O poveste a lui James Joyce(13)

O mamă

Domnul Holohan, secretar adjunct al Societăţii Eire Abu, cutreiera Dublinul de aproape o lună, cu buzunarele pline de fiţuici murdare, străduindu-se să aranjeze seria de concerte. Era olog de-un picior şi de aceea amicii îl porecliseră Hoppy Holohan.

Umbla fără încetare de colo pînă colo, stătea ore întregi pe la colţuri de stradă, discutînd, îşi făcea notiţe, dar în cele din urmă doamna Kearney a fost cea care a aranjat totul.

Domnişoara Devlin devenise doamna Kearney de necaz. Fusese educată la maici, într-un pension pentru fetele din aristocraţie, şi acolo învăţase franceza şi muzica.

Fiind clorotică de felul ei şi rigidă în purtări, nu prea îşi dobîndise prieteni în scoală. Cînd ajunse la vîrsta măritişului, fu trimisă în vizită prin numeroasele case unde cîntatul ei la pian şi manierele-i preţioase fură mult admirate. Şedea închisă în cercul glacial al desăvîrsirilor ei şi aştepta un peţitor care să cuteze a-l înfrunta, oferindu-i o existenţă strălucită. Dar nu întîlnea decît tineri comuni, pe care nu îi încuraja şi încerca să-şi aline dorinţele romantice mîncînd în secret mari cantităţi de rahat turcesc. Totuşi, cînd s-a apropiat limita de vîrstă, iar prietenii au început să-si dea drumul la gură în privinţa ei, i-a făcut sa tacă măritîndu-se cu domnul Kearney, care ţinea un magazin de încălţăminte pe Ormond Quay.

Era cu mult mai în vîrstă decît dînsa. Conversaţia lui, foarte serioasă, avea loc la răstimpuri, în voluminoasa-i barbă castanie. După primul an de măritiş, doamna Kearney îşi dădu seama că un asemenea soţ se va dovedi mai trainic în purtare decît un personaj romantic; totuşi, nu se lepădă niciodată de ideile ei romantice. Domnul Kearney era un om cumpătat, econom şi cucernic; lua Sfînta Cuminecătură în prima zi de vineri a fiecărei luni, uneori împreună cu ea, mai adesea singur. Ea rămase netulburat de evlavioasă şi-i fu o bună soţie. Cînd se aflau la vreo petrecere într-o casă străină, era destul ca ea să ridice cît de uşor din sprîncene, pentru ca el să se scoale şi să-şi ia rămas bun; iar cînd îl necăjea tusea, ea îi punea la picioare pilota de puf şi-i pregătea un punci zdravăn cu rom. La rîndul lui, era un părinte model; depunea în fiece săptămînă o mică sumă la o societate de ajutor, asigurîndu-i fiecăreia dintre cele două fiice ale sale cîte o zestre de o sută de lire, plătibilă în ziua cînd aveau să împlinească douăzeci şi patru de ani. Pe fiica mai mare, Kathleen, a dat-o la un pension bun, la maici, unde a învăţat franceza şi muzica, iar mai tîrziu a înscris-o la conservator şi a plătit taxele. Şi în fiecare an, prin iulie, doamna Kearney găsea prilejul să-i spună cîte unei prietene:

— Soţul meu, drăguţul de el, ne trimite la Skerries pentru cîteva săptămîni.

De nu era Skerries, era Howth ori Greystones.

Cînd începu să se afirme mişcarea Renaşterii irlandeze, ea hotărî să pună în valoare numele fiicei (*) şi aduse în casă un profesor de irlandeză. Kathleen şi sora ei trimiteau prietenilor cărţi poştale ilustrate cu subiect irlandez, iar prietenii le trimiteau şi ei cărţi poştale ilustrate cu subiect irlandez. În anumite duminici, cînd domnul Kearney mergea cu familia la catedrală, se aduna după slujbă un mic grup, în colţul străzii Catedralei. Cu toţii erau prieteni de-ai familiei Kearney — prieteni muzicali sau prieteni naţionalişti — şi, după ce epuizau cronica bîrfelor, îşi dădeau unul altuia mîna, toţi deodată, făcînd haz de atîtea mîini încrucişate, şi-şi luau rămas bun în irlandeză.

Curînd, numele domnişoarei Kathleen Kearney începu să fie rostit adesea. Lumea spunea că era foarte pricepută la muzică şi foarte drăguţă ca fată şi că, în plus, era şi o adeptă a mişcării pentru renaşterea limbii. Pe doamna Kearney, fireşte, asta o mulţumea, încît nu fu surprinsă cînd într-o zi veni la ea domnul Holohan şi propuse ca fiica ei să fie acompaniatoare într-o serie de patru mari concerte, pe care societatea sa intenţiona să le dea la Ancient Concert Room.

Doamna Kearney îl pofti în salon, îl rugă să ia loc şi scoase la iveală carafa de cristal cu sherry şi coşuleţul de argint cu biscuiţi. Intră cu trup şi suflet în amănuntele acestei iniţiative, exprimă păreri pro şi contra; în cele din urmă, fu elaborat un contract conform căruia Kathleen urma să primească opt guinee pentru serviciile sale de acompaniatoare la cele patru mari concerte.

Domnul Holohan fiind novice într-o materie delicată ca aceea a stilului unor anunţuri de spectacol şi a rînduirii punctelor din program, doamna Kearney îi veni în ajutor. Avea tact. Ştia care dintre artişti trebuiau afişaţi cu majuscule şi care cu litere mici. Ştia că primului tenor nu i-ar plăcea să figureze după momentul vesel al domnului Meade. Pentru ca publicul să nu se plictisească nicio clipă, strecură numerele îndoielnice printre cele cu o bine stabilită reputaţie de cîntece favorite.

Domnul Holohan venea la dînsa în fiecare zi, ca să-i ceară părerea cu privire la cîte-un amănunt. Ea era mereu la fel de prietenoasă, îşi da cu plăcere sfatul şi o făcea, într-adevăr, în chipul cel mai firesc.

Împinse carafa către dînsul, zicînd:

—  Vă rog, domnule Holohan, serviţi-vă! Şi în timp ce se servea, gazda îi spuse:

—  Să n-aveţi nici cea mai mică teamă! Să n-aveţi nicio teamă!

Totul mergea foarte frumos. Doamna Kearney cumpără la Brown Thomas o adorabilă şarmeuză trandafirie, pentru a împrospăta corsajul rochiei lui Kathleen. A costat-o o sumă frumuşică; dar sunt ocazii cînd o oarecare cheltuială e îndreptăţită. A luat vreo duzină de bilete de cîte doi şilingi pentru ultimul concert şi le-a trimis acelora dintre prieteni de care nu era sigură că ar fi venit altminteri. N-a uitat nimic şi, mulţumită ei, tot ce trebuia făcut a fost făcut.

Concertele urmau să aibă loc miercuri, joi, vineri şi sîmbătă. Cînd doamna Kearney a sosit, miercuri, cu fiica ei, la Ancient Concert Room, n-a fost încîntată de ce-a văzut. Cîţiva tineri, cu insigne de un albastru-viu prinse la haină, trîndăveau prin vestibul; niciunul nu purta costum de seară. Trecu pe lîngă dînşii cu fiică-sa; o privire aruncată repede prin uşa deschisă a holului o lămuri asupra indolenţei uşierilor. Întîi se întrebă dacă nu cumva greşise ora. Nu, era opt fără douăzeci.

În foaierul artiştilor dindărătul scenei, fu prezentată domnului Fitzpatrick, secretarul asociaţiei. Era un om mărunt, cu o faţă albă, inexpresivă, stupidă. Doamna Kearney observă că-şi purta pălăria moale, cafenie, foarte degajat, pe-o ureche, şi că vorbea cu accent tărăgănat. Ţinea în mînă un program şi, cît vorbi cu dînsa, mestecă un colţ al programului pînă-l făcu terci. Se părea că suportă cu uşurinţă dezamăgirile. Domnul Holohan se înfiinţa în foaier la fiecare cîteva minute, ca să dea raportul situaţiei la casa de bilete. Artiştii vorbeau între dînşii, nervoşi, aruncau la răstimpuri cîte-o privire în oglindă, îşi făceau sul caietele de muzică şi iar le desfăşurau. Cînd se făcu aproape opt şi jumătate, puţinii oameni care se aflau în sală începură să-şi manifeste dorinţa de a li se oferi o distracţie. Domnul Fitzpatrick intră în cabină, zîmbi în gol, prosteşte, şi spuse:

— Ei, doamnelor şi domnilor, zic c-ar fi cazul să deschidem balul.

Doamna Kearney îi răsplăti silabele finale, foarte tărăgănate, aţintind asupră-i o rapidă uitătură încărcată de dispreţ şi apoi se adresă fiicei sale, pe un ton încurajator:

—  Eşti gata, drăguţă?

De cum avu prilejul, îl chemă de-o parte pe domnul Holohan şi-l rugă să-i spună ce însemna asta. Domnul Holohan nu ştia ce însemna asta. Spuse că fusese o greşeală din partea comitetului să aranjeze patru concerte: patru erau prea mult.

—  Şi artiştii! se indignă doamna Kearney. Fireşte, fac tot ce pot, dar fapt e că nu-s buni.

Domnul Holohan admise că artiştii nu erau buni, dar comitetul, zise el, hotărîse a lăsa primele trei concerte să iasă cum s-o putea şi să rezerve nivelul ridicat pentru cel de sîmbătă seara. Doamna Kearney tăcu, dar pe măsură ce se perindau pe estradă numerele mediocre, iar puţinii spectatori din sală se tot răreau, începea să regrete că făcuse cheltuieli de bani şi energie pentru un asemenea spectacol. Nu-i plăcea felul în care se desfăşurau lucrurile şi zîmbetul gol al domnului Fitzpatrick o irita. Totuşi, nu spuse nimic şi aşteptă să vadă cum se va sfîrşi. Concertul se termină cu puţin înainte de ora zece şi toată lumea se grăbi să plece.

Concertul de joi seara avu un public mai numeros, dar doamna Kearney văzu îndată că biletele de favoare umpluseră sala. Publicul se purta fără nicio jenă, de parcă ar fi asistat la o simplă repetiţie în costume. Domnul Fitzpatrick părea să se amuze; era cu desăvîrşire inconştient că doamna Kearney lua notă cu mînie de conduita lui. Stătea în marginea cortinei, scoţînd la răstimpuri capul şi schimbînd rîsete cu doi prieteni ai săi care şedeau în colţ la balcon. În cursul serii, doamna Kearney află că spectacolul de vineri urma să fie abandonat şi că, în schimb, comitetul avea de gînd să facă pe dracu’n patru ca să asigure o sală plină ochi pentru sîmbătă seara. Cînd auzi asta, se duse să-l caute pe domnul Holohan. Îl prinse şi-l imobiliză pe cînd alerga şchiopătînd să ducă un pahar cu limonada unei domnişoare; îl întrebă dacă era adevărat. Da, era adevărat.

—  Dar bineînţeles că asta nu schimbă contractul, spuse ea. Contractul s-a încheiat pentru patru concerte.

Domnul Holohan părea grăbit; a sfătuit-o să discute cu domnul Fitzpatrick. Doamna Kearney începu acum să se alarmeze. Îl chemă de-oparte pe domnul Fitzpatrick, de unde stătea, lîngă cortină, şi îi spuse că fiica ei semnase pentru patru concerte şi, bineînţeles, conform contractului, se cuvenea să primească suma stabilită iniţial, indiferent dacă asociaţia dădea sau nu cele patru concerte. Domnul Fitzpatrick, care pricepu greu despre ce era vorba, părea a nu fi în stare să rezolve dificultatea şi spuse că va supune problema comitetului. Doamnei Kearney începu să-i pîlpîie mînia în obraji; se stăpînea din răsputeri să nu-l maimuţărească:

„Şi cine e, mă rog, acest „co-mi-teet"? Ştia însă că o doamnă nu se poartă aşa. Tăcu. Vineri   dis-de-dimineaţă   fură   trimişi   pe   străzile principale ale Dublinului băieţaşi cu teancuri de programe. Anunţuri speciale apărură în toate gazetele, amintind publicului iubitor de muzică ce plăcere i se rezerva pentru seara următoare. Doamna Kearney se mai linişti întrucîtva. Socoti totuşi că era bine să-si pună la curent soţul cu temerile ei. Soţul o ascultă cu luare-aminte şi spuse că poate ar fi bine s-o întovărăşească sîmbătă. Ea încuviinţă. Îşi respecta bărbatul în acelaşi fel cum respecta poşta centrală, ca pe un lucru vast, sigur şi stabil; şi cu toate că-i ştia numărul redus de talente, îi preţuia valoarea abstractă de bărbat. Era bucuroasă că-i propusese s-o însoţească. Îşi revizui iar planurile.

Seara concertului cel mare sosi. Doamna Kearney, împreună cu soţul şi fiica sosiră la Ancient Concert Room cu trei sferturi de ceas înainte de ora la care urma să înceapă spectacolul. Din nefericire, era o seară ploioasă. Doamna Kearney încredinţă soţului îmbrăcămintea şi caietele de muzică ale domnişoarei şi cutreieră toată clădirea, uitîndu-se după domnul Holohan ori domnul Fitzpatrick. Nu putu găsi pe nici unul dintre ei. Îi întrebă pe uşieri dacă se afla în sală vreun membru al comitetului şi cu mare greutate un uşier îi aduse o femeie măruntă cu numele de domnişoara Beirne. Doamna Kearney o lămuri că voia să aibă o întrevedere cu unul dintre secretari. Domnişoara Beirne spuse că-i aştepta din clipă în clipă şi întrebă dacă personal putea să-i fie de folos cu ceva. Doamna Kearney privi cercetător faţa bătrînicioasă care se încordase într-o expresie de încredere şi entuziasm şi răspunse:

—  Nu, mulţumesc!

Mărunţica nădăjduia că vor avea o sală plină. Privi pe fereastră cum cădea ploaia, pînă ce tristeţea străzii umede şterse de pe chipul ei încordat toată încrederea şi tot entuziasmul. Apoi scoase un uşor oftat şi zise:

—  De! Dumnezeu ni-e martor că am făcut tot ce s-a putut!

Doamna Kearney trebui să se înapoieze în foaierul artiştilor.

Artiştii soseau. Veniseră pînă acum basul şi tenorul al doilea. Basul, domnul Duggan, era un tînăr zvelt, cu o mustaţă oacheşă, rară. Ca băiat foarte tînăr, emisese note prelungite de bas în holul sonor unde slujea taică-său ca uşier la un birou din centrul oraşului. De la această stare umilă se înălţase pînă la aceea de artist de prima mînă. Apăruse şi la operă - într-o seară cînd se îmbolnăvise un cîntăreţ, preluase el rolul regelui din opera Montana, la Queen's Theatre. Îşi cîntă rolul cu multă simţire şi amploare şi fu întîmpinat călduros de galerie; dar, din nefericire, ştirbi buna impresie ce-o făcuse stergîndu-si de vreo două ori nasul cu mîna înmănuşată — din distracţie. Era modest şi vorbea puţin, încuviinţa ce i se spunea cu yous-uri atît de sfioase, încît încuviinţarea trecea neobservată — şi niciodată nu bea altceva decît lapte, ca să nu-şi strice glasul. Domnul Bell, tenorul al doilea, era un omuleţ care în fiece an concura la premiile concursului Feis Ceoil. La a patra încercare i se acordase o medalie de bronz. Era extrem de nervos şi extrem de gelos pe alţi tenori şi-şi acoperea gelozia plină de nervozitate cu demonstraţii clocotitoare de prietenie. Încerca să convingă pe toată lumea ce pacoste era pentru el un concert. Îndată ce-l văzu pe domnul Duggan, se duse şi-l întrebă:

—  Şi dumneata ai picat în beleaua asta?

—  Ihî, făcu domnul Duggan.

Domnul Bell rîse, întinzînd braţul către tovarăşul său de suferinţă şi zise:

—  Să ne dăm mîna!

Doamna Kearney trecu pe lîngă aceşti doi tineri şi se îndreptă spre marginea cortinei ca să privească în sală. Locurile se completau repede şi printre spectatori circula o larmă plăcută. Se înapoie şi-i vorbi soţului ei între patru ochi. Subiectul convorbirii era, evident, Kathleen; amîndoi aruncau des priviri către fată, care sta de vorbă cu o prietenă naţionalistă, domnişoara Healy, mezzo-soprană. O singuratică femeie necunoscută, cu faţa palidă, trecu prin încăpere. Femeile urmăriră cu ochi ageri rochia veştedă, albastră, întinsă pe trupul slab. Cineva spuse că era Madam Glynn, soprana.

— Mă întreb de unde au scos-o! îi spuse Kathleen domnişoarei Healy. Sunt sigură că n-am auzit niciodată de ea!

Domnişoara Healy nu se putu abţine să nu zîmbească. Tocmai atunci intră în foaier, schiopătînd, domnul Holohan şi cele două tinere îl întrebară cine era femeia necunoscută. Domnul Holohan spuse că era Madam Glynn, din Londra. Madam Glynn îşi alese un loc în picioare într-un colţ al încăperii, ţinînd ţeapăn în faţă-i un caiet de muzică făcut sul şi schimbîndu-şi în răstimpuri direcţia privirii fixe şi speriate. Umbra îi ocrotea acum rochia veştedă, în schimb îi cădea răzbunătoare asupra micii scobituri de deasupra claviculei. Larma din sală începea să se audă mai tare. Primul tenor şi baritonul sosiră împreună. Erau amîndoi bine îmbrăcaţi, viguroşi şi mulţumiţi; parcă aduseseră în încăpere un suflu de opulenţă.

Doamna Kearney o duse pe fiică-sa lîngă ei şi le vorbi prietenos. Dorea să fie în termeni buni cu dînşii, dar pe cînd se străduia să fie politicoasă, îl urmărea din ochi pe domnul Holohan cum umbla şontîc-şontîc prin odaie, abătîndu-se ba într-o parte, ba într-alta. De îndată ce putu, se scuză şi ieşi după el.

—  Domnule Holohan, vreau să vă vorbesc o clipă, îi zise.

Merseră pînă într-o parte mai ferită a coridorului. Doamna Kearney îl întrebă cînd avea să fie plătită fiica ei. Domnul Holohan răspunse că această chestiune intra în atribuţiile domnului Fitzpatrick. Doamna Kearney spuse că dînsa nu ştia nimic de domnul Fitzpatrick. Fiica ei iscălise un contract care prevedea plata a opt guinee şi va trebui să le primească. Domnul Holohan spuse că asta nu era treaba lui.

— Cum nu e treaba dumneavoastră? întrebă doamna Kearney. Nu i-aţi adus chiar dumneavoastră contractul? în tot cazul, dacă nu e treaba dumneavoastră, e treaba mea, şi mă voi ocupa de ea.

—  Aţi face mai bine să vorbiţi despre asta cu domnul Fitzpatrick, zise accentuat domnul Holohan.

—  Eu nu ştiu nimic de domnul Fitzpatrick, repetă doamna Kearney. Eu am un contract şi voi veghea să fie respectat.

Cînd se înapoie în foaier, i se roşiseră uşor obrajii. În încăpere era animaţie. Doi bărbaţi, care nu-şi scoseseră paltoanele, stăteau în faţa sobei şi tăifăsuiau familiar cu domnişoara Healy şi cu baritonul. Erau gazetarul de la Freeman şi domnul O'Madden Burke. Cel de la Freeman intrase ca să anunţe că nu poate rămîne la concert, fiindcă trebuia să aducă o dare de seamă de la conferinţa pe care o ţinea un preot american la Mansion House. Spunea că să i se lase darea de seamă despre concert la redacţia gazetei şi va avea el grijă să apară. Era un bărbat cu păr cărunt, cu o voce ce se voia convingătoare şi maniere îngrijite. Ţinea în mînă o ţigară de foi stinsă şi în preajmă-i plutea o aromă de trabuc. Nu intenţionase să rămînâ cîtuşi de puţin — deoarece concertele şi artiştii îl plictiseau — dar acum zăbovea, rezemat de etajera căminului. Domnişoara Healy stătea în faţa lui vorbind şi rîzînd. Omul era destul de vîrstnic ca să bănuiască motivul atenţiei de care se bucura şi destul de tînăr sufleteşte ca să profite de clipă. Căldura, mireasma şi culoarea trupului ei îi stîrneau plăcut simţurile. Era conştient într-un mod agreabil că sînul ce-l vedea învolburîndu-se şi retrăgînduse molcom sub ochii lui, pentru el se învolbura şi se retrăgea în acele clipe, că rîsul şi mireasma şi ocheadele erau tributul plătit anume lui. Cînd nu mai putu sta, îşi luă cu regret rămas bun de la ea.

—  O'Madden Burke va scrie notiţa şi eu o să am grijă să apară, îi explică el domnului Holohan.

—  Vă mulţumesc foarte mult, domnule Hendrick, spuse domnul Holohan. Ştiu c-o să aveţi grijă să apară. Dar nu vreţi să beţi un strop înainte de plecare?

—  Mă rog, făcu domnul Hendrick.

Cei doi bărbaţi străbătură cîteva coridoare întortocheate şi, suind o scară întunecoasă, ajunseră la o cameră dosnică, unde un uşier destupa sticle pentru cîţiva gentlemeni. Printre aceştia se găsea şi domnul O'Madden Burke, care, din instinct, descoperise camera. Era un om suav, de o anumită vîrstă, şi care, cînd sta locului, îşi echilibra trupul impozant sprijinindu-se într-o umbrelă mare de mătase. Grandilocventul său nume apusean era umbrela morală cu sprijinul căreia îşi echilibra gingaşa problemă a finanţelor. Se bucura de respect în cercuri foarte largi.

Pe cînd domnul Holohan se întreţinea cu gazetarul de la Freeman, doamna Kearney îi vorbea soţului ei cu atîta însufleţire, încît el trebui s-o roage să vorbească mai încet. Conversaţia celorlalţi care se aflau în foaier devenise cam încordată. Domnul Bell, primul număr al programului, sta pregătit, cu sulul de note în mînă, dar acompaniatoarea nu dădea niciun semn. Evident, ceva era în neregulă. Domnul Kearney privea ţintă înaintea sa, netezindu-şi barba, în timp ce doamna Kearney îi vorbea la ureche lui Kathleen, cu o emfază înăbuşită. Din sală veneau zgomote îmbietoare, aplauze şi tropăieli. Primul tenor, baritonul şi domnişoara Healy stăteau în grup, aşteptînd liniştiţi, dar nervii domnului Bell erau foarte încordaţi, căci se temea ca publicul să nu creadă că întîrziase.

Domnul Holohan şi domnul O'Madden Burke intrară în cameră. Într-o clipă, domnul Holohan înţelese tăcerea. Trecu spre doamna Kearney si-i vorbi, cu seriozitate, în acest timp larma din sală sporea. Domnul Holohan se încinsese la faţă şi se enervase. Vorbea animat. Dar doamna Kearney repeta tăios, la răstimpuri:

—  Nu se duce. Trebuie să primească cele opt guinee. Domnul Holohan făcea disperat semn către sală, unde publicul bătea din palme şi tropăia din picioare. Se adresă domnului Kearney şi lui Kathleen. Dar domnul Kearney continua să-si netezească barba şi Kathleen privea în podele, mişcînd din vîrful pantofului nou — nu era vina ei. Doamna Kearney repeta:

—  Nu se duce, dacă nu i se dau banii cuveniţi. După un schimb repezit de cuvinte, domnul Holohan ieşi şontîc în mare grabă. În cameră domnea tăcerea. Cînd tensiunea deveni penibilă, domnişoara Healy se adresă baritonului:

—  Aţi văzut-o săptămîna asta pe doamna Pat Campbell?

Baritonul nu o văzuse, dar auzise că era foarte bine. Conversaţia se opri aici. Primul tenor, aplecîndu-şi fruntea, începu să numere inelele lanţului de aur ce se răsfăţa pe vesta sa; zîmbea şi fredona note la întîmplare, pentru a studia efectul asupra sinusului frontal. Din cînd în cînd, fiecare îşi arunca ochii spre doamna Kearney.

Zgomotele din sala de concert crescuseră pînă la o adevărată hărmălaie cînd năvăli în odaie domnul Fitzpatrick, urmat de domnul Holohan care gîfîia. Bătăile din palme şi tropăielile din sală erau punctate de fluierături. Domnul Fitzpatrick ţinea în mînă cîteva bancnote, îi numără doamnei Kearney patru bancnote în mînă şi-i spuse c-avea să primească cealaltă jumătate la pauză. Doamna Kearney replică:

—  Lipsesc patru şilingi.

Dar Kathleen, adunîndu-şi poala rochiei lungi, i se adresă primului număr, domnului Bell, care tremura ca o frunză.

— Să mergem, domnule Bell.

Cîntăreţul şi acompaniatoarea ieşiră împreună. Larma din sală se stinse. După o pauză de cîteva secunde, se auzi pianul.

Prima parte a concertului avu mare succes, afară de numărul lui Madam Glynn. Biata femeie cîntă Killamey cu o voce spectrală, gîtuită, şi cu toate manierismele desuete de intonare şi de dicţiune care credea ea că sporeau eleganţa cîntatului. Arăta de parcă ar fi fost dezgropată dintr-o garderobă veche de teatru şi cei de la locurile ieftine făceau mare haz de notele ei înalte care semănau a vaiete. În schimb, primul tenor şi mezzosoprana recoltară aplauze furtunoase. Kathleen cîntă o suită de melodii irlandeze, care fu generos aplaudată. Prima parte se încheie cu o mişcătoare recitare patriotică, debitată de o tînără care obişnuia să aranjeze spectacole de amatori. Fu aplaudată după merit şi cînd termină, oamenii ieşiră în hol, în pauză, satisfăcuţi.

În tot acest răstimp, foaierul era tulburat ca un viespar. Într-un colţ se găseau domnul Holohan, domnul Fitzpatrick, domnişoara Beirne, doi dintre uşieri, baritonul, basul şi domnul O'Madden Burke. Domnul O'Madden Burke afirma că fusese cea mai scandaloasă exhibiţie ce i-a fost dat să vadă. După una ca asta, cariera muzicală a domnişoarei Kathleen Kearney se sfîrşise la Dublin. Baritonul fu întrebat ce gîndeşte despre purtarea doamnei Kearney. El prefera să nu spună nimic. I se plătise ce i se datora şi dorea să trăiască în pace cu oamenii. Totuşi, afirmă că doamna Kearney ar fi putut să aibă oarecare consideraţie faţă de artişti. Uşierii şi secretarii discutau înfierbîntaţi despre ce ar trebui făcut cînd va veni pauza.

— Sunt de părerea domnişoarei Beirne, declară domnul O'Madden Burke. Nu-i mai plătiţi nimic!

În alt colţ al încăperii se aflau doamna Kearney şi soţul ei, domnul Bell, domnişoara Healy şi tînăra care urma să recite bucata patriotică. Doamna Kearney spunea că a fost tratată de către comitet într-un mod scandalos. Ea, una, nu cruţase nicio osteneală, nicio cheltuială şi iată cum era răsplătită. Dînşii credeau că, avînd de-a face cu o fetişcană, puteau foarte bine s-o calce în picioare. Dar are să le arate ea că se înşelau. Să fi fost vorba de-un bărbat, n-ar fi îndrăznit să se poarte aşa. Ea însă are să vegheze ca fiică-sa să-şi obţină drepturile; de ea n-are să-şi bată joc nimeni. Dacă nu i-or plăti pînă la ultimul ban, are să audă tot Dublinul de chestia asta. Fireşte că-i părea rău pentru artişti. Dar ce altceva putea face? Se adresă cu această întrebare primului tenor, care-i răspunse că şi el gîndea că n-a fost bine tratată. Apoi apelă la părerea domnişoarei Healy. Domnişoara Healy ar fi preferat să se alăture celuilalt grup, dar îi era penibil s-o facă, fiind una dintre bunele prietene ale lui Kathleen, în familia căreia fusese adeseori invitată.

De îndată ce se termină partea întîi, domnul Fitzpatrick şi domnul Holohan se duseră la doamna Kearney şi-i spuseră că restul de patru guinee i se vor plăti după adunarea de marţea viitoare a comitetului şi că, în cazul cînd fiica ei nu va cînta şi în partea a doua, comitetul va considera contractul reziliat şi nu va mai plăti nimic.

—  Eu n-am văzut nici un comitet, răspunse doamna Kearney, mînioasă. Fiică-mea are un contract. Ori i se numără acum în mînă patru lire şi opt şilingi, ori nu mai pune piciorul pe estrada asta.

—  Mă uimiţi, doamnă Kearney, spuse domnul Holohan. Niciodată n-aş fi crezut că vă veţi purta astfel cu noi.

—  Şi dumneavoastră cum v-aţi purtat cu mine? întrebă doamna Kearney.

Toată faţa îi dogorea de mînie şi parcă era gata să se năpustească asupra cuiva.

—  Eu îmi cer drepturile! striga.

—  Aţi fi putut să dovediţi ceva mai mult bun-simţ, spuse domnul Holohan.

—  Nu zău?... Şi eu, dacă vă întreb cînd aveţi de gînd să-i plătiţi fiicei mele, dumneavoastră nu puteţi să-mi răspundeţi cuviincios? Dădu capul pe spate şi rosti cu glas trufaş: „Trebuie să vorbiţi cu secretarul... Nu e treaba mea... Eu sînt un tip grozav" — şi aşa şi pe dincolo, toca-toca-vorbe-n-vînt.

—  Am crezut că sînteţi o doamnă, spuse domnul Holohan, desprinzîndu-se brusc de lîngă ea.

După asta, purtarea doamnei Kearney fu condamnată unanim; toată lumea aproba hotărîrea comitetului. Ea stătea lîngă uşă, răvăşită de furie, discutînd cu bărbatu-său şi cu fiică-sa şi gesticulînd. Aşteptă pînă sosi momentul să înceapă partea a doua, în nădejdea că secretarii vor reîncepe tratativele. Dar domnişoara Healy avusese drăgălăşenia să consimtă a acompania un număr-două. Doamna Kearney trebui să se dea laoparte, ca să poată trece spre estradă baritonul şi acompaniatoarea. Rămase o clipă locului, încremenită şi furioasă, iar cînd primele note ale cîntecului îi atinseră urechea, înşfăcă mantoul fiică-sii şi se adresă soţului:

—  Adu o trăsură!

El ieşi pe dată. Doamna Kearney îi puse fiică-sii mantoul pe umeri şi-şi urmă soţul. Pe cînd trecea pragul, se opri, aruncă o privire severă domnului Holohan şi-i zise:

—  N-am terminat cu dumneata!

—  Dar eu am terminat cu dumneata, răspunse domnul Holohan.

Kathleen o urmă pe maică-sa ca un mieluşel. Domnul Holohan începu să umble în lung şi în lat prin odaie, ca să se răcorească; i se suise tot sîngele în obraji.

—  Ce  mai  „doamnă"!   tot  zicea.   Mai  rar  aşa „doamnă"!

— Ai procedat cum trebuia, Holohan! spuse domnul O'Madden Burke, sprijinindu-se aprobator în umbrelă.

(*) Referire la simbolica personificare a Irlandei: Kathleen O'Houlihan
Din volumul "Dubliners" al lui James Joyce