Tarzan of the apes (21)

Satul torturii

         În timp ce mica expediţie de marinari trudea prin desişul junglei căutînd urmele lui Jane Porter, zădărnicia încercării lor apărea din ce în ce mai evidentă şi numai durerea bătrînului şi ochii deznădăjduiţi ai tînărului englez îl împiedicară pe generosul D'Arnot să se întoarcă.

Îşi spunea că ar exista doar posibilitatea de a găsi cadavrul fetei sau rămăşiţele cadavrului, pentru că era convins că Jane fusese devorată de o fiară de pradă. Oamenii fuseseră rînduiţi în linie de bătaie, începînd din punctul unde o găsiseră pe Esmeralda şi, în această formaţie desfăşurată, îşi croiau drum, năduşind şi gîfîind prin încîlceala lianelor şi plantelor agăţătoare. Înaintarea era foarte anevoioasă. Amiaza îi află doar cu cîteva mile mai spre interior. Făcură un scurt popas şi după ce mai străbătură o mică distanţă, unul dintre oameni descoperi o potecă bine demarcată.

             Era vechiul drum bătătorit de elefanţi şi D'Arnot, consultîndu-se cu profesorul Porter şi cu Clayton, hotărî să-l urmeze. Poteca şerpuia prin junglă, în direcţia nordică şi coloana porni în şir indian de-a lungul ei.

Locotenentul D'Arnot se afla în frunte şi înainta cu pas destul de rapid, întrucît cărarea era relativ deschisă. Imediat în spate urma profesorul Porter, dar cum batrînul nu putea ţine pasul cu tînărul, locotenentul D'Arnot se găsea la o depărtare de vreo sută de iarzi cînd, deodată, se pomeni înconjurat de şase războinici negri. Cînd negrii îl împresurară, D'Arnot îşi avertiză coloana printr-un strigăt, dar mai înainte de a-şi fi putut scoate revolverul, fu legat de mîini şi tîrît în junglă.

Strigătul său îi alarmase pe marinari şi vreo doisprezece săriră, trecînd pe lîngă profesorul Porter şi depăşindu-l pentru a veni în ajutorul ofiţerului lor. Nu ştiau ce anume pricinuise strigătul de alarmă, dar îşi închipuiau că se ivise o primejdie. Trecură în fugă de locul unde fusese capturat D'Arnot, cînd o suliţă lansată din junglă străpunse pe unul dintre oameni; îi urmă imediat o ploaie de săgeţi. Ridicîndu-şi puştile la ochi, marinarii traseră în tufişuri în direcţia de unde fuseseră lansate proiectilele.

Între timp se apropiase şi restul grupului şi, una după alta, salve de împuşcături fură îndreptate spre duşmanul nevăzut. Acestea erau trosnetele pe care le auziseră Tarzan şi Jane Porter.

Locotenentul Charpentier, care conducea ariergarda coloanei, sosi în fugă la locul cu pricina şi aflînd amănuntele ambuscadei, porunci oamenilor săi să-l urmeze şi se înfundă în hăţiş. O secundă mai tîrziu, erau prinşi într-o luptă deschisă cu vreo cincizeci de războinici negri din satul Mbonga. Săgeţile şi gloanţele zburau din belşug şi cu mare viteză. Ciudatele pumnale africane şi paturile puştilor franţuzeşti se întîlniră un moment în dueluri sălbatice şi sîngeroase, dar în scurt timp sălbaticii o zbughiră înapoi în junglă, lăsîndu-i pe francezi să-şi numere pierderile.

Din cei douăzeci de oameni, patru muriseră, vreo doisprezece erau răniţi, iar locotenentul D'Arnot dispărut. Întunericul se apropia cu paşi repezi şi situaţia lor deveni de două ori mai rea cînd nu mai putură regăsi nici poteca de elefanţi pe care o urmaseră la venire. Un singur lucru se putea face, şi anume să amenajeze o tabără chiar pe locul unde se aflau şi să înnopteze acolo. Locotenentul Charpentier dădu dispoziţii să se ridice în jurul taberei o îngrăditură circulară din trunchiuri de arbuşti şi vegetaţie măruntă. Treaba asta fu isprăvită mult timp după lăsarea întunericului, iar în centrul luminişului, oamenii aprinseră un foc uriaş, menit să le dea lumina necesară pentru terminarea lucrului.

Cînd se asigură, atît cît era cu putinţă, împotriva atacurilor animalelor şi ale oamenilor sălbatici, locotenentul Charpentier aşeză santinele în jurul taberei iar restul oamenilor, istoviţi şi flămînzi, se întinseră pe jos să doarmă.

Gemetele răniţilor, amestecate cu mugetele şi mîrîielile lighioanelor atrase de zgomot şi de lumina focului, alungară somnul de pe pleoapele ostenite, cu excepţia unor scurte şi agitate intermitenţe. O ceată de oameni amărîţi şi înfometaţi petrecu acolo o lungă noapte, rugîndu-se pentru ivirea zorilor.

Negrii care-l capturaseră pe D'Arnot nu mai aşteptară să ia parte la lupta ce urmase, ci se grăbiseră să-şi tîrască prizonierul prin junglă, apoi o luaseră mai departe pe aceeaşi potecă unde se desfăşura lupta în care se angajaseră tovarăşii lor. Grăbiră pasul, iar zgomotele bătăliei deveniră din ce în ce mai stinse, pe măsură ce se îndepărtau de combatanţi, pînă cînd în faţa ochilor lui D'Arnot se deschise priveliştea unei poieni largi la capătul căreia se îngrămădea un sat de colibe acoperite cu stuf şi îngrădite de palisade.

Se înserase de-a binelea, dar străjile de la poartă îi zăriră pe cei trei care se apropiau şi desluşiră că unul dintre ei era un prizonier. Un strigăt se înălţă în cuprinsul palisadeîor. Un puhoi de femei şi copii alergă în întîmpinarea grupului.

Şi atunci începu pentru ofiţerul francez cea mai îngrozitoare experienţă de care poate avea parte un om pe acest pămînt — primirea care i se făcu unui prizonier alb într-un sat de canibali africani.

Bestialitatea cruzimii lor era sporită de amintirea usturătoare a barbariilor şi mai crude săvîrşite asupra lor şi a familiilor lor de către ofiţerii acelui neîntrecut ipocrit, Leopold al II-lea al Belgiei, atrocităţi din pricina cărora fugiseră din statul liber Congo — o jalnică rămăşiţă a ceea ce fusese odinioară un trib puternic.

Tăbărîră cu înverşunare asupra lui D'Arnot, lovindu-l cu ciomege şi cu bolovani şi trăgînd de el cu mîini apucătoare ca ghearele răpitoarelor. Îi smulseră şi ultimul petic de îmbrăcăminte, iar loviturile cădeau nemilos pe trupul despuiat şi tremurător. Dar francezul nu lăsă să-i scape un strigăt de durere. Rostea în gînd o rugăciune ca să-i fie hărăzită cît mai repede izbăvirea de tortură.

Moartea pentru care se ruga nu avea să-i vină însă atît de curînd. După puţin timp, războinicii alungară femeile din preajma prizonierului: trebuia cruţat în vederea unor plăceri mai mari şi odată potolit primul val de ură, se mulţumiră să-l împroaşte cu cuvinte de ocară, cu insulte şi să-l scuipe. Aici D'Arnot fu legat zdravăn de parul înalt de pe care niciodată nu fusese dezlegat un om viu.

Cîteva femei se risipiră spre colibe ca să aducă ceaune şi apă, în timp ce altele aprinseră un şirag de focuri pe care urmau să fiarbă anumite porţiuni din delicatesă, restul de carne urmînd a fi pusă la uscat, în felii, pentru a fi consumată mai tîrziu; făceau toate aceste preparative întrucît nădăjduiau ca războinicii să se înapoieze cu numeroşi alţi prizonieri.

Festivitatea fusese întîrziată căci aşteptau întoarcerea războinicilor care se încăieraseră cu albii, aşa încît se înnoptase de-a binelea pînă se strînseră cu toţii în sat, iar dansul morţii porni să-l încercuiască pe ofiţerul osîndit.

Pe jumătate leşinat de durere şi epuizare, D'Arnot privea pe sub pleoapele pe jumătate coborîte ceea ce-i părea a fi fantasmagoriile unui delir sau un coşmar înfiorător din care avea să se trezească în curînd. Feţe bestiale mînjite cu vopsea, guri monstruoase cu buze răsfrînte şi fleşcăite, dinţi galbeni, piliţi şi terminaţi în vîrfuri ascuţite, ochi care se roteau diabolic, trupuri sclipind despuiate şi strălucitoare, suliţe se mişcîndu-se crud. Nu, fără îndoială, asemenea fiinţe nu puteau exista pe pămînt — se vede că, într-adevăr, visa.

Vîrtejul de trupuri sălbatice îl încercui mai aproape. O suliţă zbîrnîi şi-i atinse braţul. Durerea ascuţită şi senzaţia sîngelui cald care se prelingea il încredinţară de îngrozitoarea realitate a situaţiei sale deznădăjduite. O altă lance, apoi alta îl înţepară. Închisese ochii şi-şi încleştă maxilarele — nu, n-o să strige! Era un ostaş al Franţei, o să le ofere acestor bestii o lecţie de cum ştie să moară un ofiţer şi un gentleman.

Tarzan din neamul maimuţelor nu avea nevoie de un interpret care să-i tălmăcească semnificaţia acelor împuşcături îndepărtate. Cu gustul sărutărilor Janei Porter încă proaspăt pe buze, se avîntă cu incredibilă rapiditate din copac în copac, drept spre satul lui Mbonga. Nu-l interesa locul exact al încăierării, gîndind că aceasta, oricum, se va sfîrşi curînd. Pe cei morţi tot nu-i mai putea ajuta, iar cei care fugiseră nu aveau nevoie de sprijinul lui. Către cei care nici nu fuseseră ucişi şi nici nu izbutiseră să fugă se grăbea el acum. Şi ştia că-i va găsi legaţi de parul cel mare din centrul cătunului lui Mbonga.

De multe ori văzuse Tarzan patrulele de vînătoare ale lui Mbonga întorcîndu-se dinspre nord cu prizonieri şi întotdeauna aceleaşi scene se desfăşuraseră în jurul sinistrului stîlp, în lumina scînteietoare a numeroaselor focuri. Mai ştia, de asemenea, că rareori pierdeau prea mult timp pînă să-şi împlinească diabolicul scop al capturii. Tarzan se îndoia că va ajunge la timp pentru a realiza altceva decît o răzbunare.

Zori cît putu. Căzuse noaptea şi călătorea pe terasele de sus ale arborilor, unde luxurianta lună tropicală îmbăia în lumină cărarea ameţitoare a ramurilor unduioase din vîrful copacilor. La un moment dat, zări reflexul unei străluciri îndepărtate. Venea din dreapta cărării lui. Tarzan îşi spuse că era probabil lumina focului de tabără pe care-l aprinseseră cei doi oameni înainte de a fi atacaţi — nu avea idee de prezenţa marinarilor.

Era atît de sigur că înţelege tot ce se petrecea în junglă, încît nu se abătu din drum, ci trecu pe lîngă lumină la o distanţă de jumătate de milă. Era focul de tabără al francezilor. Cîteva minute mai tirziu, Tarzan sări în copacii care dominau satul lui Mbonga. Ah, nu venise prea tîrziu! Sau da?

Nu putea spune. Omul legat de stîlp era inert, totuşi deocamdată războinicii nu făceau decît să-l înţepe.

Tarzan le cunoştea obiceiurile. Lovitura de moarte nu fusese încă dată. Putea ghici pînă la secundă la ce stadiu al dansului ajunseseră. O clipă mai tîrziu, cuţitul lui Mbonga avea să reteze una din urechile victimei — şi acesta va fi începutul sfîrşitului, căci în scurt timp, prizonierul se va preface într-o masă convulsionată de carne măcelărită. Va mai pîlpîi un rest de viaţă în el, dar în acele clipe moartea va fi unicul semn de graţie după care va mai tînji.

Parul se afla la o distanţă de treisprezece metri de copacul cel mai apropiat. Tarzan îşi răsuci o funie. Dar în clipa aceea, peste ţipetele drăceşti ale demonilor dănţuitori răsună brusc răcnetul de provocare al gorilei-mascul. Dansatorii încremeniră ca prefăcuţi în stane de piatră. Laţul se repezi vîjîind, sus peste capetele negrilor. În lumina scînteietoare a focurilor era aproape invizibil.

D'Arnot deschise ochii. Un negru uriaş, proţăpit drept în faţa lui, se lungi pe spate, ca doborît de o mînă nevăzută. Trupul lui, zbătîndu-se în urlete şi zvîrcolindu-se dintr-o parte în alta, se îndepărta rapid spre umbra de sub copaci. Negrii, cu ochii cît cepele, se uitau ca vrăjiţi. Odată ajuns sub copaci, trupul se ridică drept în văzduh şi apoi pieri în frunziş; negrii, îngroziţi, zbierînd de spaimă, o tuliră într-o goană nebună spre poarta satului.

D'Arnot fu lăsat în părăsire. Era un bărbat curajos, dar cînd urletul acela lugubru spintecase aerul, simţise cum i se zbîrleşte părul în cap. În timp ce trupul cuprins de spasme al negrului plutea în văzduh, D’Arnot simţi un fior de gheaţă străbătîndu-i şira spinării, de parcă moartea s-ar fi înălţat dintr-o groapă întunecoasă şi i-ar fi atins carnea cu un deget vîscos. El se uită la punctul pe unde pătrunsese negrul în copac şi deodată auzi zgomotul unei mişcări venind dintr-acolo. Ramurile copacului se îndoiră ca apăsate de un trup omenesc: urmă un trosnet şi negrul reveni pe pămînt, rămînînd neînsufleţit în locul unde căzuse. Imediat după el urmă un trup alb, dar acesta căzu în poziţie verticală.

D'Arnot văzu un tînăr gigant, cu picioarele zvelte, răsărind din umbră şi venind în lumina focului apoi îndreptîndu-se repede spre el.

Ce putea să mai însemne şi asta? Cine putea fi? Fără îndoială, o nouă făptură a torturii şi a distrugerii.

D'Arnot aşteptă. Ochii nu i se dezlipeau de pe faţa omului care înainta spre el. Iar ochii celuilalt, sinceri şi limpezi, nu avură o clipă de şovăire sub pironirea privirii lui D'Arnot. Ofiţerul se simţi mai liniştit, dar nu spera mare lucru, deşi simţea că faţa aceea nu putea ascunde o inimă haină.

         Fără o vorbă, Tarzan din neamul maimuţelor tăie legăturile care-l ţintuiau pe francez. Slăbit de suferinţă şi din pricina pierderii de sînge, D'Arnot s-ar fi prăbuşit dacă două braţe puternice nu l-ar fi susţinut. Se simţi ridicat în aer. Avu senzaţia că zboară, apoi îşi pierdu cunoştinţa.
Cap20