Taras Bulba (3)

Se-mplinise aproape săptămîna de cînd Taras Bulba se statornicise cu feciorii lui la Seci. Ostap şi Andrii nu prea învăţau însă meş­teşugul armelor. Celor de la Seci nu le plăcea să se obosească şi să-şi piardă vremea cu înde­letniciri ostăşeşti. Tineretul deprindea mînuirea armelor şi se călea numai în toiul harţurilor, care din această pricină nu conteneau ap­roape deloc. Iar scurtele răgazuri dintre încă­ierări, cazacii socoteau că ar fi prea plicticos să le folosească pentru a învăţa ceva de trebu­inţă, afară poate de tragerea la ţintă şi uneori de alergări călare sau de urmărirea vreunei fiare în stepă sau în luncă; prisosul de vreme şi-l cheltuiau în chiolhane, socotite drept semn al pornirii neînfrînate spre libertate pe care o nutreau în suflete. 

       Seci înfăţişa o privelişte cu totul deosebită. Părea un fel de petrecere necontenită, un bairam care începuse cu tărăboi mare, dar care nu-şi mai găsea sfîrşitul. Unii dintre cazaci aveau cîte o meserie, alţii cîte o dugheană şi-şi vedeau de negoţ, dar cea mai mare parte dintre ei chefuiau din zori şi pînă-n noapte, cîtă vreme mai zornăia ceva în buzunarele lor, şi cîtă vreme bunurile dobîndite în luptă nu treceau în mîna neguţătorilor şi a cîrciumarilor. Petrecerea aceasta atotcuprinzătoare avea în ea ca un fel de vrajă. Aici nu era numai o adunătură de cheflii ce se îmbată de inimă albastră, nu! La Seci era o dezlănţuire nebună de veselie şi nimic mai mult. Oricine venea aici, uita de toate şi se lepăda de tot ce alcătuia viaţa lui de pînă atunci. Îşi dădea dracului trecutul — ca să zicem aşa — şi odată scăpat de griji, se lăsa cu totul în voia libertăţii şi a tovară­şilor, la fel de cheflii ca şi el, care n-aveau neamuri, case ori familii, într-un cuvînt nimic în afară de cerul necuprins şi veşnicele desfătări ale sufletului. De aici venea acea veselie nebunească ce n-ar fi putut izbucni din niciun alt izvor. Povestirile şi flecăreala mulţimii de cazaci adunaţi în ceasuri de ho dină şi trîntiţi leneşi într-o rînă, pe pămînt, erau adeseori atît de hazoase şi înfăţişau cu atîta putere viaţa adevărată, încît trebuia să fii zaporojan, cu înfăţişarea cea mai nepăsătoare din lume, ca să-ţi păstrezi chipul atît de neclintit încît să nu clipeşti nici măcar din... mustaţă! Această trăsătură îi deosebeşte şi pînă acum pe zaporojeni de ceilalţi fraţi ai lor din Rusia de miazăzi. Veselia lor era beată şi gălăgioasă, dar cu toate acestea n-avea nimic de cîrciumă apăsătoare, unde omul îşi caută uitarea într-o veselie mohorîtă, care-i întinează sufletul. Aici era un cerc strîns de tovarăşi de şcoală, cu singura deosebire că în loc să şadă în bănci şi să asculte trăncăneala dascălului, ei călcau pe nepusă masă duşma­nul, în cete de cîte cinci mii de călăreţi. In loc de pajiştea unde şcolarii bat mingea, ei aveau întinderi nestrăjuite, la graniţele cărora răsă­rea uneori cîte un cap iute de tătar sau îşi aţin­tea privirile nemişcate şi mohorîte cîte un turc cu turbanul său verde pe frunte. Şi mai era o deosebire: că în loc de a fi strînşi laolaltă într-o şcoală, de o putere ce le-ar fi siluit voinţa, ei îşi lăsaseră de bună voie tatăl şi ma­ma şi fugiseră din casa părintească; unii dintre ei avuseseră odată ştreangul în jurul gîtului, dar, în locul chipului palid al morţii lipsite de slavă, izbutiseră să vadă viaţa, şi încă una clocotitoare de tot; erau aici şi dintre aceia care, credincioşi fiind unui preacinstit obicei, nu erau în stare să păstreze nicio leţcaie în buzunarele lor; şi alţii care socotiseră altădată drept mare bogăţie un galben, pentru că din grija arendaşilor jidovi cărora le încredinţaseră pămîntul, puteai să le întorci şi buzunarele pe dos, că tot nu găseai o para chioară în ele. Mai erau aici şi toţi bursacii ca­re nu putuseră îndura vergile de la Academie şi care nu se aleseseră nici măcar cu o buche învăţată de pe băncile şcolii; dar alături de ei se găseau la Seci şi dintre aceia care ştiau cine-i Horaţiu, cine-i Cicero şi ce-i aceea Republica Romană. Mai erau aici şi mulţi comandanţi care mai tîrziu s-au acoperit de slavă în armata împăratului; de asemenea şi o sumedenie de luptători de breaslă căliţi în războaie, care nutreau în sufletul lor credinţa, vrednică de cinste, cum că un om trebuie să lupte oricum şi oriunde, numai să lupte, pentru că nu-i şade bine unui voinic cu suflet mare să stea cu mîinile în sîn. Dar erau şi dintre aceia care veniseră la Seci numai ca să se poată lăuda mai tîrziu că au fost acolo, zicînd că sunt viteji mult încercaţi în lupte. Dar cine nu era aici? Această republică ciudată era într-adevăr născută din nevoia pe care o sim­ţea veacul. Toţi cei dornici de viaţă de ostaşi, de potire de aur, de zarpale sau de galbeni ve­netici şi spanioli, îşi puteau găsi oricînd de luc­ru aici. Numai iubitorii de femei n-ar fi putut găsi la Seci nimic pe gustul lor, pentru că aici nici măcar în mahalaua ce cuprindea împreju­rimile, obraz femeiesc nu se încumeta să se arate.

Ostap şi Andrii se minunau nespus cînd vedeau ce puzderie de lume vine la Seci chiar sub ochii lor şi nimeni nu se găseşte să-i întrebe pe aceşti oameni de unde vin, cine sunt şi care le e numele. Toţi intrau aici de parcă s-ar fi întors la casa lor, pe care au părăsit-o acum un ceas. Fiecare nou-venit se înfăţişa doar hatmanului oştirii, care-1 primea de obicei cu aceste vorbe:

—  Bun venit! Ia zi: crezi în Domnul nostru Isus Hristos?

—  Cred! răspundea noul-sosit.

—  Da’ în sfînta treime crezi?

—  Cred!

—  Da la biserică te duci?

—  Mă duc!

—  Ia fă semnul crucii!

Şi noul-venit îşi făcea cruce.

—  Bine, zicea atunci hatmanul. Du-te la curenul care-ţi place!

Şi cu asta lua sfîrşit ceremonia înfăţişării. Toţi cei de la Seci erau uniţi prin credinţa întru aceeaşi biserică, pe care erau gata s-o apere pînă la cea din urmă picătură de sînge, deşi nici măcar s-audă nu voiau de post şi felurite oprelişti. Numai jidovii, armenii şi tătarii, îmboldiţi de o sete prea mare de cîştig, cutezau să trăiască şi să-şi vîndă mărfurile în mahala, şi asta pentru că zaporojenilor nu le plăcea să se tocmească: afundau mîna în bu­zunar şi cîte parale scoteau în pumn, atîtea plăteau. De altfel, soarta acestor neguţători iubitori de arginţi era adesea cît se poate de jalnică. Duceau o viaţă foarte asemănătoare acelora care-şi făceau casele la picioarele Vezuviului; pentru că de îndată ce cazacii ispră­veau banii, le spărgeau dughenele şi luau marfa fără să le plătească nicio leţcaie. Seci se alcătuia din peste şaizeci de curene ce aduceau cu tot atîtea republici neatîrnate sau mai bine cu o şcoală şi o bursă, unde copiii au tot ce le trebuie. Nimeni dintre cazaci nu cumpăra şi nu ţinea vreun bun al lui. Toate cele de trebuinţă erau pe mîna hatmanului, mai mare peste curen, care din pricina asta era numit „tătucu“. El avea în grijă banii, veşmintele, merindea, salamata, terciul, şi pînă şi toate cele pentru foc; tot lui îi dădeau cazacii banii spre păstrare. Adeseori izbucneau certuri între curene, şi atunci se ajungea neapărat la bătaie. Curenele învrăjbite ieşeau în piaţă şi îşi cărau pumni în coaste, pînă cînd unele rămîneau, în sfîrşit, învingă­toare şi atunci toată lumea se aşternea pe chef. Aşa arăta Seci, care-i ademenea atît de mult pe cei tineri.

Ostap şi Andrii se aruncară cu tot focul tinereţii lor în această mare vijelioasă, uitînd într-o clipă de casa părintească, de bur­să, de tot ce le frămîntase înainte vreme sufletele, dăruindu-se cu desăvîrşire vieţii celei noi. Orice din jurul lor îi atrăgea: datina libertăţii fără frîu, răfuielile nemeşteşu­gite şi legiuirile ce li se păreau uneori peste măsură de aspre într-o republică atît de samavolnică. Un cazac care fura sau şterpelea un fleac de nimic era socotit ca o pacoste ce se răsfrîngea asupra căzăcimii întregi; făptaşul era legat ca cel din urmă tîlhar la stîlpul înfierării, alături de care era pusă o măciucă şi toţi cei care treceau pe lîngă el aveau datoria să-l lovească, pînă cînd în sfîrşit cădea mort. Un datornic rău de plată era ferecat în lanţuri şi cetluit de tun; astfel rămînea pînă cînd unul din tovarăşii lui se milostivea de el şi îl răscumpăra, plătindu-i datoriile. Dar mai mult ca orice îl tulbura pe Andrii spăimîntătoarea pedeapsă orînduită pentru cei ce se făcuseră vinovaţi de omucide­re. Chiar acolo, sub ochii lui, cazacii au săpat o groapă în care au coborît de viu ucigaşul, apoi au pus peste el coşciugul cu trupul celui ucis de mîna lui, după care i-au acoperit pe amîndoi cu pămînt. Multă vreme l-a urmărit pe Andrii amintirea cum­plitei osînde şi în faţa ochilor îi juca întruna cel îngropat de viu, laolaltă cu groaznicul sicriu.

Nu trecu mult şi cei doi tineri căpătară loc de cinste printre ceilalţi cazaci. Adeseori porneau împreună cu tovarăşii lor de curene şi cîteodată cu tot curenul şi cu altele vecine să vîneze în stepă tot soiul de păsări, cerbi şi căprioare ce foiau acolo ca frunza şi ca iarba; alteori ieşeau la malurile rîurilor sau ale lacurilor care prin tragere la sorţi căzuseră în stăpînirea curenului lor; aici aruncau nă­voade şi plase şi scoteau pradă bogată, întru îndestularea întregului curen şi cu toate că îndeletnicirile pomenite nu cereau de la ei adevărata iscusinţă prin care se încearcă un cazac, cei doi flăcăi începură totuşi să iasă în vileag printre ceilalţi tineri, datorită voiniciei şi îndemînării pe care o dovedeau la fiece pas. Ştiau să tragă la ţintă repede şi fără greş şi treceau Niprul înot împotriva şuvoiului, isprăvi pentru care un nou-venit era primit cu alai în sînul căzăcimii.

Dar bătrînul Taras plănuia pentru ei o altă îndeletnicire. El nu prea avea la inimă viaţa aceasta de huzur şi năzuia spre fapte cu adevărat viteze. Zile întregi se tot gîndea şi se răzgîndea cum să facă să-i îndemne pe cazaci spre o faptă vitejească în care orice voinic să-şi poată arăta în voie dibăcia lui de ostaş. În cele din urmă i se înfăţişă într-o zi hatmanului oştirii şi îi spuse deschis:

—  Ce zici, hatmane, n-ar fi timpul să mai petreacă niţeluş zaporojenii?

— N-au unde! răspunse hatmanul, scoţîndu-şi din colţul gurii luleaua-i scurtă şi scuipînd în lături.

—  Cum aşa, n-au unde? Am putea să-i călcăm pe turci ori pe tătari!

—  Nu se poate! Nici pe turci, nici pe tătari! făcu hatmanul netulburat, luîndu-şi iar pipa între dinţi.

—  Ce vorbă-i asta, nu se poate?

—  Aşa, nu se poate! I-am făgăduit sultanului pace.

—  Şi dacă? Păi el îi păgîn, iar nouă şi Dumnezeu şi Sfînta Scriptură ne porunceşte să-i batem pe păgîni.

— Nu se cade! Încaltea dacă nu ne-am fi legat faţă de ei pe credinţa noastră, atunci treacă-meargă. Dar aşa, nu se poate şi pace!

—  Cum nu se poate, măi omule? Cum zici că nu se cade? Judecă şi tu: uite, eu am doi flăcăi, amîndoi în floarea vîrstei. Dar nici unul nici celălalt n-au fost pînă acum în luptă, iar tu una ştii: „Nu se cade“ şi zici că za­porojenii nu trebuie să-i calce pe păgîni.

—  Da, nu se cade!

—  Atunci, după tine, se cade să se irosească de-a surda puterea căzăcească, da? Se cade să putrezească omul ca un cîine, fără a săvîrşi o faptă vitejească, fără să aducă vreun folos ţării sale ori creştină­tăţii, da? Atunci la ce mai trăim, la ce naiba ne mai tîrşim zilele, hai? Lămureşte-mă, dacă poţi! Eşti om isteţ la minte, că de aceea te-or fi ales cazacii în capul lor! Atunci poftim de mă lămureşte, la ce mai trăim pe lume?

Dar hatmanul nu-i dădu răspuns la această întrebare. Era un cazac îndărătnic. După ce tăcu o clipă, zise:

—  Şi de la război să-ţi iei gîndul! N-o să fie!

—  Zi aşa, n-o să fie? mai întrebă o dată Taras Bulba.

—  Nu!

—  Şi zi, să-mi iau gîndul de la el?

—  Să-ţi iei gîndul!

„Aşteaptă tu, pomana dracului, că o să te-nvăţ eu minte!” îşi zise Taras Bulba şi se hotărî pe loc să se răzbune împotriva hatma­nului.

Se înţelese apoi cu unul, cu altul şi cinsti cu băutură toată lumea, după care cîţiva cazaci ameţiţi de rachiu se duseră drept în piaţă, unde se aflau legate de stîlpi nişte tobe în care băteau toboşarii cînd che­mau căzăcimea la sfat. Dar cum nu găsiră beţele pe care le păstra întotdeauna to­boşarul, apucară fiecare cîte un lemn în mînă şi începură să izbească din răsputeri pielea întinsă. Cel dintîi care sosi în goa­nă mare fu toboşarul cel înalt şi chior, al cărui singur ochi era grozav de umflat de somn.

—  Care a îndrăznit să bată în tobe? se răsti dînsul.

— Gura! Ia-ţi mai bine beţele şi zi-i înainte cu ele, că aşa-i porunca noastră! îi răspunseră pe loc fruntaşii aburiţi de băutură.

Atunci toboşarul scoase din buzunar beţişoarele pe care le luase cu dînsul, pentru că ştia foarte bine cum sfîrşesc de obicei întîmplările de acest soi. Tobele prinseră a răpăi şi cît ai clipi din ochi pîlcuri de cazaci, ca roiuri negre de bărzăuni, umplură piaţa.

Oamenii se strînseră roată, iar după cea de-a treia chemare a tobelor, se arătară în sfîrşit şi căpeteniile; hatmanul oştirii, ţinînd în mînă buzduganul, semn al puterii sale, judecătorul, cu pecetea oştirii, pisarul cu călimara şi esaulul cu toiagul. Atît hatmanul oştirii cît şi celelalte căpetenii îşi scoaseră căciulile şi făcură cîte o plecăciune în cele patru părţi cazacilor care stăteau ţanţoşi, cu mîinile proptite în şold.

—  Ce vrea să zică soborul de aici şi ce poftiţi, cazaci dumneavoastră? rosti hatmanul.

Dar sudalmele şi strigătele mulţimii nu-1 lăsară să sfîrşească.

—  Leapădă buzduganul! Pune-1 jos, sata­nă, chiar acum! Nu te mai vrem! strigau voci din mulţime.

Unele curene mai treze păreau a fi po­trivnice acestei hotărîri; dar nu trecu mult şi toţi cazacii, atît cei beţi cît şi cei treji, se luară la bătaie cu pumnul. Se stîrni o hărmă­laie nemaipomenită.

Hatmanul dădu mai întîi să zică ceva, dar cum ştia că mulţimea dezlănţuită şi samavolnică ar fi fost în stare să-l omoare pe loc pentru asta — după cum se întîmpla aproape întotdeauna în asemenea împreju­rări — se lăsă păgubaş şi se ploconi doar adînc de tot în faţa mulţimii, după care puse jos buzduganul şi se făcu nevăzut printre cazaci.

— Porunciţi, cazaci dumneavoastră, să înturnăm şi noi semnele puterii noastre? întrebară judecătorul, pisarul şi esaulul, pregătindu-se a lăsa pe loc călimara, pecetea oştirii şi toiagul.

—  Ba nu, voi puteţi rămîne! se ridicară glasuri din mulţime.

—  Am vrut doar să-l alungăm pe hatman, pentru că-i muiere, nu cazac, iar noi dorim în fruntea noastră un bărbat în toată puterea cuvîntului.

         —  Şi pe cine vreţi să puneţi acum hat­man? întrebară cei doi dregători.

—  Pe Kukubenko! prinse a răcni o parte din cazaci.

—  Ba nu-1 vrem pe Kukubenko! răcnea partea cealaltă. Să mai crească oleacă! Are caş la gură!

—  Şilo să ne fie hatman! strigau alţii. Să-l punem pe Şilo în fruntea noastră.

—  Să vă fie acolo! strigau cei mai mulţi suduind. Ce fel de cazac mai e, cînd ştim cu toţii că-i mînă lungă feciorul ăsta de căţea, mai rău ca tătarii: Ia mai daţi-1 la dracu-n praznic pe beţivanul cela de Şilo!

—  Atunci pe Borodatîi! Să-l punem hat­man pe Borodatîi.

—  Ce Borodatîi? La mama dracului cu Borodatîi al vostru!

—  Cereţi-l pe Kirdeaga! şopti Taras la urechea unora dintre cazaci.

— Kirdeaga! Kirdeaga! strigă mulţimea. Borodatîi! Borodatîi! Kirdeaga! Kirdeaga! Şilo! La naiba Şilo! Kirdeaga!

Toţi cei strigaţi de mulţime, de cum îşi auzi­ră numele, ieşiră fără zăbavă din gloată, ca nu cumva oamenii să-şi închipuie că au ajutat şi ei într-un fel sau altul alegerea lor.

—  Kirdeaga! Kirdeaga! se auzea tot mai tare. Borodatîi!

Întru sprijinirea vorbelor veniră acuma pumnii şi Kirdeaga ieşi învingător.

—  Duceţi-vă de-1 aduceţi pe Kirdeaga! strigară cazacii.

Din mulţime se desprinseseră pe dată vreo zece cazaci, dintre care unii abia se ţineau pe picioare, aşa de zdravăn trăseseră la măsea, şi se duseră drept la Kirdeaga, pentru a-1 vesti că a fost ales.

Kirdeaga, deşi cam trecut de ani, dar foa­rte isteţ la minte, era demult acasă la el, de parcă habar n-ar fi avut de cele ce se puneau la cale.

— Ce doriţi, cazaci dumneavoastră? în­trebă el.

— Vino, c-ai fost ales hatman!...

— Ce tot spuneţi, cazaci dumneavoastră? rosti Kirdeaga. Eu să mă învrednicesc de o astfel de cinste? Eu să fiu hatman? Păi, pe mine nici capul nu mă ajută la împlinirea unei asemenea dregătorii! E oare cu putinţă să nu fi găsit unul mai bun în toată oştirea noastră?

— Hai odată, dacă-ţi spunem! strigară zaporojenii. Doi dintre ei îl apucară de sub­suori şi cu toate că omul se împotrivea, proptindu-se zdravăn în picioare, îl duseră mai mult pe sus în piaţă, mai cu ocări, mai cu ghionturi din spate, mai cu scatoalce, mai cu vorbă bună. Nu mai da îndărăt ca racul, afurisitule! Primeşte, cîine, cînd ţi s-a făcut o asemenea cinste!

În felul acesta Kirdeaga fu adus pînă la urmă în mijlocul cazacilor.

— Ce ziceţi, cazaci dumneavoastră? ros­tiră cu voce tare, pentru a fi auziţi de toată mulţimea, cei care-1 aduseseră. Pri­miţi ca acest cazac să vă fie hatman?

—  Primim! Primim toţi! vui mulţimea, şi stepa întreagă se cutremură de vuietul ei.

Una din căpetenii luă atunci buzduganul şi îl întinse hatmanului proaspăt ales. Dar Kirdeaga nu-l primi, după cum era obiceiul. Căpetenia i-l întinse încă odată, dar Kirdeaga nu-1 primi nici acum, ci numai a treia oară. În clipa aceea, un chiot de mulţumire izbucni din toate piepturile şi iarăşi stepa întreagă fu cutremurată pînă departe. Apoi ieşiră din mulţime patru cazaci dintre cei mai vîrstnici, cu mustăţile şi moţurile cărunte (bătrîni prea împovăraţi de ani nu se găseau la Seci, pentru că nimeni dintre zaporojeni nu murea de moarte bună), şi luînd fiecare cîte o mînă de pămînt, muiat proaspăt de ploaie şi prefăcut în glod, îl puseră drept pe capul lui Kirdeaga. Ţărîna muiată prinse a-i curge pe mustăţi, pe obraji şi îi mînji cu noroi toată faţa. Dar Kirdeaga stătea neclintit locului şi aducea mulţumiri cazacilor pentru cinstea pe care i-o făcuseră.

Astfel luă sfîrşit alegerea zgomotoasă, de care nu ştiu dacă se bucurau şi alţii aşa cum se bucura Bulba: pe de o parte se răzbunase împotriva fostului hatman, iar pe de alta, Kirdeaga era un vechi tovarăş de-al său cu care fusese în multe harţuri pe uscat şi pe apă şi cu care împărţise frăţeşte greutăţile şi restriştile vieţii de ostaş. Mulţimea se îm­prăştie numaidecît şi purcese la sărbătorirea noului-ales. Se porni un chiolhan cum Ostap şi cu Andrii nici nu mai văzuseră pînă atunci. Cazacii sparseră cîrciumile, luînd cu japca tot miedul, rachiul şi berea pe care le găsiră. Cîrciumarii erau mulţumiţi că măcar ei scă­paseră teferi. Toată noaptea au răsunat strigări şi cîntece care slăveau faptele vite­jeşti şi multă vreme a mai privit luna de pe cer pîlcurile de lăutari ce colindau uliţele cu bandurile, lăutele şi balalaicele lor rotunde, precum şi pe cîntăreţii bisericeşti, pe care ca­zacii de la Seci îi ţineau pentru slujbe sfinte şi pentru preamărirea isprăvilor săvîrşite de ei. In cele din urmă, băutura şi oboseala puseră cîte puţin stăpînire pe capetele tari ale zaporojenilor. Ici-colo se vedea cîte un cazac pră­buşit la pămînt sau doi prieteni vechi înduio­şaţi pînă la lacrimi de amintiri, care zăceau îm­brăţişaţi în mijlocul drumului. Mai departe, se vedea o ceată întreagă care se pregătea să doarmă, sau cîte un cazac stingher ce-şi căuta cu tot dinadinsul un culcuş mai moale, lăsîndu-se drept peste un butuc de lemn. Cîte unul mai tare de înger îndruga încă vorbe fără şir, dar pînă la urmă se lăsa şi el doborît de vedrele de băutură... Într-un tîrziu toată suflarea căzăcească fu cuprinsă de somn.
Cap2
Cap4