Nils Holgersson (9)

În parcul Öved

În tot timpul zilei, când gâştele îl zădărâseră pe vulpoi, Năpârstoc dormise buştean într-un cuib părăsit de veveriţă. Se trezi abia spre seară, cu inima grea. „Parcă văd că mă trimit înapoi acasă şi atunci n-o să am încotro: va trebui să apar înaintea părinţilor mei”, se gândea el.

După ce găsi gâştele, care se scăldau în lacul Vomb, niciuna nu pomeni că Năpârstoc va pleca împreună cu ele mai departe la drum. „Or fi crezând că gâscanul cel alb e prea obosit ca să pornească cu mine acasă în seara asta...” îşi zicea băiatul.

A doua zi dimineaţă, gâştele se treziră în zorii zilei, cu mult înainte de răsăritul soarelui. Năpârstoc era sigur că va fi trimis acasă. Lucru ciudat însă: atât el cât şi gâscanul fură poftiţi să însoţească gâştele sălbatice în preumblarea de dimineaţă. Băiatul nu înţelegea care era pricina amânării călătoriei, dar îşi făcea socoteala că pesemne gâştele sălbatice nu cutezau să-l ia pe gâscan la un drum atât de lung, ci aşteptau să se hrănească mai întâi bine şi să se îngraşe, ca să prindă destulă putere. Era bucuros totuşi de orice zăbavă, ca să dea ochii cât mai târziu cu părinţii lui.

Gâştele sălbatice zburară pe deasupra mănăstirii Öved, situată într-un minunat parc în partea de răsărit a lacului, lângă un castel mare şi impunător, cu o curte frumoasă, pavată cu lespezi de piatră şi înconjurată de ziduri şi pavilioane joase, cu o grădină încântătoare şi veche, ale cărei garduri vii erau tunse, cu alei umbrite de coamele copacilor, cu heleşteie, fântâni arteziene, cu arbori măreţi şi pajişti tunse, ale căror straturi de pe margini erau smălţuite cu flori de primăvară.

În timp ce gâştele sălbatice zburau deasupra castelului în primele ceasuri ale dimineţii, nu se zărea încă nici ţipenie de om pe acolo. Încredinţate de acest lucru, ele se lăsară în jos spre coteţul câinelui şi începură să strige:

— Ce bordeiaş e aici? Ce bordeiaş e aici?

Dulăul ieşi mânios din coteţ şi începu a hămăi în vânt:

— Bordei e ăsta, haimanalelor? Nu vedeţi că-i un castel mare de piatră? Nu vedeţi ce ziduri arătoase are? Nu vedeţi ferestrele şi uşile impunătoare? Nu vedeţi terasa minunată? Ham, ham, ham! Bordei e ăsta la voi? Nu vedeţi curtea şi grădina? Nu-i vedeţi sera şi statuile de marmură? Asta la voi se cheamă bordei? Bordeiele au oare parc cu pădure de fagi, cu aluniş, cu livezi, cu dumbrăvi de stejar, cu brădet şi cu grădină zoologică, plină de cerbi şi de căprioare? Ham, ham, ham! Bordei se cheamă asta la voi?

Dulăul spusese toate aceste lucruri pe nerăsuflate. Gâştele zburau pe deasupra încoace şi-ncolo şi-l ascultau. Când conteni, ele îi răspunseră:

— De ce te-ai supărat de pomană? Noi nu te-am întrebat de castel. Te-am întrebat numai de bordeiul câinelui...

Auzind această glumă, Năpârstoc începu să râdă, dar repede îşi reaminti de ceva şi deveni deodată serios. „Câte glume de astea năstruşnice o să auzi, dacă vei merge cu gâştele sălbatice până hăt, departe în Laponia... îşi zise el. În situaţia neplăcută în care te afli acum, cel mai bun lucru pentru tine ar fi o astfel de călătorie...”

Gâştele sălbatice coborâră apoi pe unul din ogoarele întinse din dreapta castelului, ca să ciugulească rădăcini de buruieni şi zăboviră acolo câteva ceasuri. În vremea asta, Năpârstoc se duse în parcul cel mare, învecinat cu ogorul, să caute un aluniş şi începu să scotocească prin tufişuri, doar-doar o da peste câteva alune rămase neculese din toamna trecută.

După ce se săturară bine, gâştele sălbatice porniră înapoi spre lac, unde se desfătară jucându-se până aproape de amiază. Îl îmbărbătau pe gâscan, îmbiindu-l să se ia la întrecere cu ele la tot felul de sporturi. Înotau, alergau şi zburau împreună, care mai de care voind să-şi arate isteţimea. Gâscanul îşi dădea toată silinţa, dar la iuţeală gâştele sălbatice îl dovedeau totdeauna. Năpârstoc şedea tot timpul pe spinarea gâscanului, încurajându-l mereu şi luând parte la desfătarea generală. Răsunau în văzduh numai strigăte, râsete şi gâgâieli, dar nimeni de la castel nu le auzea.

După ce obosiră de atâta joacă, gâştele se duseră pe gheaţă să se odihnească puţin. După-amiaza o petrecură cam la fel ca şi înainte de prânz. Întâi păscură câteva ceasuri, iar pe urmă se scăldară şi se jucară în apă la marginea gheţii până la apusul soarelui, când se duseră îndată la culcare.

„Trai ca ăsta ar fi numai bun de mine”, se gândea Năpârstoc, pitulându-se sub aripa gâscanului – dar mâine dimineaţă, parcă văd, gâştele mă vor trimite acasă, aşa că n-o să mă pot bucura de asemenea viaţă...”

Până să adoarmă, se gândi că dacă va însoţi la drum gâştele sălbatice, nimeni nu avea să-l mai mustre că era băiat leneş. Şi-ar fi pierdut vremea toată ziuă şi n-ar fi avut altă grijă decât să-şi facă rost de mâncare. Dar deocamdată avea nevoie de prea puţine lucruri, aşa că această grijă nu trebuia să-l preocupe îndeosebi.

Se gândea câte locuri ar fi putut să vadă şi la câte aventuri ar fi luat parte, dacă i s-ar fi dat voie să plece şi el. Ar fi fost cu totul altceva decât să muncească şi să facă toată ziua corvezi acasă. „Şi-apoi, puţin mi-ar păsa că-s prefăcut în altă făptură!...” îşi zicea băiatul.

Miercuri avu credinţa că gâştele sălbatice îl vor lua cu ele, dar joi pierdu iarăşi nădejdea. Ziua de joi începu la fel ca şi celelalte. Gâştele păşteau pe ogoare, iar Năpârstoc îşi căuta de-ale gurii prin parc. Într-un rând, Akka veni la el să-l întrebe dacă găsise ceva de mâncare. Răspunzându-i că nu aflase încă nimic, ea îi găsi o tufă uscată de chinişor cu toată sămânţa pe ea.

După ce mâncă, Akka fu de părere că Năpârstoc se preumbla prin parc cu prea multă îndrăzneală. Apoi îl întrebă dacă ştie de câţi duşmani trebuie să se ferească el, care este atât de mic. Băiatul îi răspunse că habar n-are, şi atunci Akka începu să-i înşire.

Când umblă prin parc, îi spuse gâsca, trebuie să se păzească de vulpe şi de jder. Când se află pe malul lacului, trebuie să ia seama la vidre. Când şade pe vreun zid de piatră, trebuie să nu uite de nevăstuici, care se strecoară prin cele mai mici găuri; iar dacă se culcă pe un morman de frunze uscate, trebuie să se asigure mai întâi dacă nu se află sub ele vreo năpârcă amorţită în timpul iernii. Dacă se găseşte pe câmp trebuie să stea cu ochii ţintă la cer şi să se ferească de păsările răpitoare. În aluniş poate să-l prindă gaia. Coţofene şi ciori hălăduiesc pretutindeni şi în ele nu e bine să aibă prea multă încredere, iar îndată după asfinţit trebuie să ciulească urechile şi să se ferească de bufniţă, care zboară fără să facă zgomot şi se poate năpusti fără veste asupra lui.

Când auzi Năpârstoc că sunt atâţia duşmani care pot să-l atace şi să-i ia viaţa, înţelese că era cu neputinţă să se salveze numai prin propriile-i puteri. Nu se temea de moarte, dar nu i-ar fi făcut plăcere să fie sfâşiat şi mâncat. O întrebă deci pe Akka ce trebuia să facă pentru a se putea apăra de jivine şi de păsări răpitoare.

Akka îi răspunse că trebuia să caute a lega prietenie cu animalele mici din pădure şi de pe câmp, cu veveriţele şi cu iepurii, cu piţigoii, cu ţiglenii şi cu ciocârliile. Dacă aceste animale şi păsări îi vor fi prietene, ele îl vor feri de primejdii, îi vor face rost de ascunzători, iar la nevoie se vor uni ca să-l apere.

Când însă mai târziu, în cursul zilei, Năpârstoc voi să urmeze sfatul primit şi se adresă veveriţei Sirle, spre a-i cere ajutor, aceasta îl refuză categoric:

— Păi ce socoţi tu?... Noi ştim bine că eşti Nils, păzitorul de gâşte, care anul trecut stricai cuiburi de rândunele, spărgeai ouă de graur, aruncai puii de cioară în groapa de marnă, prindeai mierlele cu laţul şi băgai veveriţele în cuşcă. Acum ajută-te singur cum vei putea mai bine şi fii bucuros că nu ne prindem cu toţii împotrivă-ţi, să te gonim înapoi!

Pe vremea când era păzitor de gâşte, Năpârstoc n-ar fi lăsat nepedepsit un astfel de răspuns pentru nimic în lume, dar acum se temea să nu afle şi gâştele sălbatice ce copil rău fusese. Se temea atât de mult că ele l-ar fi putut trimite înapoi, încât îşi dăduse toată silinţa să nu facă nici cea mai mică poznă de când se afla în tovărăşia lor. E drept că, prichindel cum se afla, nu era în stare să facă cine ştie ce mare rău, însă putea, oricum, să strice pe ici pe colo câte un cuib de pasăre ori să spargă niscaiva ouă, dacă ar fi avut chef de asemenea isprăvi. Fusese tot timpul cuminte, nu smulsese nicio pană din aripile păsărilor, nu dăduse niciun răspuns obraznic şi, în fiecare dimineaţă, când o saluta pe Akka, îşi scotea scufia şi îi făcea o plecăciune.

În tot cursul zilei de joi se gândi că, de bună seamă, gâştele sălbatice nu voiau să-l ia cu ele în Laponia, din pricina răutăţii lui. În seara când află că veveriţa, femeiuşca lui Sirle, fusese răpită, rămânându-i puii muritori de foame, se hotărî să le vină într-ajutor, ceea ce şi izbuti să facă, după cum s-a povestit mai înainte.

A doua zi, vineri, când veni în parc, auzi piţigoii cum cântau în fiecare tufiş, povestind că femeiuşcă lui Sirle fusese răpită fără pic de milă de nişte hoţi, din mijlocul puilor ei drăgălaşi, şi că Nils, păzitorul de gâşte, avusese curajul să se furişeze printre oameni şi să ducă puii la măicuţa lor.

— Cine e sărbătorit acum în parcul Öved – cântau piţigoii – mai mult decât Năpârstoc, de care toate vieţuitoarele se temeau pe când păştea gâştele? Sirle o să-i dăruiască alune, iepuraşii or să se joace cu el, căprioarele îl vor lua în cârcă şi vor fugi cu prietenul lor când se va apropia jupânul vulpoi Smirre; ţiglenii vor da alarma când vor zări eretele; iar piţigoii şi ciocârliile îi vor slăvi vitejia.

Năpârstoc era sigur că Akka şi celelalte gâşte vor afla toate aceste lucruri, dar trecu şi ziua de vineri, fără să-i spună că-l vor lua cu ele.

Până sâmbătă, gâştele păscură pe ogoarele din preajmă, nestingherite de jupân Smirre. Sâmbătă dimineaţa însă, când veniră din nou acolo la păscut, vulpoiul stătea la pândă, urmărindu-le de pe un ogor pe altul, astfel că bietele păsări nu se putură hrăni în tihnă. Dându-şi seama că fiara nu avea de gând să le lase în pace, Akka luă iute o hotărâre: se înălţă în văzduh şi zbură cu tot cârdul ei la o depărtare de câteva mile peste şesurile districtului Färs şi peste dealurile cu ienupăriş din ţinutul Linderödsos. Nu coborî decât când ajunse la Vittskövle.

Dar aici, la Vittskövle, fusese răpit gâscanul, după cum s-a arătat. Şi dacă Năpârstoc nu s-ar fi dat peste cap să-l salveze, nimeni nu l-ar mai fi găsit vreodată.

Sâmbătă seara, când se întoarse cu gâscanul la lacul Vomb, băiatul crezu că făcuse o ispravă destul de bună în ziua aceea şi aşteptă cu nerăbdare să vadă ce va zice Akka, şi ce părere vor avea gâştele ei. Acestea nu-şi precupeţiră deloc laudele, dar niciuna din ele nu rosti cuvântul pe care Năpârstoc râvnea atât de mult să-l audă.

Şi veni iar duminica. Trecuse o săptămână întreagă de când băiatul fusese vrăjit. În după amiaza acelei zile stătu cocoţat toată vremea într-un tufiş mare şi des de răchită de pe malul lacului, cântând dintr-un fluier de trestie.

În jurul lui se adunaseră o droaie de piţigoi, de ţigleni şi de grauri. Păsărelele ciripeau tot soiul de cântece, pe care Năpârstoc se silea să le înveţe, deşi nu se prea se pricepea la muzică.

Cânta aşa de fals, că li se zbârleau penele bietelor profesoare, care strigau şi dădeau din aripi, disperate. Râzând de zelul lor nepotolit, băiatul scăpă fluierul jos.

Începu apoi să cânte din nou, dar tot atât de fals. Păsările se jeluiau care mai de care:

— Valeu, azi cânţi mai prost ca de obicei, Năpârstoc! Nu dai tonul bine. Unde ţi-s gândurile, Năpârstoc?...

— Sunt în altă parte, răspunse el, cu drept cuvânt.

Bietul prichindel se gândea mereu dacă avea să mai stea multă vreme în mijlocul gâştelor sălbatice, ori dacă poate avea să fie trimis acasă chiar în acea zi.

Deodată zvârli fluierul cât colo şi sări jos din răchită. O văzuse pe Akka, urmată de toate gâştele în şir, venind spre el. Mergeau mai încet ca de obicei şi cu un aer solemn, ceea ce îl făcu să creadă că va afla acum ce aveau de gând cu el.

După ce se apropie, Akka zise:

— Ai tot dreptul să te miri de mine, Năpârstoc, că nu ţi-am mulţumit pentru că m-ai scăpat din ghearele vulpoiului. Eu însă sunt o fiinţă care mulţumesc cuiva mai degrabă cu fapta decât cu vorba. Şi-acum, dragă Năpârstoc, cred că am izbutit să-ţi fac un mare serviciu. Am trimis veste spiriduşului care te-a vrăjit. La început nici n-a vrut să audă de izbăvirea ta, dar l-am pisat mereu şi i-am spus cât de frumos te-ai purtat cu noi. Astăzi el îţi dă de ştire prin mine că vei fi iarăşi om de îndată ce te vei întoarce.

Pe cât s-a simţit de fericit când a început să grăiască gâsca sălbatică, îşi poate da oricine seama ce amărăciune l-a cuprins la sfârşitul cuvântării ei.

Fără a crâcni, se întoarse cu spatele şi-l podidi plânsul.

— Ce înseamnă asta? întrebă Akka. Pe cât se vede, ai aşteptat din partea mea mai mult decât am făcut pentru tine.

Băiatul se gândea însă la zilele fără griji, la glumele plăcute, la peripeţiile prin care ar fi trecut, la libertatea şi la preumblările prin văzduh, lucruri de care nu avea să se mai bucure, şi urlă în culmea deznădejdii:

— Puţin îmi pasă dacă voi fi sau nu iarăşi om! Dorinţa mea cea mai fierbinte e să merg cu voi în Laponia.

— Să-ţi spun ceva, Năpârstoc, îl preveni Akka. Spiriduşul acela e tare năbădăios şi mă tem că, dacă n-ai să te foloseşti acum de bunăvoinţa ce ţi-o arată, altădată cu greu ai să-l mai îndupleci.

Ceea ce părea ciudat în firea lui Nils era că niciodată în viaţa lui nu iubise pe nimeni. Nu-şi iubise părinţii, nici învăţătorul, nici colegii de şcoală, după cum nu-i iubise nici pe băieţii de la fermele vecine. Tot ce-i spuseseră ei să facă, fie că era vorba de joacă, fie că era vorba de treabă, nu-l atrăgea defel, i se părea de neluat în seamă. De aceea nimeni nu-i simţea lipsa acum şi nimănui nu-i era dor de el.

Singurele fiinţe cu care se împăcase oarecum erau Osa, păzitoarea de gâşte şi Mats, doi copii care păziseră gâştele pe câmp ca şi el.

— Nu vreau să fiu om! urlă Năpârstoc. Vreau să merg cu voi în Laponia. De asta am fost cuminte toată săptămâna.

— Nu mă împotrivesc să mergi cu noi, dacă asta ţi-e voia – răspunse Akka – dar gândeşte-te mai întâi pe-ndelete dacă nu preferi să te întorci acasă. Să nu care cumva să te căieşti într-o bună zi!

— Nu! zise băiatul, cu hotărâre. N-o să mă căiesc! Niciodată nu m-am simţit mai bine ca în mijlocul vostru.

— Atunci facă-se cum ţi-e voia! răspunse Akka.

— Îţi mulţumesc! exclamă băiatul în culmea fericirii şi începu să plângă de bucurie, aşa cum plânsese până atunci de mâhnire.
P10: Glimmingehus