Vulpea si apa
Bălătăceste
vulpea prin apă tare mică, dar pe cît poate se fereşte
să-şi înmoaie bundiţa.
Nimeni n-a asistat la manevrele iscusite prin care — după
cum spune povestea — vulpea scapă de furnicarul de purici
care nu lipseşte din cojocul ei. Se zice că şireata ia
în gură un şomoiog de iarbă
uscată şi, încet-încet, se cufundă în
apă pînă nu-i rămîne
deasupra decît gura cu mănunchiul de iarbă.
Ce să facă bieţii
purici ? Se trag din faţa apei pînă se adună toţi
pe mănunchiul uscat. Atunci vicleana vulpe le zice
„drum bun !" şi, deschiându-şi
gura, lasă corabia cu purici să călătorească pe
rîu în jos. Asta-i poveste cu minciună, ca atîtea altele care au
viaţă de veacuri şi răspîndire
mare, ajungînd chiar şi prin cărţi.
Cerbul, căprioara, mistreţul,
lupul, iepurele, chiar şoarecele mic şi
cîte alte vietăţi cu păr, cînd le stă în
cale întindere de apă, sar în ea şi o
trec înot. Vulpea nu. Şi uneori plăteşte scump
pentru asta.
Vînam adeseori, pe atunci cu copoi, într-un zăvoi întins, care era împrejmuit de o parte de rîu, de
alta de canalul morii cu apă bogată. Legătura
cu această insulă o făcea un
singur pod, tras peste canal. În tufele dese ale zăvoiului era vulpărie multă, îndată găseau
copoii şi învîrteau şi suceau vulpea prin desime în toate chipurile. Celei
gonite i-ar fi fost prea uşor să treacă apa în
pădurea de dincolo, aşa cum şi aici
făceau adeseori iepurii.
Vulpea nu. După ce vedea că nu este posibil să scape de cîini în cuprinsul zăvoiului, trecea... pe pod. Aici era ţiitoarea cea mai bună. Rar se întîmpla să nu-i cadă vulpe vînătorului care stătea acolo.