Din povestile lui Victor Eftimiu (3)

Spovedania unui clovn

Iată ce mi-a povestit, într-o seară, clovnul Coco:

Pe tata nu l-am cunoscut. Şi nici n-am întrebat vreodată de dînsul.

Mama era evreică din Galiţia, şi rătăcea în oraşe mari, în trupa unul circ. Îi ziceau „Frumoasa spaniolă”. Era dansatoare şi călărea pe un roib frumos, care o purta în jurul arenei într-o ploaie de flori şi de „bravo!“ Domnii cari ve­neau în cabină, după ce-şi isprăvea numărul din program, îi spuneau că nici sirenele ce se leagănă pe creasta unui val nu sunt mal frumoase decît dînsa, cînd trece pe lîngă sta­luri, culcată pe spatele lat al roibului. Eu n-o văd pe mama decît aşa: înconjurată de domni în frac, răsuflînd repede, roşie la faţă, cu ochii strălucitori, mulţumind cu surîsuri uşoare şi rugînd pe domnii în frac s-o lase singură ca să se dezbrace. Cînd răminea cu mine, mai mult se îmbrăca decit se dezbrăca. Apoi plecam împreună, în trăsura vreu­nuia din cei cari se înghesuiau în cabina ei.

Acasă la noi era bine. Totdeauna aveam flori şi pră­jituri. Mama mă iubea mult. Cînd am fost mai mărişor, m-a învăţat să dansez. Apoi, după cîteva luni, am cunos­cut şi eu florile şi aplauzele ce vin din stalurile şi lojile împodobite cu ofiţeri şi cucoane frumoase. Copiii sunt dragi tuturora, orice ar face. Viaţa de circ m-a prins de mic în braţele ei.

Ascuns după perdelele prin cari intrau „artiştii” în arenă, am văzut şi eu de ce petreceau atîta cei din sală. Am văzut echilibrişti cari se răsuceau în vîrful circului, pe cînd muzica tăcea spăimîntător, lăsînd numai tobele să bată re­pede; clovni sprinteni, cu pantaloni largi, cari îşi trăgeau palme sau îşi spărgeau ouă în cap. „Auguşti” cocoşaţi, cu nasul roşu, cu jobenul turtit, cari se vîrau între servitori, ori se agăţau de cozile cailor şi cădeau apoi pe spate, făcîndu-se morţi; bătrîni spoiţi cu alb, numiţi „clovni muzicali” cari cîntau din armonici şi din clopoţei înşiraţi pe curele, călăreţi pudraţi, cari se jucau cu torţe, abia păstrîndu-şi echilibrul pe spatele cailor; călăreţe aproape goale, cari săreau prin cercuri de hîrtie şi cădeau apoi pe cal, în strigătele mulţimii; acrobaţi ce ridicau ghiulele de cauciuc şi ţineau în dinţi patru dintre cei mai slabi servitori; cîini dresaţi, cari făceau caraghioslîcuri şi aveau mai mult suc­ces decît clovnii; oameni-şerpi şi tot felul de oameni şi de dobitoace, dresate în toate chipurile. Aveam şase ani, ve­deam toate prin lumina bogată a becurilor de gaz, în mar­şurile muzicii din circ. Mama era frumoasă şi bună şi prie­tenii ei erau darnici. Nu-mi lipsea nimic. De ce nu s-a oprit timpul atunci? De ce a trebuit să treacă toate?

Întîia melancolie am simţit-o cînd mi-au tuns părul, pă­rul meu bălai, lung şi moale, ce mi-l prindea mama în panglici albastre, părul ce flutura în jurul capului meu cînd mă învîrteam pe vîrful pantofilor, repede ca sfîrleaza, în aplauzele zgomotoase, în ploaia de flori şi portocale. Şi am mai fost trist odată. O tristeţe mult mai adîncă decît cea dintîi.

Intr-o zi de iarnă, un domn i-a adus mamei flori şi giuvaeruri, iar mie o carte de poveşti. Am răsfoit-o la fe­reastră şi am întîrziat la povestea greierului şi a furnicii. Bietul greiere! Unde o să se ducă el acum, pe viscolul cumplit ce se-ncinsese? Mă uitam la poza colorată unde zgribulea sărmanul cîntăreţ, cu chitara la subţioară. Mi s-a făcut milă. Şi am stat mult aşa, cu cartea deschisă, cu fruntea îngîndurată, cu ochii lăcrămaţi. Abia seara, la lumina becurilor din circ, în veselia pe care o stîrneau clov­nii, am uitat de povestea cu greierul şi furnica.

Mai tfrziu însă am început să fiu din ce în ce mai trist. Nu mai eram copilul zburdalnic de pîn-atunci. Dan­surile mele uşoare nu se mai prindeau. Mama nu mai pri­mea atîtea flori, iar mie nu-mi mai aducea nimeni bom­boane şi cărţi de poveşti, cu pozele colorate. Trebuia să sar pe cal. Stăpînul circului îmi dete un mînz negru, pe care încălecam şi săream cu agerime. Dar, de cînd nu-mi mai flutura părul în jurul capului, portocalele plouau tot mai rar din lojă; i le trimeteau pe toate unei fetiţe, care, din leagănul unde miorlăise pînă mai ieri, ajunsese în arenă şi călărea pe un mînz alb, mic cît o jucărie.

Fetiţa aceea a fost cea dintîi fiinţă pe care am urît-o în viaţa mea. Mai târziu a trebuit sa urăsc mai multă lume, începînd cu directorul circului, care ne lăsa deoparte pe mama şi pe mine, şi sfîrşind cu publicul, care nu mă mai primea ca înainte. Cînd eram de optsprezece am început să simt adevăratele amărăciuni ale vieţii. Tovarăşii noi erau răi. Cea vechi se duseseră unul cîte unul, care în alte circuri, care în vrun spital, care în pămînt. Un clovn bătrîn, pe care-1 iubeam mult cînd eram copil, a murit sub ochii mei.

Fetiţa aceea, pe care o urîsem la început, se făcea fru­moasă şi am iubit-o.

Cînd a fugit din trupa noastră, ca să se ducă într-alta, um fugit şi eu după dînsa. Nu-mi ceruse mult: să nu mai călăresc, să mă fac echilibrist şi să mă dau drept fratele ei. Am primit. Am lăsat-o pe mama în mijlocul tovarăşilor ei îmbătrîniţi şi răi, fără nicio mustrare, ca un ticălos. Abia după ce am rămas singur — frumoasa mea fugise iar, în alta trupă — abia atunci m-a prins dorul de mama. Părerile de rău mă copleşiră. Veneau remuşcările ca nişte păsări de pradă, ciugulindu-mi creierul, sfîşiindu-mi inima. Ca un fiu pocăit, m-am întors: fusese aşa de bună cu mi­ne! Dar mama nu mai era în trupa cea veche: directorul, nemaiavînd să se teamă de mine, o izgonise.

Şi ea rătăcea acum prin cine ştie ce oraşe de provincie, dacă nu va fi murit demult Tîrziu am aflat, spre ru­şinea mea, că ridica greutăţi într-un circ din Galiţia. Mi-am dat drumul din vîrful trapezului chiar în ziua cînd am aflat asta, dar n-am murit. M-am ales cu un picior rupt — şi atît. Nişte doctori dibaci m-au vindecat în două luni. Unul mi-a spus, în glumă :

—    Şi acum, băiete... Să te vedem sus, pe trapez!

...Ar fi trebuit să apuc un alt drum, să încep o viaţă nouă. Dar mirosul de circ, cu care trăsem atîţia ani îmi intrase în sânge. Nu puteam să-l părăsesc. Şi cum n-am mai putut fi nici călăreţ, nici echilibrist, m-am făcut clovn. M-am dat peste cap, am primit picioare în spate, m-am agăţat de coada cailor şi am trimis sărutări graţioase călă­reţelor ce treceau prin arenă ca sirenele pe coasta unui val. Zece ani am fost clovn. În răstimpul asta, mama a murit. Eu am trecut din trupă în trupă, din oraş în oraş, din circ în circ. Învăţasem mai toate limbile şi spuneam glume cu accentul stricat, în hohotul galeriei. Întîi mi-era ruşine de ele, dar mai tîrziu am început să-mi iau meseria în serios şi mă întristam de cîte ori nu mi se prindea vreuna. Din zi în zi tot mai mult mă stăpînea înjositoarea patimă de a plăcea celor mulţi, de a-mi coborî sufletul la înălţimea galeriilor. Dar glumele mele se prindeau din ce în ce mai rar. Unii directori nu mi-au plătit şi am fost nevoit să plec, alţii mi-au plătit şi m-au dat afară. Am răbdat de foame. Am fost bolnav şi n-am avut pe nimeni la căpătâi. Dar au venit şi vremuri mai bune. Acum sînt de cincizeci de ani şi tot pe clovnul îl fac. Mi-e ruşine. Ca mîine, după ce mă vor spoi cu alb şi mi-or zice „clovn muzical”, are să mă trimeată directorul printre servitori, sau, şi mai rău, la grajd. Mi-e groază. Simt c-aş fi putut să fac altceva, în lumea asta, care m-a primit aşa de frumos la început şi care mi-a păstrat atîtea amărăciuni pentru mai tîrziu.

Basmul greierului sărman, cu chitara pe umăr, pe care l-a alungat furnica nemiloasă, mă-nduioşează încă şi încă mă face să plîng povestea bietului copil ce l-a privit într-o zi de iarnă, cu fruntea îngîndurată, cu ochii înlăcrămaţi...
Cap2