Fugitul lui Garleanu

Fugitul

Aduşi în odaie, de către aghiotant, rămân amândoi în faţa ofiţerului de serviciu. Bătrâna e mărunţică, plecată puţin de şale; de sub bariz de-abia i se zăreşte faţa suptă. Îşi are sumăieşul pe umeri; mâinile şi le ţine una deasupra celeilalte.

Băietanul e înalt, bine legat, dar cam galben la faţă. E îmbrăcat într-un cojoc cu lâna miţoasă întoarsă în afară. Îşi tot trece căciula dintr-o mână într-alta.

După un răstimp, vin lângă masa de după care sublocotenentul îi priveşte. Flăcăul pleacă în jos capul şi spune:

— Eu sunt Vasile al Lixandrei.

Ofiţerul se uită mirat.

— Sunt Vasile al Lixandrei... Din cumpania a doua.

— Eşti întârziat?

— Nu, sunt... Vasile al Lixandrei... şi-s dizirtor. Sunt din cumpania a doua, şi am fugit anţărţi.

Ofiţerul se ridică şi-l priveşte cu interes, apoi întreabă:

— Cum ai fugit? Şi de ce?

Băietanul tace. Atunci bătrâna îşi trece dosul mâinii peste gură, îşi trage un capăt al sumăieşului peste umăr şi vorbeşte:

— Lasă, Vasile, să spun eu. Să vă grăiesc eu, domnule căpitan, că bietul nu poate vorbi de inimă ră... Amu, i-o venit şi lui rândul la oaste. I-o venit rândul acum trei ani, şi s-o dus, că i-am spus: „Du-te, băiete şi-ţi fă sirviciul; bun e Dumnezeu şi mare. Şi te-i întoarce. Eu ţi-oi purta de grijă, dragul mamei, să-ţi aduc ce te-o trage inima să cei“. Şi s-o dus, sărut mâna, domnule căpitan, s-o dus. Aşa... S-o dus cum v-am spus. Când colo, peste vreo două săptămâni, într-o sară, prin postul Crăciunului, eu făcusem nişte julfe, numai ce aud că bocăneşte cineva în uşă. „Cine-i?“ întreb. „Eu sunt, mămucă“, mi-o răspuns. I-am cunoscut glasul. Repede am tras zăvorul şi numai ce-l văd cu mantaua peste mondir, cu şapca în cap şi în mână cu tesaca, fără curea. „Mamă“, îmi zice el... Da’ era tare abătut, „mamă, îmi zice el, am venit să-mi dai un franc de parale, să plătesc ceva la cazarmie“.

Dă, eu l-am crezut, păcatele mele, că numai pe el îl am. Şi atâta aveam, un franc de parale, da’ eu i l-am dat. Şi am vrut să-l mai ţin, da’ unde o fost chip. Atunci i-am făcut şi o legătură cu julfe şi o plecat, că trebuia să fie a doua zi la cazarmie. O plecat în inima nopţii. Şi ce-mi era scris să aud! În ajunul Crăciunului îmi spun ceilalţi din sat de la noi că Vasile e dizirtor. Şi-am bocit mămucuţă, ca după un mort, că eu îs beteagă, şi-s singură — singură pe lumea asta, şi numai pe el îl am! Şi l-am căutat, şi am întrebat, şi unde n-am umblat! Numai unul

Dumnezeu ştie! Aşa îmi pierdusem nădejdea. L-am crezut mort şi pace bună! Da’ numai uite că Dumnezeu mi l-o întors, s-o îndurat de bătrâneţele mele. Alaltăseară, tocmai ieşisem să torn apă în treucă la nişte porci, că am trei porci, să nu vă supăraţi, domnule colonel, ista, domnule căpitan, am avut şi-o văcuţă, da’ am vândut-o... Turnam apă în treucă şi numai deodată văd că răsare în poartă un om străin. Da’ câinii nu băteau. Mă dau mai aproape şi, când îi văd faţa, mi s-o tăiet genunchii; şi m-am sprijinit de gard, şi atâta am putut să zic: Valeu! Că aşa bucurie n-am avut eu în viaţa mea. Şi vezi dumneata, şi bucuria asta, tot dintr-o scârbă mi-o venit. De-abia m-am târât până în casă...

Şi mi-o povestit toată noaptea viaţa lui, săracul, petrecută printre străini, cioban la oi, că trecuse Prutul. Şi-o venit că-l lovise dorul de mine, că el o fugit, dar era inimă bună, domnule căpitan. Tare m-am bucurat, că-s singură pe lume, şi numai pe el vezi că-l am. Şi după multe şi multe, într-un târziu, l-am întrebat: „Şi acolo nu te-au luat la meliţie, măi băiete?“ „Ce să mă ieie, mi-o răspuns, ei au destulă oaste. Îi duce pe flăcăi peste mări şi ţări, să se bată. Care cum se duc, nu se mai întorc. Îs pustii satele!“ Iacă, ţin minte vorbele iste ca şi cum le-aş fi auzit în minuta asta de ceas. Şi el şedea, cum îi colo în colţ, pe pat, lângă cuptor, iar eu pe un scăuieş, aproape de dânsul. Cum mi-o spus vorbele iste, am rămas pe gânduri. Şi ce mi-o trecut prin minte, plângând i le-am spus: “Măi băiete, măi, pe flăcăii aceia îi mână la moarte, ca pe vite, şi dânşii merg, că aşa-i legea, cum s-o dus moşu-tău şi nu s-o mai întors — că am avut un frate în dorobanţi, de-o murit în bătălie, — şi tu, măi băiete, nici măcar cei trei ani nu vrei să-i faci. Tu ai fugit printre străini, m-ai lăsat singură cu grijile şi necazurile, şi dacă erai şi tu om, azi ai fi dat meliţia la spate şi ai fi venit acasă. Nu mai fugi, dragul mamei. Haide la cazarmie. Ţi-i face pedeapsa şi anii tăi şi te-i întoarce, că poate mi-o lungi Dumnezeu zilele, să te văd mântuit şi pe tine.“

Când i-am spus eu lucrurile istea, cum stătea acolo lângă cuptor, numai o pus capul în piept şi o-nceput să plângă, că el o fugit, da’ are inima bună, domnule căpitan. Şi aseară am pornit şi-am venit. Şi acum rog bunătatea dumneavoastră pentru dânsul.

Apoi bătrâna se întoarce  către băiat şi izbucneşte în plâns:

— Rămâi, dragul mamei, rămâi, că decât ai umbla printre străini şi m-ai lăsa de izbelişte şi de râsul oamenilor, mai bine ţi-ai face osânda şi anii tăi, şi bun îi Dumnezeu, te-i întoarce acasă.

Băietanul pune capul  în piept şi răspunde cu glasul tremurat:

— Ghine, mămucă, oi rămâne.

Mai stă o clipă aşa, ţinând capul în jos, apoi se îndreaptă, îşi trece dosul mâinii peste ochi şi spune ofiţerului:

— Rămân, să trăiţi, rămân, că doar de asta am trecut înapoi Prutul.