S‑a coborât
Hermes la zeul morţilor, rugându‑l s‑o lase liberă pe Cora. Şi Hades n‑a avut
ce face, a trebuit să se supună. Dar el a dat Corei să guste – mai înainte de‑a
pleca – din jumătatea unei rodii.
Mâncând‑o, Cora
se legase să se‑ntoarcă iar la Hades. Şiretul zeu ţinea s‑o aibă pe mândra
Cora, să n‑o piardă în nici un chip, ca să‑i însenineze viaţa în mult prea
tristele‑i ţinuturi.
Călăuzită deci
de Hermes, Cora s‑a‑ntors cu voie bună la mama sa, sus pe pământ. Mama şi‑a
strâns copila‑n braţe, dar, bântuită de un gând ce‑o‑nspăimântase mai de mult,
a întrebat‑o de îndată:
— Nu cumva‑ntunecatul
Hades ţi‑o fi dat fructul unei rodii, să guşti dintr‑însul la plecare?
Fata nu prea
vroia să spună. I‑era ruşine... I‑era teamă... dar până la sfârşit a spus. N‑ar
fi putut s‑ascundă taina aceleia ce‑i era mamă.
Aflând Demetra
despre fapta ce‑o săvârşise iarăşi Hades, i s‑a dus toată bucuria şi‑a început
să se jelească:
— Aşadar tot vei
fi pierdută, copila mea?... De tine tot n‑o să am parte! Însă – s‑a învolburat
zeiţa – dacă‑i aşa, să afle Zeus că nici Demetra nu se lasă... Pământul tot nu
va da roadă şi or sa rămână pustiite păşuni, ogoare şi livezi... şi toate
fiinţele‑or să piară... Şi am să văd dacă‑i dă mâna lui Zeus, Zeus olimpianul,
ca‑n templul lui să nu mai fie nici foc, nici jertfe şi nici preoţi...
— Nu!... Nu te
mânia, zeiţă, s‑a auzit atunci o voce. Grăia din slavă însuşi Zeus. Şi află ce
am hotărât eu: fata va sta la soţul său, la Hades, numai o parte, o treime din
timpul cât durează anul. Restul – două treimi din an – va fi cu tine, cu noi
toţi...
— Va sta
alăturea de mine două treimi din an, stăpâne?... Doar o treime lângă Hades? Îţi
mulţumesc. Eşti stăpân drept şi tare vrednic...
Îndată a făcut
zeiţa un semn cu mâna spre ogoare, şi totul a‑nverzit ca‑n farmec, şi‑a
înflorit, a dat şi roadă. Iar oamenii au prins s‑adune belşugul grânelor din
holde, şi animalele flămânde nu pridideau să se hrănească, după‑ndelungata
ajunare. În temple s‑au aprins iar focuri, să ardă jertfele aduse, şi fumul s‑a‑nălţat
spre slavă, în stâlpi tremurători şi palizi, purtând miresmele plăcute în cer,
la nările lui Zeus. Şi el, simţind fumul din jertfe, privea zâmbind către
Demetra, ce îşi strângea în braţe fata şi‑o săruta cu foc pe frunte şi pe
obrajii ca bujorul.
Şi‑astfel, cum
hotărâse Zeus, de‑atunci, în fiecare an, Cora stătea pe lângă mamă, de
primăvara până toamna, şi iarna cobora la Hades...
Demetra s‑a‑nvoit
să facă nuntă copilei ei cu Hades. Legendele nu povestesc, dar fără nici o
îndoială că o fi fost o nuntă mare, căci Hades se asemuia şi cu Poseidon şi cu
Zeus în măreţie şi putere faţă de zei şi pământeni.
După această întâmplare, Corei i s‑a
mai dat un nume: Demetra i‑a zis Persefona(*). Iară lui Hades i s‑a spus, nu
numai Hades, ci şi Pluto, adică zeul cel bogat. Era bogat, având pe Cora. El
care nu găsise‑o nimfă să‑l însoţească sub pământ, avea pe Cora – Persefona –
chiar dacă nu stătea‑n Infern decât o parte dintr‑un an. El, zeul morţilor şi‑al
groazei, era acum la rând cu toţi. Era bogat şi mulţumit, la fel ca zeii din
Olimp...
(*) Numele
Persefonei se pare că ar însemna în limba greacă veche: „cea pierdută prin
moarte”, pentru că Demetra o pierduse la început pe fiica ei, când fusese
răpită de Hades.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu