Povestea cu Dumnezeu şi facerea lumii e, pe scurt, următoarea: la un moment dat, numit „Început”, creatorul a făcut lumea (stele, galaxii, tot absolut), dintr-o materie primă numită "Nimic". În continuare, el a făcut omul, după propriu-i chip şi propria-i asemănare (aici e o distincţie, poate o să scriu şi despre ea). După aia, Dumnezeu a dat reguli de viaţă, promiţând că aceia care le vor respecta se vor duce, după moarte, în Rai, iar cei care nu le vor respecta, se vor duce în Iad. Noi, astăzi, ar trebui să acceptăm ca adevărate aceste lucruri, să ne fie frică de Iad şi să trăim după regulile lui Dumnezeu, ca să ajungem în Rai.
Pentru mine, asta e o condiţie de sclav. Eu îl asemuiesc pe Dumnezeu cu stăpânul absolut al unei mari galere, la deplasarea căreia suntem angajaţi cu mic cu mare. Tot ce ştim e că trebuie să credem o poveste: povestea stăpânului galerei, care, cândva, a construit-o şi i-a construit şi pe străbunii noştri, punându-i apoi să vâslească. De atunci şi până azi, fiecare dintre noi trage la galeră, ţinând în minte faptul că la sfârşit, după ce nu va mai putea să tragă, va fi aruncat în marele ocean, unde, în caz că nu a vâslit cum trebuie, va fi înghiţit de rechini, în stomacul cărora va fi mistruit pe îndelete o infinitate de clipe, ori, dacă a vâslit conform regulilor stăpânului, va pluti până la o insulă a plăcerilor, unde va huzuri pentru totdeauna.
Nimeni nu este obligat să vâslească. Dacă aşa vrei, poţi alege să stai deoparte, dar o faci pe răspunderea ta - în caz că povestea e adevărată, vei ajunge în Iad. Ai posibilitatea să te arunci peste bord, în marele ocean universal, dar şi atunci îţi asumi un mare risc, pentru că tu eşti un sclav şi numai Stăpânul are dreptul să decidă asupra clipei în care vei muri. Aşa că cei mai mulţi preferă să vâslească în continuare, mânaţi de speranţa că vor ajunge în Rai şi îngroziţi de posibilitatea de a eşua în Iad. Între timp, Stăpânul trimite asupra galerei tot felul de stihii: furtuni năprasnice, valuri gigantice, fulgere, lăcuste, balene fioroase etc. Vâslaşii mor uneori pe capete, de-a valma, indiferent cum au vâslit. Mor din când în când copii nevinovaţi, care nici n-au apucat să dea vreo vâslă. Noi ne vedem de vâslit, nu trebuie să ne chinuim să înţelegem de ce se întâmplă toate astea - Stăpânul ştie el ce face, noi nu avem cum să înţelegem, tot ce avem de făcut e să zicem în permanență, în cor, că îi mulţumim Stăpânului.
Se pune însă o întrebare simplă: oare Stăpânul are nevoie de galera asta la care ne canonim noi încă de la naştere? Îi pasă cât de cât de ea? I-ar părea rău dacă ar pierde-o? Răspunsul cel mai plauzibil este unul afirmativ: da, desigur, Stăpânul şi-a dorit corabia, de aia a şi făcut-o, de aia a pregătit pentru vâslaşi un timp infinit în care vor suferi sau se vor veseli în funcţie de cum au vâslit 50, 70 sau 100 de ani.
Dar atunci, dacă Stăpânului îi pasă de galeră, dacă şi-a aranjat întregul viitor infinit în funcţie de ea, înseamnă că noi, cei care vâslim, avem posibilitatea de a îi lua jucăria! Şi ce simplu poate fi: nu mai vâslim, pur şi simplu încetăm să vâslim! Stăm acolo, pe băncile noastre şi aşteptăm să vedem ce va face Stăpânul.
De-a lungul istoriei, de multe ori sclavii au decis că moartea e mai bună decât o viaţă de chinuri. Chiar dacă stăpânii lor îi ameninţau că în caz de revoltă vor muri de cea mai cruntă moarte posibilă, unii dintre ei au ales să rişte. Cei care au fost prinşi, au fost jupuiţi de vii etc. Dar cei câţiva care au scăpat, au ieşit de sub stăpânire - au învins sistemul controlat de stăpânii de sclavi. La fel am putea face noi, cu toţii: dacă nu am mai vâsli la galera lui Dumnezeu, oare nu l-am determina să apară? Să nu mai stea ascuns, ţinându-ne sub teroare - ori faceţi ce am zis eu acum mii de ani, ori veţi arde în Iad? Oare nu am putea afla pe calea asta dacă El există cu adevărat? Asta ar presupune să ne sinucidem cu toţii - ori așa ceva ştim bine că nu se va întâmpla niciodată, sau să renunţăm pur şi simplu la credinţă - ceea ce iarăşi nu este posibil, fie şi din cauza babelor care împânzesc bisericile. Pe asta se şi bizuie Dumnezeu. El ne ţine în continuare prizonieri pe galeră, cu ajutorul acelora dintre noi care îşi iubesc condiţia de sclavi.
Nimeni nu este obligat să vâslească. Dacă aşa vrei, poţi alege să stai deoparte, dar o faci pe răspunderea ta - în caz că povestea e adevărată, vei ajunge în Iad. Ai posibilitatea să te arunci peste bord, în marele ocean universal, dar şi atunci îţi asumi un mare risc, pentru că tu eşti un sclav şi numai Stăpânul are dreptul să decidă asupra clipei în care vei muri. Aşa că cei mai mulţi preferă să vâslească în continuare, mânaţi de speranţa că vor ajunge în Rai şi îngroziţi de posibilitatea de a eşua în Iad. Între timp, Stăpânul trimite asupra galerei tot felul de stihii: furtuni năprasnice, valuri gigantice, fulgere, lăcuste, balene fioroase etc. Vâslaşii mor uneori pe capete, de-a valma, indiferent cum au vâslit. Mor din când în când copii nevinovaţi, care nici n-au apucat să dea vreo vâslă. Noi ne vedem de vâslit, nu trebuie să ne chinuim să înţelegem de ce se întâmplă toate astea - Stăpânul ştie el ce face, noi nu avem cum să înţelegem, tot ce avem de făcut e să zicem în permanență, în cor, că îi mulţumim Stăpânului.
Se pune însă o întrebare simplă: oare Stăpânul are nevoie de galera asta la care ne canonim noi încă de la naştere? Îi pasă cât de cât de ea? I-ar părea rău dacă ar pierde-o? Răspunsul cel mai plauzibil este unul afirmativ: da, desigur, Stăpânul şi-a dorit corabia, de aia a şi făcut-o, de aia a pregătit pentru vâslaşi un timp infinit în care vor suferi sau se vor veseli în funcţie de cum au vâslit 50, 70 sau 100 de ani.
Dar atunci, dacă Stăpânului îi pasă de galeră, dacă şi-a aranjat întregul viitor infinit în funcţie de ea, înseamnă că noi, cei care vâslim, avem posibilitatea de a îi lua jucăria! Şi ce simplu poate fi: nu mai vâslim, pur şi simplu încetăm să vâslim! Stăm acolo, pe băncile noastre şi aşteptăm să vedem ce va face Stăpânul.
De-a lungul istoriei, de multe ori sclavii au decis că moartea e mai bună decât o viaţă de chinuri. Chiar dacă stăpânii lor îi ameninţau că în caz de revoltă vor muri de cea mai cruntă moarte posibilă, unii dintre ei au ales să rişte. Cei care au fost prinşi, au fost jupuiţi de vii etc. Dar cei câţiva care au scăpat, au ieşit de sub stăpânire - au învins sistemul controlat de stăpânii de sclavi. La fel am putea face noi, cu toţii: dacă nu am mai vâsli la galera lui Dumnezeu, oare nu l-am determina să apară? Să nu mai stea ascuns, ţinându-ne sub teroare - ori faceţi ce am zis eu acum mii de ani, ori veţi arde în Iad? Oare nu am putea afla pe calea asta dacă El există cu adevărat? Asta ar presupune să ne sinucidem cu toţii - ori așa ceva ştim bine că nu se va întâmpla niciodată, sau să renunţăm pur şi simplu la credinţă - ceea ce iarăşi nu este posibil, fie şi din cauza babelor care împânzesc bisericile. Pe asta se şi bizuie Dumnezeu. El ne ţine în continuare prizonieri pe galeră, cu ajutorul acelora dintre noi care îşi iubesc condiţia de sclavi.
Aberații!
RăspundețiȘtergere