari, cu pîraiele mici îngheţate, în pustietate de stîncă! Venea întins dinspre miazăzi, cine ştie de unde, în drum lung şi greu, peste creste înalte şi rele, năzuind probabil spre Oltul din depărtare.