Mici intamplari cu animale (107)

Trebuia să împuşc un iepure. Trebuia fiindcă a treia zi aveam la masă nişte prieteni, şi am căpătat poruncă aspră de la soţia mea să fac ce-oi face, dar ea să le servească si iepure.

Nici n-ani stat la îndoială încotro să o iau. Pe vreme de ger sec, cum era în zilele acelea, iepurii stau pitulaţi între brazdele arăturilor negre. Mai ales unde arătura e adîncă, cu brazdele cu umerii înalţi, iepurii se aşază bucuros între crestele lor.

Era vorba numai de un iepure, deci am pornit singur spre o parte de hotar unde ştiam arături bune.

Am şi găsit iepuri, dar săreau departe; în zadar aş fi tras. În sfîrşit, sare unul şi la o distanţă mai potrivită. La primul foc icneşte, al doilea îi smulge smocuri de păr şi iepurele fuge mai departe. Eram sigur că a luat alice. Mă iau deci pe urma lui, găsesc ici şi colo şi picături de sînge. Merg, merg, pînă mă plictisesc şi rezist numai sub povara poruncii cu care am plecat de acasă, şi fiindcă am dat de cîteva locuri unde bietul urecheat se oprise, se răsturnase, totuşi se mai trăsese beteag în direcţia păduricii din apropiere.

Cînd mă ivesc pe o culmişoară, iată în valea de dincolo o vulpe, cu iepurele meu în gură. Se grăbea cu el spre pădure. Cu toate că depărtarea era prea mare, trag. Vulpea sare în aer speriată, lasă din gură iepurele şi fuge sănătoasă, ca să dispară în desimea pădurii. Deci aveam iepurele obligatoriu.

Îmi trece prin minte să fac o încercare. Nu departe de locul unde lepădase vulpea iepurele se găsea un mic boschet, cu subarboret des. Fără să mă ating de iepure sau să merg în apropierea lui, intru în acel boschet, improvizez un loc de pîndă, constat că vîntul nu ducea fumul ţigării spre pădure, mă aşez pe scăunelul de vînătoare şi aştept. Aştept să văd: nu cumva ar veni vulpea mea să-şi ridice prada atît de uşor dobîn­dită şi atît de repede pierdută? Cizmele din picioare îmi erau bune, cojocelul de miel călduros, căciula ajungea pînă peste urechi, deci puteam să aştept înserarea, care nu mai era departe.

Am străjuit doar un ceas. M-a vestit din bună vreme ţipătul unei ţărci, aşa că am observat vulpea îndată ce şi-a scos capul ascuţit de după perdeaua tufişului. S-a oprit nemişcată, a privit împrejur, s-a retras. Apoi a apărut din nou, s-a apropiat, s-a aşezat pe coadă şi a stat parcă pe gînduri ce să facă. Cînd pri­vea lung la iepurele ademenitor, cînd cerceta împrejurimile cu bănuială.

Împuşcătura mea a scos vulpea din dilemă şi a culcat-o.

În clipa aceea mi-am adus aminte că, înainte cu vreo doi ani, făgăduisem tocmai soţiei prietenului care avea să ne sosească  în vizită o blană de vulpe. „Dar să fie frumoasă, că vreau să

fac din ea ceva pentru mine". Vulpea era frumoasă, roşie ca para focului, cu păr lung şi îndesat. Porunca şi promisiunea erau împlinite. Pe deasupra, dobîndisem încă o dovadă a îndrăznelii unor vulpi.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor