Grizzly, stapanul muntilor(3)

Capitolul3
Dintre toate vieţuitoarele care trăiau în această vale adormită, Thor era cel mai ocupat. S-ar fi putut spune chiar că era un urs cu multă persona­litate. Ca şi unii oameni, se culca foarte devreme, începea să moţăie din octombrie, iar în noiembrie cădea într-un somn adînc, din care nu se trezea decît în aprilie, cu aproape zece zile mai tîrziu decît toţi ceilalţi urşi. Era un mare somnoros, dar cînd se trezea, era treaz de-a binelea. În aprilie mai picotea adesea, încălzindu-se la soare pe cîte o stîncă; dar de la începutul lui iunie şi pînă la mij­locul lui septembrie, dormea dus cam patru ceasuri la fiecare douăsprezece ore.

Era tocmai foarte ocupat cînd Langdon începu urcuşul rîpei. Reuşise să prindă un hîrciog bătrîn şi burtos ca un popă, pe care-l înfulecă într-o clipă, iar acum dorea să-şi sfîrşească gustarea zilei cu rîme grase şi furnici cu gust iute, pe care le găsea întorcînd pietrele cu laba. În căutarea acestor deli­catese, Thor se folosea de laba dreaptă ca să răs­toarne bolovanii.

     Nouăzeci şi nouă la sută din urşi, ba poate chiar o sută nouăzeci şi nouă din două sute, sunt stîngaci. Thor însă era dreptaci. În felul acesta era avantajat în luptă, la pescuit şi vînătoare, deoarece laba dreaptă a unui grizzly este mult mai lungă decît cea stîngă, atît de lungă, încît ar fi mers cu siguranţă în cerc dacă şi-ar fi pierdut al şaselea simţ — acela al orientării.

Tot căutînd pe ici pe colo, Thor înainta către rîpă. Capul lui imens se bălăbănea la cîţiva centi­metri de pămînt.

Pe distanţe mici, vederea lui era de o ascuţime şi o limpezime microscopică, iar nervii mirosului aveau o sensibilitate aşa de mare, încît ar fi putut uşor să prindă una dintre furnicile uriaşe de pe stîncă, chiar cu ochii închişi. Alegea de preferinţă pietrele late, pe care le întorcea dintr-o mişcare, cu dreapta lui formidabilă, cu gheare lungi, tot atît de dibace ca o mînă omenească. De cum ridica piatra, adulmeca scurt, lingea o dată, de două ori, cu limba lui lată şi fierbinte, şi trecea la alta. Făcea treaba asta cu o deosebită seriozitate, ca un elefant care ar fi căutat alune ascunse într-o claie de fîn. Nu o făcea însă din joacă, ci natura orînduise astfel lu­crurile. Iar cum pentru Thor timpul nu avea atîta importanţă, de-a lungul verii nu făcea altceva decît să înghită sute de mii de furnici, rîme dulci şi grase, insecte zemoase de tot felul, fără să mai punem la socoteală nenumăraţii hîrciogi şi mititeii iepuraşi de stîncă. Toate aceste lucruri mici, la un loc, adău­gau la rezerva uriaşă de grăsime necesară pentru a-l ţine în viaţă în timpul lungului somn de iarnă.

Iată pentru ce natura îi înzestrase ochii mici, de culoare verde-brun, cu o precizie aproape micros­copică la distanţe scurte, slăbindu-i în schimb ve­derea pentru tot ce se afla la o depărtare mai mare de o mie de yarzi.

În clipa în care tocmai se apucase să răstoarne o altă piatră, Thor se opri brusc. Un minut rămase nemişcat, apoi întoarse încet capul, apropiindu-şi nasul de pămînt.

Simţise urma vagă a unui miros deosebit de plăcut. Era aşa de slabă, încît i-a fost frică să se mişte, ca să n-o piardă. A rămas neclintit, ca să vadă dacă nu se înşelase. Apoi îşi mişcă umerii enormi şi coborî, adulmecînd, doi yarzi în josul povîrnişului, legănîndu-şi uşor capul în dreapta şi-n stînga.

Mirosul deveni mai puternic; cu alţi doi yarzi mai jos, îl simţi foarte tare, venind de sub un bolovan. „Bolovanul” era de fapt o stîncă în toată puterea cuvîntului, ce putea să cîntărească aproxi­mativ două sute de pfunzi. Thor o dădu la o parte cu laba dreaptă ca şi cum ar fi fost o pietricică; deodată, cu ţipete ascuţite şi indignate, un iepuraş de stîncă, golaş ca un şoarece, o zbughi tocmai la timp de sub laba stîngă a ursului, care se izbi de pămînt cu o forţă ce-ar fi zdrobit grumazul ori­cărui caribu.

Pe Thor nu-l atrăsese însă mirosul iepuraşului, ci doar proviziile lui îngrămădite sub piatră: cîteva alune de pămînt, cam o jumătate de kilogram, aşe­zate cu grijă într-o scobitură căptuşită cu muşchi. Nu erau de fapt alune. De mărimea unor cireşe, semănau la aspect mai mult cu nişte cartofi mici. Erau dulci, bogate în amidon şi foarte hrănitoare. Thor le mîncă cu poftă, mormăind adînc de plăcere. Apoi îşi reluă cercetările.

Nu l-a auzit pe Langdon, care se apropia din ce în ce mai mult de gura rîpei; nici nu l-a simţit, căci vîntul îi era potrivnic. Uitase cu desăvîrşire mirosul care-l tulburase şi-l iritase cu o oră mai înainte. Era fericit şi bine dispus, aşa gras, învelit în blana lui strălucitoare. Numai ursul slab şi ji­gărit este arţăgos şi caută gîlceavă, iar un vînător adevărat ţi-l recunoaşte de la prima ochire. Arată ca un elefant înfuriat.

Continuînd să-şi caute hrana, Thor se apropia tot mai mult de rîpă. Era cam la o sută cincizeci de yarzi de ea, cînd un zgomot neaşteptat îl făcu să se oprească deodată şi să-şi încordeze atenţia.

În efortul de a escalada marginea rîpei, Langdon desprinsese din întîmplare o bucată de stîncă şi aceasta, prăvălindu-se cu zgomot în hăul rîpei, an­trenase după ea, cu vuiet mare, altele şi altele — o adevărată avalanşă.

La gura văii, şase sute de metri mai jos, Bruce trase o înjurătură printre dinţi.

Îl văzuse pe Thor oprindu-se şi, cu toată dis­tanţa la care se afla, era hotărît să tragă în cazul cînd ursul ar fi fugit prin trecătoare.

Vreo treizeci de secunde, Thor rămase încreme­nit, apoi, încet şi prevăzător, se îndreptă spre rîpă.

Langdon, gîfîind şi blestemîndu-şi în gînd ghi­nionul, se căznea să ajungă în vîrf, de care nu-l mai despărţeau decît vreo zece picioare. Îl auzi pe Bruce urlînd ceva, dar n-a înţeles despre ce era vorba. Se agăţa din răsputeri cu picioarele şi cu mîinile de rădăcini şi pămînt, ca să urce cît mai repede cu putinţă ultimii trei-patru yarzi.

Ajunsese aproape de vîrf, cînd, oprindu-se o clipă să-şi tragă sufletul, ridică ochii. Tresări şi inima începu să-i bată cu putere. Zece secunde n-a fost în stare să facă nicio mişcare. Chiar deasupra lui apăruseră un cap de monstru şi nişte umeri enormi. Thor îl privea cu gura deschisă, arătîndu-şi colţii lungi cît degetele, iar în ochi îi ardea o lu­mină verde-roşiatică.

Era prima lui întîlnire cu omul. De îndată ce-şi umplu plămînii cu mirosul cald al lui Langdon, se întoarse brusc şi se îndepărtă ca de ciumă.

Cu puşca în bandulieră, Langdon nu putuse să tragă. Într-o supremă sforţare, urcă ultimii metri pînă sus. Pămînt şi pietre alunecau sub el. Încă un minut şi ieşi din rîpă.

Thor, la vreo sută de yarzi în faţa lui, se grăbea spre trecătoare; semăna cu o minge uriaşă rostogolindu-se pe pietre.

De la poalele rîpei se auzi detunătura seacă a puştii lui Otto. Langdon se lăsă pe vine, îşi ridică genunchiul stîng ca să-şi sprijine cotul şi, de la dis­tanţa de o sută cincizeci de yarzi, trase.

Uneori se întîmplă ca o oră, o clipă, să schimbe soarta cuiva. Cele zece secunde care au urmat după prima împuşcătură trasă din gura văii au fost de ajuns ca s-o schimbe pe a lui Thor.

Adulmecase mirosul omului şi îl văzuse. Acum îl simţea.

Era ca şi cum unul din fulgerele pe care le văzuse adesea brăzdînd cerul întunecat i-ar fi pă­truns în carne ca un cuţit înroşit în foc. Şi, odată cu prima senzaţie de durere arzătoare, îi vui în urechi bubuitul repetat al carabinelor. Urcase povîrnişul cînd glonţul, lovindu-l în umăr, după ce-şi turti vîrful de pielea lui groasă, îi pătrunse în trup rănindu-l adînc, fără să-i atingă însă osul.

Asta s-a întîmplat la vreo două sute de yarzi de rîpă; cam la trei sute, simţi din nou muşcătura focului; de data asta, în coastă. Niciuna din ele n-a reuşit să-i clatine însă trupul uriaş; nici două­zeci nu l-ar fi omorît. Cu toate acestea, la al doilea glonţ se opri brusc şi se întoarse cu un urlet de mînie, asemănător cu mugetul unui taur furios, un răcnet puternic, de furie, care s-ar fi putut auzi la un sfert de milă în vale.

Bruce îl auzi pe cînd risca un al şaselea glonţ, de la o distanţă de şapte sute de yarzi, în timp ce Langdon îşi încărca arma. Vreme de cincisprezece secunde, urlînd ameninţător, Thor i-a provocat la luptă, sfidînd deschis duşmanul pe care nu-l mai vedea. La a şaptea împuşcătură a lui Langdon, un bici de foc îi arse spatele.

O frică ciudată îl cuprinse brusc în faţa acestor fulgerături cu care nu putea să lupte, şi se grăbi spre intrarea trecătorii. L-au mai urmărit o vreme bubuiturile de puşcă, ca nişte tunete, dar nu l-au mai ajuns. Cu greu, începu să coboare în cealaltă vale.

Ştia că e rănit, dar nu putea înţelege în ce fel. Numai odată, în timpul coborîrii, s-a oprit cîteva clipe, şi o baltă mică de sînge apăru pe pămînt, lîngă laba stîngă. O mirosi bănuitor şi nedumerit, apoi porni din nou la drum spre răsărit. Puţin mai tîrziu, simţi iar în aer miros proaspăt de om. Îl adu­cea vîntul. Acum, cu toate că dorea să se oprească, să-şi oblojească rana, o luă din loc şi mai iute, căci învăţase un lucru pe care nu avea să-l mai uite niciodată: omul şi durerea lui veniseră împreună.

Ajuns în fundul văii, intră în pădurea deasă din apropierea pîrîului de-a lungul căruia mersese poate de sute de ori. Albia lui lega între ele cele două părţi ale domeniului său.

Din instinct venea aici, ori de cîte ori era rănit sau bolnav, ori cînd se pregătea de hibernare.

Avea un motiv bine întemeiat pentru care pro­ceda astfel: era născut în desişul de nepătruns, aproape de izvorul pîrîului, şi copilărise printre tu­fişurile de coacăze sălbatice şi mure, printre pajiş­tile roşii de kinnikinic. Ajunsese acasă. Aici, întotdeauna voia să fie singur. Era unica parte a ţi­nutului în care nu tolera pe nimeni. Dădea însă voie urşilor cafenii sau grizzly să umble pe povîrnişurile întinse şi însorite ale domeniului său atîta timp cît se îndepărtau la apropierea lui. Îi lăsa să-şi caute hrana, să doarmă la soare, să trăiască în pace şi linişte, cu condiţia să-i respecte întîietatea. Nu-i alunga decît atunci cînd era nevoie să le aducă aminte că el este marele stăpîn al munţilor, şi atunci aveau loc lupte crîncene.

Totdeauna după o încăierare, Thor revenea în această vale şi urca pe pîrîu în sus, ca să-şi vindece rănile.

Acum, mergea încet şi cu greu. Simţea o durere grozavă în umăr. Din cînd în cînd, laba i se îndoia de durere şi se poticnea. De cîteva ori a intrat pînă la umăr în bulboane, lăsînd să-i curgă apa rece peste răni, care, încetul cu încetul, încetară să mai sîngereze. În schimb, durerea se înteţi.

În asemenea împrejurări, Thor simţea o nevoie teribilă să se tăvălească într-o băltoacă de noroi, şi acesta era al doilea motiv pentru care venea aici ori de cîte ori era rănit. Balta asta de noroi era doc­torul lui.

Soarele tocmai se lăsase spre asfinţit cînd, în sfîrşit, ajunse la ea; avea fălcile întredeschise şi capul enorm îi atîrna greu. Pierduse mult sînge. Era vlăguit, şi umărul îi ardea de durere; îi venea să-l sfîşie cu dinţii, ca să smulgă din el focul ce-l mistuia.

Balta de noroi, lată de vreo treizeci de picioare şi cam tot atît de adîncă la mijloc, îl aştepta cu mîlul ei galben, răcoros şi plăcut.

Thor se cufundă în el pînă la subsuori, lăsîndu-se încetişor pe partea rănită. Mîlul îi ungea rana ca un balsam binefăcător. Scoase un lung suspin de uşurare şi rămase aşa multă vreme, în patul lui de noroi.

      Soarele asfinţise demult. Întunericul se lăsase greu, aducînd lucirea minunată a stelelor în înaltul cerului, dar Thor stătea tot acolo, încercînd să-şi tămăduiască prima rană făcută de om.