Directorul si cancelarul

Cum spuneam, pana la urma mi-a venit gandul cel bun in legatura cu traducerea povestilor mele. Mi-am spus asa: frate, ai incercat o multime de variante, n-a mers niciuna; ai apelat la prieteni si cunostinte, n-ai facut nimic; ai dat cartea si traducerea ambelor profesoare ale Mariei, n-au zis nimic; ia du-te du direct la Mr. Pearson, unul dintre directorii scolii - il cunosti, e un tip de soi, vorbeste engleza ca Sean Connery; pana la urma, incercarea moarte n-are, vezi ce zice, poate e de acord sa te ajute, poate nu, dar, vorba lui McMurphy, macar ai incercat. 

Zis si facut. Vineri, cand am luat-o pe Maria de la scoala, i-am spus lui Tony Pearson (in fiecare zi sta la poarta pana ies copiii, ca sa fie sigur ca nu pleaca niciunul de capul lui), ca il rog sa-mi acorde un sfert de ora cand are posibilitatea. Mi-a zis ca nu poate sa-mi raspunda pe loc, are tot felul de sedinte si intalniri, "dar luni, domnule Baz, daca ma vedeti la poarta, veniti sa va spun cand putem avea intalnirea".

Luni, cand m-am dus, s-a grabit sa-mi spuna: "maine la 14:45". Optim, ce sa zic. 

A doua zi era marti (adica ieri). Stiam de mic copil ca marti sunt trei ceasuri rele, dar niciodata n-am reusit sa inteleg ce inseamna asta. Asa ca am plecat la intalnire gandindu-ma ca unul din ceasurile alea rele poate sa fie chiar atunci si Mr. Pearson o sa-mi spuna ceva de genul "Mr. Baz, eu nu ma ocup de astfel de lucruri etc". Asa fac eu intotdeauna, plec cu ideea ca lucrurile vor merge rau. 

Pana sa ajung, m-am gandit ca daca Mr. Pearson ma refuza, ma duc, imi iau o sticla de Whisky si ma imbat. De aici, mi-a venit in minte un mic subiect de short story: un betiv care merge la interviu - sansa vietii lui si care pe drum se gandeste ca daca esueaza, isi ia bautura si se imbata; pe masura ce trece timpul, incepe sa-si doreasca esecul, ca sa-si poata lua bautura de care depinde si pe care, in fond, o iubeste mai mult decat isi iubeste viata.

La ora stabilita am fost in biroul lui Tony Pearson. M-a invitat sa iau loc, apoi mi-a spus ca ma asculta. I-am multumit ca a gasit o felie de timp pentru mine, i-am prezentat scuze pentru "my bad english", apoi i-am spus toata povestea: cum am fost eu in Romania profesor de mate, apoi om de turism, apoi sef de depozit etc, pana am ajuns, in final, sa scriu carti. I-am descris pe scurt cartea mea de povesti, apoi am scos un exemplar si i l-am daruit. A avut un mic soc - am simtit imediat ca nu se astepta sa vada asa o carte frumoasa. I-am spus despre ilustratii, despre Mircea Doinaru, artistul, i-am mai zis de versiunea audio a cartii pe care ma tot pregatesc s-o scot pe piata, unde muzica e a lui Ilie Stoian si vocea a Irinei Cojar, i-am spus cateva vorbe si despre ei. Parea tot mai incantat. I-am spus ca urmatorul pas pe care vreau sa-l fac este sa traduc cartea in engleza si s-o pun in vanzare pe Amazon.com. Apoi i-am spus ca de fapt am o traducere, ca ea a fost vazuta de mai multe persoane si ca fiecare dintre ele a avut o opinie diferita. "Asa ca, domnule Pearson, am nevoie de un vorbitor nativ de engleza, ne-cunoscator al limbii romane, care sa citeasca povestile si sa faca observatii si corecturi". Ei bine, domnul Pearson mi-a dat raspunsul pe loc: ii va face o deosebita placere sa se ocupe personal de asta, a inteles exact care e problema, iar acolo unde nu va fi sigur de anumite sensuri ale frazelor sau cuvintelor, va apela la profesoarele de engleza din scoala. Nu-mi venea, pur si simplu, sa cred cat de simplu fusese.

I-am multumit si am plecat s-o astept pe Maria la intrare. Dar surprizele nu se incheiasera.

Am intrat pe coridor, pentru ca era destul de frig si am inceput sa ma plimb de colo-colo, ca leul in cusca. Asa fac eu mereu cand am de asteptat. Mai erau o gramada de parinti acolo, dar nu asa agitati ca mine. Imi spuneam ca viata e frumoasa, simteam un fel de entuziasm - unul pe care nu-l mai simtisem de ani buni. Imi spuneam ca in sfarsit o sa dau lovitura si o sa am o traducere impecabila. Dar sigur ca demonul incertitudinii nu s-a lasat mult asteptat si a inceput sa-mi sufle in ureche: "Dar de ce crezi tu ca Pearson e mai bun decat altii? Nu te bucura, ai grija, ca nu se stie daca o sa iti faca treaba, ce, crezi ca daca e englez nu e si el tot om? Crezi ca englezii sunt altfel decat romanii?" Si tot asa.
Cand ma gandeam eu mai abitir in felul asta negativ, vad prin geam, in curte, apropiindu-se un domn cu pardesiu, cu o figura aspra, brazdata de riduri si cu parul de o culoare aparte, cumva ca al unei mobile furniruite. Vine pana la intrare, intra, se duce la doi metri de mine si se pune pe asteptat. Timp de zece - douazeci de secunde, m-am intrebat de unde-l cunosc. Si apoi am realizat: era Gerhard Schröder, al saptelea cancelar al Germaniei dupa Konrad Adenauer, cel care in 2005 i-a cedat locul Angelei Merkel. Statea acolo linistit si astepta sa iasa copiii de la ore.

M-am dus la el si l-am intrebat daca este domnul Schröder. Mi-a spus, cu o figura intrigata, ca da, el este. Si atunci i-am declarat ca este o mare onoare pentru mine sa-l intalnesc, ca sunt din Romania si am venit cu familia in Germania si ca-l consider unul dintre cei mai importanti oameni politici ai Europei. Fata i s-a luminat intr-un zambet larg, mi-a intins mana si mi-a zis ca se bucura si el ca ma cunoaste. M-a intrebat de cand am venit in Germania si ce fac la scoala. I-am spus ca mai e putin si se implineste un an de cand suntem aici si ca vin la scoala ca sa-mi iau fetita, care e in clasa a patra. A dat din cap a incuviintare, apoi am realizat ca nu e cazul sa insist, ca nu pot sta la taclale cu un om ca el, ca si cum ar fi fost tatal unei colege de-a Mariei cu care am mai iesit la cate-o bere. I-am spus din nou cat de mult ma bucur ca am avut prilejul sa-l intalnesc si m-am inclinat ceremonios. La care Gerhard Schröder a zambit iarasi larg, mi-a intins din nou mana si mi-a urat tot ce poate fi mai bun si tot ce-mi doresc. Imediat mi-a venit in minte ca urarea aia era ca un fel de binecuvantare data pentru traducerea povestilor. In orice caz, toate gandurile mele negre zburasera.