Fugitul lui Garleanu

Fugitul

Aduşi în odaie, de către aghiotant, rămân amândoi în faţa ofiţerului de serviciu. Bătrâna e mărunţică, plecată puţin de şale; de sub bariz de-abia i se zăreşte faţa suptă. Îşi are sumăieşul pe umeri; mâinile şi le ţine una deasupra celeilalte.

Băietanul e înalt, bine legat, dar cam galben la faţă. E îmbrăcat într-un cojoc cu lâna miţoasă întoarsă în afară. Îşi tot trece căciula dintr-o mână într-alta.

După un răstimp, vin lângă masa de după care sublocotenentul îi priveşte. Flăcăul pleacă în jos capul şi spune:

— Eu sunt Vasile al Lixandrei.

Partasul lui Garleanu

Părtaşul

Soldatul Pintilie Gheorghe era învinuit că furase în Sâmbăta Paştilor câţiva saci cu orz şi că apoi îi vânduse. Santinela ce încuviinţase aceasta era adusă înaintea consiliului, ca părtaşă la furt.

Vinovatul mărturisise hoţia. El o îndeplinise, pe când de santinelă la orzărie era Neculai Oană, recrut din anul acela, un biet om, luat în oaste pe nevăzutele, şi pe care, de şase luni de zile de când venise, nu-l scoase nimenea din ceea ce ştia el de acasă. De nepriceperea lui se feriseră toţi comandanţii de companie, ca de foc, şi-l lăsaseră la boi.

Moartea unui ostas, vazuta de Garleanu

Colonelul

Câteodată îşi arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofiţer tânăr, sublocotenent, abia ieşit din şcoală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o  parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaştri, surâzători — ochii ce priveau ţintă la comandanţii lui, sau se micşorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simţea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci îşi suna pintenii ca o muzică; îşi apropia o dată călcâiele: ţanc! şi duriţele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe duşumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot aşa sclipea şi dânsul, ca bucăţelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca nişte cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viaţa îi era o rază de soare! Nu dormea nopţile; păşea odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în faţa escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, şi, strunindu-şi calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.

Din povestile lui Emil Garleanu (13)

Patima

Din fundul canapelei unde stam împreună, eu şi căpitanul, se vedea tocmai în a treia odaie, unde începuse jocul de cărţi. Se vedea bine faţa slabă, suptă de nesomn, a gazdei. Îi zăream mişcările nervoase ale capului, puţin piezişe, îndreptate către vecinul din stânga, un profesor, venit de curând în oraş, al cărui fel de joc nu se cunoştea încă. Se lămurea, în toată grosimea lui, în celalt capăt al mesei, trupul maiorului, plecat peste masă, într-aceeaşi înclinare caraghioasă cum obişnuia să se lase peste gâtul calului, la instrucţie, pe câmp. În vreme ce partenerul al patrulea, prefectul judeţului, cu spatele la noi, sălta din când în când, cu aceeaşi săritură de om înţepat pe neaşteptate. Am privit câtăva vreme acest tablou tăcut: nu se auzea o vorbă. Apoi căpitanul îmi trecu o mână pe după mijloc, îmbiindu-mă în odaia din fund, tocmai în sufragerie. Aici cerurăm două pahare cu ceai. M-am aşezat la masă. Căpitanul era însă nervos, nu îşi găsea astâmpăr. Mă întrebă deodată:

Un colonel din povestile lui Garleanu

Gruşan

Făcusem inspecţia şi mă grăbisem să ajung în odaia largă, de scânduri, a cantinei în care ne întâlneam, în fiecare seară, ofiţerii aflaţi în tabără. Veneam cu toţii, şi tineri şi bătrâni, mulţumiţi că puteam sta puţin unii lângă alţii, fără să fim strânşi în chinga legilor milităreşti. Astă-seară se adunaseră mai mulţi ca de obicei, căci veniseră şi ofiţerii regimentului de cavalerie ce sosise dimineaţă. Toţi vorbeau despre una şi alta; eu îmi aşteptam ceaiul obişnuit, când intră un  căpitan de călăraşi, salută pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se  îndreptă spre alţi doi căpitani bătrâni, camarazi de-ai lui, şi le spuse tare:

— Ştiţi că s-a împuşcat Gruşan? Uite, citiţi...

Se făcu tăcere. Unul din căpitani luă jurnalul şi citi cu glas tare:

— „Aseară s-a împuşcat generalul în retragere Gruşan. Pricina acestei fapte e necunoscută.“ Omul acesta nici nu putea să moară altfel, zise căpitanul.

O insuportabila poveste a lui Emil Garleanu

Cine a iubit-o!

Boierul Toma privea de la fereastră cum creşteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea pe  care o răspândeşte căderea molcomă a fulgilor înfoiaţi de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se aşeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu şleahul dinspre sat, prefăcuse şurile, şoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeaşi învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui câine, ţipătul unei păsări înfrigurate. Nimic.

Din povestile lui Garleanu

Înecatul

Gheorghe Nicoară, călăraş cu schimbul, şi frate-său, un băieţandru căruia nu-i mijise mustaţa, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse:

— Ia te uită, bădiţă, colo, sub mal, ce buştean a adus apa!

Călăraşul privi într-acolo, apoi strânse calul în călcâie şi intră până la mijlocul râului. După ce se uită, ţipă deodată:

— Ira, măi, un om înecat!

Băieţandrul încremeni locului. Călăraşul îi strigă:

— Fugi până ici la moară şi cheamă pe moş Vasile.

Din povestile lui Emil Garleanu (8)

   Întâmplarea

Cum se întorsese de la târg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăţi cu rom, îl dădu de duşcă şi se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte, cu mâna sub cap. Nicio urmă de zbuciumare, de suferinţă, nimic.

Slugile curţii şi oamenii de pe moşie se perindară, unul câte unul, pe lângă patul stăpânului. Duceau mâna la gură, rămâneau câteva clipe cu ochii mari deschişi,  privind mortul, apoi, făcându-şi cruce, se depărtau, fără să scoată o şoaptă.

Din povestile lui Emil Garleanu (7)

Tată

— Te miri de ce mă găseşti mâhnit? mă întrebă prietenul meu, în ochii căruia căutam cercetător. Iar după câtăva vreme adăugă:

— Mi-au plecat toţi copiii la ţară. Am rămas eu cu nevasta.

După ce spuse acestea, căzu pe gânduri. M-am uitat din nou în ochii mari, adânci, umeziţi de stropul lacrimii sfărâmat în repedele clipit al genei. N-am mai spus nicio vorbă. Mă gândeam la omul acesta potolit, mulţumit în mijlocul alor lui, lângă nevasta pe care o iubea mai presus de orice, alături de copiii fără de care nu putea trăi. Ce rar se găsesc oamenii aceştia şi cât n-am da să schimbăm, măcar pentru un an din traiul lor, întreaga noastră viaţă răvăşită, viaţă cu zilele spulberate de către furtuna dorinţelor şi plăcerilor neizbutite. Mă uitam cum a doua lacrimă răsărea iarăşi ca un bob de mărgăritar, în scoica de sidef a ochiului. Prietenul îmi vorbi:

Din povestile lui Emil Garleanu (6)

Ucigaşul

Ieşeam de pe sala întunecoasă şi umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestriţătura de oameni pe care patimile şi ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin faţa noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ţinea batista la ochi şi plângea cu sughiţuri.

Prietenul mi-l arătă şi-mi zise: 
— Uite-l, a dat foc, pentru ca apoi să fie despăgubit, a lăsat pe drumuri nu ştiu câte familii, şi acuma, când se duce pe un an la puşcărie, plânge ca o muiere.

Din povestile lui Emil Garleanu (5)

Cea dintâi durere

Am crescut pe uliţa boierească a Iaşului, pe „Podul-Verde“, cum i se zicea odată, în faţa grădinii lui Mihai-Vodă Sturza şi-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe uliţa din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre şesul întins, în fundul căruia Cetăţuia se ridica deodată, ca înălţată de nişte braţe uriaşe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcaţi totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduţi în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trâmbiţele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lângă noi, „la deal“. 

Din povestile lui Emil Garleanu (4)

Boierul Iorgu Buhtea

Boierul Iorgu Buhtea şi Toader Buhtea, nepotul lui, înfăţişau cea mai aleasă spiţă a boierimii moldoveneşti.

Neamul Buhteştilor, nu prea numeros, coborâtor mai mult în partea bărbătească, fusese alcătuit din oameni isteţi la minte şi tari la trup; unii dintre dânşii încheiaseră cu bine suta de ani. Mihai Buhtea, tatăl boierului Iorgu, murise în vârstă de o sută cinci ani.

Pe un molitvenic, rămas din moşi strămoşi în neamul Buhteştilor, boierul Iorgu găsi însemnat, de mâna părintelui său, postelnicul Mihai, următoarele: „Azi în 23 dechemvrie, în anul de la Hristos 1821, am trecut patru ani peste sută“. În decembrie 1822 postelnicul muri. Boierul Iorgu îşi amintea bine chipul măreţ, încununat de părul alb ca omătul, al părintelui său.

Tot pe molitvenicul acesta, postelnicul se încercase să-şi facă spiţa neamului.

Din povestile lui Emil Garleanu (3)

Nadişanca

Boier bogat, bun la inimă şi cu slăbiciunile lui — ca fiecare om. Aşa, printre alte slăbiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: ţinea, ca la ochii din cap, la Bălanul dumisale, un cal bătrân care de-abia mai ducea acum nadişanca în care se încerca să steie chipeş, cu braţele întinse pe hăţuri, cu biciul în mâna dreaptă, boierul Gavril — conul Gavrilaş. Pentru că iubea atât de grozav Bălanul, ţinea tot pe atâta la nadişancă; nu se putea gândi la cal fără să nu-şi amintească şi de tovarăşa lui de călătorie.

Din povestile lui Emil Garleanu (2)

Sineturile conului Gheorghieş

În odaia mică, bine încălzită de focul care pâlpâie în soba cu stâlpi zugrăviţi, vălmăşagul furtunii dinafară răzbate, uneori, în chiuituri puternice, prin hogeag. Crengile desfrunzite ale copacilor de lângă ferestre bat cu neastâmpăr în geamuri. Perdeaua de creton portocaliu tresaltă,  când mai tare, când mai încet, după cum vântul pătrunde, mai blând sau mai furios, pe crăpătura de sus, dintre cercevele, uitată, se vede, neastupată, de către cucoana Ruxanda Hraşcu, soţia conului Gheorghieş Hraşcu, proprietarul acestei case mici, vesele şi curate.

O poveste a lui Emil Garleanu

Bătrânii

Cucoana Casuca a pornit la o rubedenie, tocmai la Hârlău, luând şi pe fiica dumisale, Anghelina, fată frumoasă, cu faţa plină de voioşia celor 17 ani de copilărie; boierul Toader Racliş, soţul coanei Casuca, a rămas singur, cuc, în toată casa. Să-i treacă de urât, stă toată ziua, şi chiar mănâncă, dimpreună cu boierul Gavrilă, căruia şi lui îi plecase feciorul şi soţia la moşie, chemaţi de trebi şi muncă.

Şi iată-i pe amândoi, faţă în faţă, la masa din sufrageria încăpătoare, pe a căreia fereşti deschise străbate, în şopot dulce, freamătul livezii.