Cum spuneam, pana la urma mi-a venit gandul cel bun in legatura cu traducerea povestilor mele. Mi-am spus asa: frate, ai incercat o multime de variante, n-a mers niciuna; ai apelat la prieteni si cunostinte, n-ai facut nimic; ai dat cartea si traducerea ambelor profesoare ale Mariei, n-au zis nimic; ia du-te du direct la Mr. Pearson, unul dintre directorii scolii - il cunosti, e un tip de soi, vorbeste engleza ca Sean Connery; pana la urma, incercarea moarte n-are, vezi ce zice, poate e de acord sa te ajute, poate nu, dar, vorba lui McMurphy, macar ai incercat.
Zis si facut. Vineri, cand am luat-o pe Maria de la scoala, i-am spus lui Tony Pearson (in fiecare zi sta la poarta pana ies copiii, ca sa fie sigur ca nu pleaca niciunul de capul lui), ca il rog sa-mi acorde un sfert de ora cand are posibilitatea. Mi-a zis ca nu poate sa-mi raspunda pe loc, are tot felul de sedinte si intalniri, "dar luni, domnule Baz, daca ma vedeti la poarta, veniti sa va spun cand putem avea intalnirea".
Luni, cand m-am dus, s-a grabit sa-mi spuna: "maine la 14:45". Optim, ce sa zic.
A doua zi era marti (adica ieri). Stiam de mic copil ca marti sunt trei ceasuri rele, dar niciodata n-am reusit sa inteleg ce inseamna asta. Asa ca am plecat la intalnire gandindu-ma ca unul din ceasurile alea rele poate sa fie chiar atunci si Mr. Pearson o sa-mi spuna ceva de genul "Mr. Baz, eu nu ma ocup de astfel de lucruri etc". Asa fac eu intotdeauna, plec cu ideea ca lucrurile vor merge rau.
Pana sa ajung, m-am gandit ca daca Mr. Pearson ma refuza, ma duc, imi iau o sticla de Whisky si ma imbat. De aici, mi-a venit in minte un mic subiect de short story: un betiv care merge la interviu - sansa vietii lui si care pe drum se gandeste ca daca esueaza, isi ia bautura si se imbata; pe masura ce trece timpul, incepe sa-si doreasca esecul, ca sa-si poata lua bautura de care depinde si pe care, in fond, o iubeste mai mult decat isi iubeste viata.
La ora stabilita am fost in biroul lui Tony Pearson. M-a invitat sa iau loc, apoi mi-a spus ca ma asculta. I-am multumit ca a gasit o felie de timp pentru mine, i-am prezentat scuze pentru "my bad english", apoi i-am spus toata povestea: cum am fost eu in Romania profesor de mate, apoi om de turism, apoi sef de depozit etc, pana am ajuns, in final, sa scriu carti. I-am descris pe scurt cartea mea de povesti, apoi am scos un exemplar si i l-am daruit. A avut un mic soc - am simtit imediat ca nu se astepta sa vada asa o carte frumoasa. I-am spus despre ilustratii, despre Mircea Doinaru, artistul, i-am mai zis de versiunea audio a cartii pe care ma tot pregatesc s-o scot pe piata, unde muzica e a lui Ilie Stoian si vocea a Irinei Cojar, i-am spus cateva vorbe si despre ei. Parea tot mai incantat. I-am spus ca urmatorul pas pe care vreau sa-l fac este sa traduc cartea in engleza si s-o pun in vanzare pe Amazon.com. Apoi i-am spus ca de fapt am o traducere, ca ea a fost vazuta de mai multe persoane si ca fiecare dintre ele a avut o opinie diferita. "Asa ca, domnule Pearson, am nevoie de un vorbitor nativ de engleza, ne-cunoscator al limbii romane, care sa citeasca povestile si sa faca observatii si corecturi". Ei bine, domnul Pearson mi-a dat raspunsul pe loc: ii va face o deosebita placere sa se ocupe personal de asta, a inteles exact care e problema, iar acolo unde nu va fi sigur de anumite sensuri ale frazelor sau cuvintelor, va apela la profesoarele de engleza din scoala. Nu-mi venea, pur si simplu, sa cred cat de simplu fusese.
I-am multumit si am plecat s-o astept pe Maria la intrare. Dar surprizele nu se incheiasera.
Am intrat pe coridor, pentru ca era destul de frig si am inceput sa ma plimb de colo-colo, ca leul in cusca. Asa fac eu mereu cand am de asteptat. Mai erau o gramada de parinti acolo, dar nu asa agitati ca mine. Imi spuneam ca viata e frumoasa, simteam un fel de entuziasm - unul pe care nu-l mai simtisem de ani buni. Imi spuneam ca in sfarsit o sa dau lovitura si o sa am o traducere impecabila. Dar sigur ca demonul incertitudinii nu s-a lasat mult asteptat si a inceput sa-mi sufle in ureche: "Dar de ce crezi tu ca Pearson e mai bun decat altii? Nu te bucura, ai grija, ca nu se stie daca o sa iti faca treaba, ce, crezi ca daca e englez nu e si el tot om? Crezi ca englezii sunt altfel decat romanii?" Si tot asa.
Cand ma gandeam eu mai abitir in felul asta negativ, vad prin geam, in curte, apropiindu-se un domn cu pardesiu, cu o figura aspra, brazdata de riduri si cu parul de o culoare aparte, cumva ca al unei mobile furniruite. Vine pana la intrare, intra, se duce la doi metri de mine si se pune pe asteptat. Timp de zece - douazeci de secunde, m-am intrebat de unde-l cunosc. Si apoi am realizat: era Gerhard Schröder, al saptelea cancelar al Germaniei dupa Konrad Adenauer, cel care in 2005 i-a cedat locul Angelei Merkel. Statea acolo linistit si astepta sa iasa copiii de la ore.
Cand ma gandeam eu mai abitir in felul asta negativ, vad prin geam, in curte, apropiindu-se un domn cu pardesiu, cu o figura aspra, brazdata de riduri si cu parul de o culoare aparte, cumva ca al unei mobile furniruite. Vine pana la intrare, intra, se duce la doi metri de mine si se pune pe asteptat. Timp de zece - douazeci de secunde, m-am intrebat de unde-l cunosc. Si apoi am realizat: era Gerhard Schröder, al saptelea cancelar al Germaniei dupa Konrad Adenauer, cel care in 2005 i-a cedat locul Angelei Merkel. Statea acolo linistit si astepta sa iasa copiii de la ore.
M-am dus la el si l-am intrebat daca este domnul Schröder. Mi-a spus, cu o figura intrigata, ca da, el este. Si atunci i-am declarat ca este o mare onoare pentru mine sa-l intalnesc, ca sunt din Romania si am venit cu familia in Germania si ca-l consider unul dintre cei mai importanti oameni politici ai Europei. Fata i s-a luminat intr-un zambet larg, mi-a intins mana si mi-a zis ca se bucura si el ca ma cunoaste. M-a intrebat de cand am venit in Germania si ce fac la scoala. I-am spus ca mai e putin si se implineste un an de cand suntem aici si ca vin la scoala ca sa-mi iau fetita, care e in clasa a patra. A dat din cap a incuviintare, apoi am realizat ca nu e cazul sa insist, ca nu pot sta la taclale cu un om ca el, ca si cum ar fi fost tatal unei colege de-a Mariei cu care am mai iesit la cate-o bere. I-am spus din nou cat de mult ma bucur ca am avut prilejul sa-l intalnesc si m-am inclinat ceremonios. La care Gerhard Schröder a zambit iarasi larg, mi-a intins din nou mana si mi-a urat tot ce poate fi mai bun si tot ce-mi doresc. Imediat mi-a venit in minte ca urarea aia era ca un fel de binecuvantare data pentru traducerea povestilor. In orice caz, toate gandurile mele negre zburasera.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu