Un colonel din povestile lui Garleanu

Gruşan

Făcusem inspecţia şi mă grăbisem să ajung în odaia largă, de scânduri, a cantinei în care ne întâlneam, în fiecare seară, ofiţerii aflaţi în tabără. Veneam cu toţii, şi tineri şi bătrâni, mulţumiţi că puteam sta puţin unii lângă alţii, fără să fim strânşi în chinga legilor milităreşti. Astă-seară se adunaseră mai mulţi ca de obicei, căci veniseră şi ofiţerii regimentului de cavalerie ce sosise dimineaţă. Toţi vorbeau despre una şi alta; eu îmi aşteptam ceaiul obişnuit, când intră un  căpitan de călăraşi, salută pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se  îndreptă spre alţi doi căpitani bătrâni, camarazi de-ai lui, şi le spuse tare:

— Ştiţi că s-a împuşcat Gruşan? Uite, citiţi...

Se făcu tăcere. Unul din căpitani luă jurnalul şi citi cu glas tare:

— „Aseară s-a împuşcat generalul în retragere Gruşan. Pricina acestei fapte e necunoscută.“ Omul acesta nici nu putea să moară altfel, zise căpitanul.

Iar cel ce adusese vestea se întoarse spre ofiţerii tineri şi le spuse:

— Ei, băieţilor, voi nu ştiţi cine a fost Gruşan; n-aţi văzut astfel de şef, şi nici n-o să vedeţi. Noi, cei cu părul cărunt, am apucat alte vremuri, dragilor.

Atunci, din fundul odăii se ridică un sublocotenent de vânători, foarte tânăr, cu mustaţa de-abia răsărită, subţire la trup şi slab la faţă, căruia camarazii, de plăpând ce era, îi spuneau Duduia.

— Domnule căpitan, zise el cu glasul tremurat, eu n-am apucat vremurile cele grele; cu toate acestea, am cunoscut pe generalul Gruşan; l-am văzut pe când eu eram copil şi dânsul colonel. Dacă-mi daţi voie, vă pot povesti cum m-a făcut să simt cea mai grozavă spaimă ce am avut-o în viaţa mea.

Toţi şi-au tras scaunele mai aproape, iar maiorul se sculă de la masă, mişcat parcă, veni până lângă ofiţer şi, uitându-se drept la el, rămase să-l asculte în picioare.

Sublocotenentul stătu câteva clipe, apoi, hotărându-se, povesti:

— Mi-am petrecut copilăria în Iaşi, în casele în care mă născusem, atât de aproape de cazarmă, încât răsunau comenzile până la noi. Casa fiind împărţită în două, partea dinspre cazărmi se închiria ofiţerilor. Acolo am văzut mulţi militari. Unul dintre aceştia era şi colonelul care se duce acum. Regimentul primise ordinul de plecare şi dânsul venise să-şi ia ziua bună de la mătuşile mele. Cum eram bolnav, s-a apropiat de pat, mi-a dat mâna şi mi-a urat însănătoşire grabnică. Apoi l-am auzit cum spunea în sală că se-nţelesese cu comandantul regimentului ce venea să se mute la noi, în locul lui. Peste două zile un furgon aducea lucrurile chiriaşului.

Ardeam de nerăbdare să văd pe colonelul cel nou, dar boala mă vânduse patului. Zilele îşi luară mersul lor obişnuit. Alături parcă nu stătea nimeni. Chiriaşul nu da nici un semn de viaţă. Pesemne pleca dimineaţa, cum se lumina, şi se întorcea tocmai seara. Nici mătuşile nu-i putuseră încă vorbi. La urma urmei, nu era nicio grabă. Mai grăbit eram eu, care, la vârsta mea, vreo treisprezece ani, legam prietenie şi cu cei tineri, şi cu cei bătrâni.

Dorinţa mea de a vedea pe colonel crescuse. Dar în aceeaşi vreme aşteptam cu o frică nemărginită clipa întâlnirii. Căci aflasem, fără voia mea, multe despre el, de la o slujnică, ce vorbea seara, alături în odaie, cu fata din casă. Toate cele povestite le auzise de la ordonanţă, care, la rândul lui, le primise, ca un fel de spovedanie, de la cel dinainte: colonelul fusese în război; avea un semn în obraz, dar nu se prea băga de seamă din pricina bărbii. Era răstit la vorbă. Îşi bătea ordonanţa, dar apoi îi da bani mulţi. Avea patima călăritului, umbla călare zi şi noapte. Şi de frica lui ştia şi calul, cât era el de zmeu. Îl chema Gruşan, iar ofiţerii îi ziceau: Gruşan-Sălbaticul.

L-am văzut întâiaşi dată într-o zi de primăvară. Mă însănătoşisem şi mă plimbam prin grădină. Deodată aud un tropot, apoi o smuncitură şi un nechezat. Mă întorc. Trei soldaţi aduceau un cal negru ca tăciunele, cu gâtul înecat în coama ce se răsfira peste capul în care

se zbătea albul ochilor. În aceeaşi clipă se deschise uşa. Colonelul ieşi în scară. Vederea lui m-a înfricoşat mai mult.

Era înalt, spătos, cu o barbă mare, neagră, ce-i pornea aproape de lângă ochii adânci, întunecaţi. Genele îi acopereau pleoapele. Iar chipiul îi umbrea fruntea până lângă cuta adâncă dintre sprâncene. Dânsul se coborî încet, apoi porunci: „Daţi-i drumul!“

Calul, simţindu-se slobod, vroi să sară, dar glasul detună groaznic: „Stai!“

Calul rămase pironit locului. Stăpânul îl privi drept în ochi, parcă-l vrăjea, apoi făcu un pas deoparte... Mă zări.

„Vino aici“, îmi zise.

Simţii că nu-mi mai bate inima. Toate dimprejurul meu parcă se şterseseră. Nu vedeam pe nimeni, afară de el. Mi se părea uriaş. Fără voie, păşii spre dânsul. Mă luă de mijloc şi, mai înainte să pot scoate un cuvânt, mă zvârli călare. Glasul răsună iar: „Stai!“

Calul şi cu mine făceam în clipa aceea un singur trup răscolit de spaimă, cu nervii uniţi într-o singură tremurare. Apoi colonelul mă luă jos, puse piciorul în scară şi se şterse ca o vedenie din faţa mea.

Am căzut din nou bolnav de moarte, în prada celei mai puternice spaime. Am zăcut întreaga primăvară, fără ca mătuşile mele să ştie pentru ce m-a întors boala. Nu le spusesem nimic despre întâmplarea care nu putuse ieşi din mintea mea nici după ce mă însănătoşisem, nici chiar după ce scăpasem de groaznicele visuri ce-mi cutreierau somnul.

Şi totuşi, pe urmă, doream să mai văd pe sălbaticul soldat. Nu ştiu de ce îmi închipuiam că n-aş mai fi tremurat pe spatele calului...

Era pe la mijlocul iernii. Auzisem că şi regimentul acesta trebuia să plece numaidecât. Toata ziua mă plimbam prin grădinuţă, dar pe colonel nu-l puteam zări. Mă hotărâi să mă scol dis-de-dimineaţă în cele câteva zile ce mai rămăseseră până la plecarea lui. A doua zi de la hotărârea mea, tocmai mă îmbrăcasem şi priveam pe fereastră dealul din faţă, acoperit de mii şi mii de cioare ce stăteau încă, aripă lângă aripă, pe omătul pe care îşi petrecuseră noaptea. Deodată răsunară alături vuiete şi văd slugile alergând într-acolo. Mi-am luat repede paltonul şi m-am dus şi eu. Ce se întâmplase? Calul, mai sălbatic decât oricând, trântise pe cei ce-l ţineau şi, într-o smuncitură, scăpă din mâinile lor. Ordonanţa se repezi, vroi să-l oprească, dar lunecă, şi calul îl lovi cu picioarele dinapoi în piept. Toate acestea le istorisea, de-abia vorbind, un biet soldat colonelului, care, îngenuncheat, descheia haina celui lovit. Acesta din urmă rămăsese lungit jos, cu albul ochilor întors în afară, cu gura deschisă, plină de sângele ce picura, înroşind omătul. După câteva tresăriri uşoare, îşi dete sufletul. Atunci se auzi în poartă tropotul calului. Nişte călăraşi îl prinseseră şi-l aduceau. Colonelul tresări, se sculă repede şi se aruncă strigând: „Lăsaţi-i dârlogii!“

Când se opri în faţa calului, repezi mâna şi-i izbi un pumn straşnic în frunte. Calul se ridică în două picioare, vroi parcă să se arunce asupra stăpânului său, dar, ameţit, căzu pe spate, ca şi cum s-ar fi topit. Gruşan, care apucase dârlogii, se prăvăli şi el. Dar într-o clipă se ridicară amândoi, se înfruntară ca doi duşmani de moarte, apoi colonelul scoase un strigăt spăimântător, se aruncă în şa, smunci dârlogii, învârti calul în loc şi se năpusti pe poartă. Peste puţin l-am văzut pe deal, intrând săgeată printre miile de cioare care se ridicară, deodată, într-un vaier asurzitor, acoperindu-l, înfăşurându-l ca-ntr-un zăbranic, şi nu l-am mai zărit, ca şi cum nenumăratele păsări negre l-ar fi răpit în zborul lor spre cer.

De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată.

Sublocotenentul îşi trecu mâna peste faţă, vroind să gonească parcă această amintire. Toţi tăceau. Atunci, maiorul, care  nu se mişcase toată  vremea cât povestise ofiţerul, se rezemă cu spatele de perete şi spuse, cum şi-ar fi vorbit lui:

— Da, aşa era dânsul. Rămase o clipă cu privirile pierdute în gol, apoi adăugă: Pentru că e vorba despre un om cum nu trec mulţi prin viaţă, şi fiindcă dânsul astăzi nu mai este, o să vă povestesc, domnilor, într-adevăr cea mai grozavă întâmplare din viaţa lui, şi dintr-a mea, care am fost martor.

Maiorul se opri puţin, voind să-şi stăpânească glasul ce tremura, ca şi al sublocotenentului; pe urmă începu:

— În ajunul războiului eram sergent în regimentul de călăraşi pus sub comanda colonelului Gruşan — Gruşan-Sălbaticul. I se zicea astfel în urma unei întâmplări: Într-o dimineaţă, pe toate ordinele de zi în josul cărora era iscălit dânsul, se găsi adăugat: Sălbaticul. De atunci i-a rămas porecla. Prin ce împrejurare, nu-mi aduc aminte, căpătasem

încrederea acestui om, de care se fereau cu toţii. Aşa  se face că aveam dese însărcinări din partea lui.

Într-o seară, cu vreo două zile înainte de plecarea noastră spre câmpul de război, mă întorsesem dintr-un sat îndepărtat, unde fusesem trimis de către colonel să văd dacă se găsea fânul trebuincios. Plouase ziua întreagă, drumurile se desfundaseră,  calul  răzbea cu

greu prin glod. Întârziasem, şi toată vremea mă gândisem cu grijă la întâlnirea cu colonelul, căruia trebuia să-i raportez. Când am intrat în cort, l-am găsit în  picioare, uitându-se, cu ochii lui întunecaţi, la ordonanţa ce-i povestea ceva, dar care, în clipa venirii mele, tăcuse. Am rămas lângă uşă, cu mâna la cozorocul capelei, aşteptând.

Comandantul se uită la mine, apoi îmi porunci: „Ia-ţi calul şi vino“. M-am dus la conovăţ, mi-am luat calul, care rămăsese cu şaua pe el, şi m-am întors. Colonelul şi cu ordonanţa încălecaseră. O luarăm îndată la trap în lungul bivuacului, până ce trecurăm de el. Ploaia se înteţise, începuse să  bată  un vânt care ne arunca picăturile în faţă; caii lunecau, iar al meu, obosit, de-abia se putea ţine pe urma celorlalţi doi. Repede am băgat de seamă că nu luasem şoseaua şi că tăiem câmpul de-a dreptul. M-am uitat înapoi: luminile din bivuac rămăseseră în urmă tare, înspre stânga. Trecusem şi pe lângă păduricea pe care o  cunoşteam, apoi ne pierdurăm cu totul în întunericul adânc. Eram deprins cu obiceiurile colonelului, îmi închipuiam că poate voia să facă el singur o recunoaştere, dar nu ştiu cum, de astă dată, o presimţire neînţeleasă mă neliniştea. Încotro apucasem, nu ştiam. Mergeam în bobote, ca înspre pierzare. N-am să uit niciodată drumul acesta.

Deodată colonelul lăsă calul mai încet şi chemă ordonanţa, îl apucă de mână, ca să călărească scară la scară, şi-l întrebă. Acum eram aproape; am auzit bine întrebările şi răspunsurile: „Nu era nimeni acasă, nici o slugă?“ „Nu.“ „Pe unde l-ai văzut?“ „Pe fereastră.“ „Cum?“ „N-am găsit pe nimeni să dau scrisoarea şi m-am uitat pe geam, să văd pe cineva.“ „Ce făceau?“ „Stăteau la masă.“ Colonelul tăcu, apoi întrebă din nou: „Când ai dat scrisoarea, ce ţi-a spus duduca?“ „Nimic, a luat-o.“ „Bine!“

O scăpărare de lumină îmi trecu prin minte. Începusem să înţeleg. Mergeam la moşia colonelului. Nu mai fusesem acolo, dar mi se spusese că nu-i departe de târg. Cine să fi fost însă acela pe care îl văzuse ordonanţa? Şi atunci îmi amintii de unele vorbe ce umblau printre soldaţii ce se duceau la comandant acasă. Sufletul mi se strânse şi mă rugai în gând lui Dumnezeu să nu se întâmple nimic.

După vreo trei ceasuri de drum, ne-am oprit la poarta curţii. Am descălecat şi-am legat caii de parii gardului, am aruncat mantalele pe ei, apoi ne-am furişat în ogradă. Nu se vedea decât o dungă de lumină pe după o perdea. Colonelul se întoarse spre ordonanţă şi-i porunci: „Du-te şi te uită pe geam!“ După o clipă soldatul veni. „Acolo-s?“ „Acolo.“ O luarăm pe după casă, coborând; colonelul se opri în dreptul unei uşi înguste. Apucă de clanţă, puse umărul, împinse cu puterea lui grozavă şi uşa se deschise, scârţâind uşor. Suirăm câteva trepte şi intrarăm pe o sală.

În clipa aceea am auzit cum colonelul duce mâna la toc şi scoate revolverul. Simţeam că inima nu-mi mai bătea; aş fi fost bucuros să cad mort. Păşeam în vârful picioarelor. La uşa odăii, pe fereastra căreia se uitase ordonanţa, colonelul se opri, apoi o deschise deodată. Doamne! parcă sunt acolo, la spatele lui. Într-o scăpărare s-a petrecut totul: ea stătea pe marginea patului; un bărbat, în picioare, lângă dânsa, îi vorbea. Pe masă era aprinsă o lumânare. Când Gruşan trecu pragul, femeia lui se ridică şi întinse mâinile în faţă, ca şi cum ar fi vrut să se  ferească de o vedenie. În clipa aceea revolverul detună, dânsa scoase un strigăt, căzu pe pat, apoi se rostogoli jos. Bărbatul, un om voinic, părea că nu-şi pierduse cumpătul, luă un scaun şi-l aruncă spre colonel, dar nu-l lovi. Alte două detunături, una după alta, cutremurară casa. Bărbatul se prăbuşi cu faţa în sus pe podele.

Colonelul puse revolverul în toc şi se  duse lângă fereastră. „Intraţi înăuntru!“ ne porunci. Am intrat încet, cutremuraţi de groază. Ordonanţa rămase lângă uşă, eu m-am dus aproape de sobă. De unde stam, vedeam amândouă trupurile întinse, aproape unul  de altul. Dânsa murise; avea faţa albă ca varul, ochii deschişi, încremeniţi de groază, părul despletit, mâinile date în lături, ca o cruce. Rănitul se muncea grozav, în zvârcoliri, apăsându-şi pieptul cu mâna în partea dreaptă, unde i se înroşise cămaşa de sânge. Din gât îi ieşea un  horcăit înăbuşit, întretăiat. Gruşan îl privea.

Deodată, ca venit de sub pământ, se auzi jalnic, rugător, glasul muribundului: „Apă, apă!“ M-am uitat pe masă, am văzut o sticlă plină, am vrut să întind mâna să o iau, să-i torn în gură, când, fără voie, privii spre fereastră: ochii colonelului luceau sălbatic, pironindu-mă locului. Glasul răsună din nou, mai sfâşietor. La fiecare rugăminte, ochii comandantului se îndreptau spre  mine, ţintuindu-mă în loc. O sfârâitură mă făcu să tresar până în adâncul sufletului: lumânarea se trecuse, pâlpâi de câteva ori şi se stinse. Aşa, rămaşi neclintiţi, şi-n întunericul ce ne învăluia, glasul muribundului răsuna mai spăimântător. Eu parcă tot vedeam ochii scânteietori ce mă opreau să întind mâna. Afară ploaia bătea în geamuri, livada se frământa foşnind zbuciumat, jos uşa deschisă pocnea bătută de vânt. Într-un târziu se auzi scrâşnetul unui chibrit; la flacăra lui, faţa colonelului se lumină groaznic, o clipă. Fuma. Vârful ţigării sclipea ca o scânteie, aprinzând parcă, la fiecare dată, mustăţile şi barba răzbunătorului. După câtăva vreme, ţigara se stinse. Apoi am stat aşa, în întunericul nepătruns, până când, de după geamuri, se împrăştie lumina sură a zorilor întunecate de nori. Încetul cu încetul ochii-mi începură să desluşească lucrurile şi oamenii din odaie. Ordonanţa se rezemase de uşorul uşii, spaima părea că-i luase cunoştinţa. Colonelul rămase locului. Moarta se uita îngrozită. Rănitul de-abia mai răsufla, mişca buzele, dar vorbele i se stingeau în gât. Setea îl mai chinuia poate. Şi cum parcă aşteptase lumina zilei ca să mai vadă o dată pe aceea pentru care murea, deschise ochii, vroi să se ridice, scoase un geamăt adânc şi rămase nemişcat. Colonelul încruntă sprâncenele, se apropie, se uită lung la mort, apoi spuse: „Haidem!“

Am încălecat caii aproape înţepeniţi de răceala ploii şi ne-am depărtat de casa în care, după dragoste, intrase moartea.

Maiorul tăcu. Ne-am despărţit şi-am plecat în pâlcuri, ca şi cum ne-ar fi fost frică să străbatem singuri întunericul nopţii.