O iesire a lui Plesu (1)

Ce facem cu România, domnule Pleşu?

Eu cred că din România, la ora asta, lucrul care lipseşte în cel mai înalt grad - şi măsor bine cuvintele, iar unii o să se mire că tocmai eu fac această declaraţie - este patriotismul. Prin patriotism înţelegând, însă, nu să răcneşti, cu lacrimi în ochi, „noi suntem români”, nu să te îmbeţi la chefuri de Crăciun şi să îţi aduci aminte de Ştefan cel Mare, nu să vorbeşti despre ţărişoară, ci să uiţi de tine ca să faci ceva pentru comunitatea ta. Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral. Este foarte rentabil discursul patriotic în campanie, la câte un talk-show. Dar în viaţa de zi cu zi, eu nu am senzaţia că pune cineva mai presus acest interes comunitar. 

Eu când îl văd pe domnul - nu mi-e jenă să dau nume - , când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule. Toată lumea admite că este un bun orator. Asta am auzit că se numeşte în limbajul de azi „Are cuvintele la el”. Pe vremea mea se spunea că are papagal. Da, asta este o înzestrare care, însă, este foarte uşor de răsturnat în demagogie şi vorbărie goală. Există oameni care au înzestrarea să înşire cuvinte. Dar nu este suficient. E util, dar nu e deloc suficient. Dacă ce spui nu face sens cu adevărat, dacă ce spui nu arată o viziune, o gândire de perspectivă şi de detaliu asupra problemelor curente, papagalul nu este decât o formă de, cum să spun, de concert tenoral.

Aţi lucrat cu toţi preşedinţii. Cu domnul Antonescu aţi putea lucra, în eventualitatea în care ar ajunge şi dumnealui preşedinte?

Nu. Eu sper să nu ajungă, cinstit vorbind, de dragul patriei, nu de altceva. Altfel mi-e egal – nu are decât. Dar aş fugi cât văd cu ochii! De altfel eu nu ştiu cu cine lucrează el, pentru că văd că oameni importanţi ai Partidului Naţional Liberal nu prea pot lucra cu el, iar ceilalţi, care au aerul că lucrează, mă tem că o fac strict interesat pentru că niciun argument raţional nu te poate face ca membrul al PNL să vezi în el un lider adevăral liberal. Cineva îmi spunea „Da, dar a adus partidul mai sus ca niciodată, l-a adus la guvernare”. Bine, aşa, prin alianţe de tipul ăsta poţi să obţii ce vrei până la urmă, acesta nu este un merit în sine. Contează şi pe ce cale îl aduci la o anumită poziţie. Dar dacă ajunge sus în sondaje sau în Guvern pe socoteala unei pierderi de prestigiu grave... E o calitate? Asta mă îndoiesc. Nu se poate să-l inviţi pe Gigi Becali să fie membru al PNL şi să te îndoieşti dacă Tăriceanu este plauzibil sau nu. Înseamnă că, în ierarhiile tale, ceva e smucit. A avut tema „Jos Băsescu!”, a trăit din asta până la sufocare, până la asfixiere, acum are tema „Cotroceni”. E puţin. Mă uit şi la domnul prim-ministru.

Şi ce vedeţi?

Domnul prim-ministru are ceva dansant în care ceea ce contează este să iasă el moţ din diverse împrejurări. O glumiţă, o eschivă, o mică scuipătură, asta pe fondul unei grave carenţe etice. Nu e normal ca un om care a fost dovedit că a fost plagiator, să treacă aşa de uşor peste lucrul ăsta. Şi ar avea la îndemână, cu o minimă inteligenţă, mijloace să şteargă episodul. De plidă, să spună: „Renunţ la titlul de doctor”. A făcut-o acum, de curând, un ministru german care nu plagiase la nivelul la care plagiase domnul Ponta.

În România, furtul intelectual nu este considerat o mare tragedie. Nu am văzut mişcări de stradă, nu am văzut toţi doctoranzii din România în faţa Palatului Victoria!

Da, păi avem o problemă şi la bază nu numai la vârf. Sunt de acord cu dumneavoastră. Dar vorbim mereu de uitarea de sine. Am fost cu toţii impresionaţi să vedem o învăţătoare făcând greva foamei pentru salariu. Ce a ajuns învăţătoarea aceea?

E parlamentar.

Deci nu poţi să nu te gândeşti că tot tapajul a fost preluat şi manipulat în aşa fel încât doamna are acum un salariu mult mai bun decât colegii ei de breaslă şi nu cred că are în proiect să facă vreo grevă a foamei pentru asta. Este supărătoare acestă situaţie. Nu am să trec peste greşelile pe care le-a făcut Traian Băsescu în privinţa asta, care a încurajat de-a lungul anilor un tip de discurs care a făcut şcoală. Aceste mici năravuri bătăioase, pe care acum le au mai toţi politcienii, el le-a deschis, ca să spun aşa, uşa spre arena publică, cu stilul său de ”băiat de băiat” care le-o zice. Dar trebuie să spun că, în momentul de faţă, el are cel mai puţin de pierdut din activitatea lui politică, ştie că peste doi ani se retrage şi, o credem sau nu, el este mult mai dezinteresat în acţiunea lui politică. Toţi vor şi altceva decât ceea ce fac. El nu mai are această problemă. Drept care discursul pe care îl are în legătură cu dezbaterea de buget de la Bruxelles la el sună convingător pentru că e limpede că nu mai are interes să se pună în lumină ca un candidat. Interes are domnul Ponta. Interes au cei care rămân pe scenă, pe termen lung. El are măcar în momentul de faţă acest dezavantaj sau avantaj că nu mai poate pune mari interese private deasupra interesului tehnic pe care îl ilustrează.

Pornim de la observaţia că nu mai avem un proiect comun pentru România - ultimul a fost aderarea la Uniunea Europeană în 2007. De atunci – nimic.

Da, şi eu m-am întrebat, la un moment dat, ce poate face Ministerul de Externe, de plidă, al unei ţări aflate în poziţia de azi a României. Când am fost eu ministru de Externe, măcar aveam două obiective, aveam nişte priorităţi: ştiam că trebuie să ne batem să intrăm în UE şi în NATO. Acestea erau nişte proiecte care erau suficiente ca să substanţieze o activitate de minister. Eh, acum am intrat în UE, am intrat în NATO, ce faci acum? Ştiţi cumva ce face ministrul de Externe al Slovaciei?  Ştiţi cumva ce face ministrul de Externe bulgar? Nu ştiu. Nu pentru că nu sunt buni, dar pentru că la un moment dat, când intri într-un agregat politic de tipul UE, nu mai e vorba decât de acomodări, dialog, reprezentare. Dar acestea sunt foarte importante, că alte lucruri nu sunt de făcut. Dar este important să fii convingător, să fii previzibil şi să fii, îndrăznesc să spun, simpatic, domnule! Lumea uită că unul dintre lucrurile importante este să fii şi simpatic, să nu stai tot timpul cu fălcile strânse, să nu stai tot timpul în atac. Asta face un ministru de Externe, când nu este un ministru de Externe al unei ţări cu mari probleme.

Dar în Slovacia poate că există nişte proiecte pe teme mai intense decât ce înseamnă afacerile externe – poate că există un proiect de şcoală slovacă pe termen lung, cum au avut finlandezii. În România nu vedem proiectele acestea în niciun domeniu.
Aveţi dreptate, dar eu pretind că ministrul de Externe, în mod normal în situaţia de azi, ar trebui să se ocupe mai mult şi de politica internă. Şi nu doar ca să amintim vorba celebră: ”Daţi-mi o politică internă bună, şi veţi avea o politică externă bună” (n.r. –observaţia îi aparţine lui Nicolae Titulescu). Dar pentru că suntem într-un moment în care se răspândeşte la nivel înalt politic ideea că UE este un fel de Constantinopol, Poarta Otomană, şi în care se încurajează o atitudine antieuropeană, antioccidentală, antiamericană, ministrul de Externe ar face foarte bine, din punctul meu de vedere, să aibă un discurs intern pe aceste probleme. Să explice lumii de ce o gândire de tipul acesta este perdantă. Înaintea domnului Corlăţean, ministrul de Externe numit de acelaşi Guvern, domnul Marga, spunea că modelul nostru ar trebui să fie Putin. Nu se mai înţelege nimic, zăpăceşti lumea! Aceasta poate să fie o părere privată, poate că în plan particular domnul Marga avea o simpatie pentru domnul Putin. Şi mie îmi place când îl văd că este karatist, dar când eşti ministru de Externe te gândeşti de o mie de ori până să scoţi pe gură un porumbel de tipul acesta.

Ce e de făcut?

Ar trebui ca toată energia şi toată solidaritatea politică din România să fie mobilizată ca să obţinem o minimă creştere econimică, să aducem invesitori. Asta ştie toată lumea, dar nimeni nu pare capabil să împingă lucrurile în faţă şi, în orice caz, cu tipul de discurs politic pe care îl facem nu vom reuşi. Al doilea lucru este să consolidăm ce avem. Dacă am reuşit în sfârşit visul nostru să intrăm în UE, să intrăm în NATO, păi să ne comportăm ca unii care vor să consolideze această achiziţie, nu să pună bombe sub ea. Deci, dacă noi nu încurajăm o creştere economică, care să ne facă un picuţ mai fericiţi materialmente, şi dacă nu consolidăm ce am dobândit cu greu în ultimii ani, atunci suntem cu adevărat în bătaia vântului şi suntem marfă, masa de manevră a câtorva băieţi ambiţioşi care vor să apară la televizor şi să conducă Guvernul.

Domnul Ion Vianu ne profeţeşte în ziarul de azi (n.r. – luni, 11 februarie) că sunt şanse destul de mari ca România să ajungă o colonie a Kazahstanului. Dumneavoastră cum vedeţi România în 2030?

Nu ştim a cui colonie va fi Kazahstanul peste atâta vreme. Sigur că este o formă extremă de a arăta o nelinişte. Eu la întrebarea cum va fi România în 2030 am un răspuns standard: va fi exact ca acum! Pentru că România din 2013 seamănă incredibil de mult cu România din 1890 de plidă sau din 1910 şi nu văd de ce, dacă în ciuda atâtor mari evenimente internaţionale noi ne-am păstrat în aceiaşi matrice, de ce am arăta cu totul altfel peste încă 15 ani. Nu, România în 2030 va fi România eternă. Cea în care Caragiale este în continuare pe piaţă, e actual, cea în care politicienii se ceartă şi se împacă după cum bate vântul, cea în care tot felul de caraghioşi devin peste noapte vedete şi ne umplu casele şi visele şi gândurile. E ceva care în această atitudine a noastră poate fi citit şi ca supravieţuire. Ne conservăm. Nu facem mari eforturi ca să ne schimbăm portretul, să intrăm în altă stilistică. Dacă am funcţionat aşa până acum, de ce nu am funcţiona în continuare?  Cum spunea cineva, cred că Petrache Carp, „românii nu au nevoie de politicieni, fiindcă au noroc”.  De ce ne-am schimba radical, mai ales că suntem mândri de noi?

Suntem?
N-aţi observat că suntem mândri de noi? Românul este încântat când vorbeşte despre sine, despre istoria lui, despre eroii lui, când apare unul ca Lucian Boia, care spune vedeţi că sunt unele probleme, toţi se simt zgâriaţi în substanţa lor patriotică „Domnule, te legi de noi?”. Ştiţi versul acela din Topârceanu „Ce-ai cu noi, bă, pentru ce să dăm cu var?”, e într-o poezie  - „Vara la ţară”. Cum domnule, lasă-ne în pace!, adică ce?, suntem noi mai răi ca alţii? Nu suntem mai răi, nu suntem mai buni, suntem eterni. Eu nu cred în schimbări radicale, dacă nu vor fi schimbări mondiale radicale.
Sursa: adevarul.ro