Intamplari neobisnuite (2)

Capitolul II. În care cititorul face cunoştinţă cu delegaţii Olandei, Danemarcei, Suediei, Rusiei şi Angliei.

Nota publicată nu putea rămâne fără răsunet. Într-adevăr, dacă noua societate ar fi cumpărat regiunile boreale, ele ar fi devenit proprietatea deplină a Americii sau, mai bine zis, a Statelor Unite, care în ultima vreme tindeau mereu spre noi cuceriri. Încă de câţiva ani, Rusia le cedase teritoriul de nord-vest, de la Cordilierii nordici până la strâmtoarea Behring, ceea ce adăugase un teritoriu destul de mare la Lumea Nouă. Se putea presupune deci că celelalte state mari n-aveau să privească cu ochi buni anexarea teritoriilor nordice la Statele Unite.

       Totuşi, aşa cum am mai spus, diferite state din Europa şi din Asia, care nu se învecinau cu aceste regiuni, au refuzat să ia parte la ciudata licitaţie deoarece rezultatele ei li se păreau problematice. Numai statele ale căror graniţe se apropiau de paralela 84 au hotărât să-şi valorifice drepturile prin intermediul unor reprezentanţi oficiali.

Dealtfel, are să se vadă că aceste state nu aveau pretenţia să le cumpere decât la un preţ convenabil, pentru că era vorba de un domeniu a cărui luare în posesiune era îndoielnică. Numai nesăţioasa Anglie a crezut că trebuie să acorde agentului său un credit destul de mare. Este necesar să mai spunem că achiziţionarea acestor teritorii nu ameninţa în niciun fel „echilibrul european” şi nu urma să determine nici o complicaţie internaţională. Domnul Bismarck, marele cancelar — mai trăia pe vremea aceea — nici măcar n-a încruntat sprâncenele sale de Jupiter german.

Rămâneau deci în horă Anglia, Danemarca, Suedia-Norvegia, Olanda şi Rusia, care trebuiau să fie admise să liciteze împotriva Statelor Unite, în faţa comisarului-preţuitor din Baltimore.

„Calota polară”, a cărei valoare comercială era cel puţin îndoielnică, urma să aparţină acelei ţări care avea să ofere un preţ mai mare decât celelalte.

Vom arăta motivele personale pentru care cele cinci state europene doreau cu destulă dreptate ca adjudecarea să se facă în favoarea lor.

Suedia-Norvegia, proprietara Capului Nord, situat dincolo de paralela 70, nu ascundea deloc faptul că ea socoteşte că ar avea drepturi asupra teritoriilor care se întind până la Spitzberg şi chiar ceva mai încolo, până la Pol. Oare nu norvegianul Kheilhau şi celebrul suedez Nordenskjold contribuiseră la progresul geografic în ce priveşte aceste regiuni? Ba da!

Danemarca spunea că încă de pe acum stăpânea Islanda şi insulele Faeroe, situate aproape de linia Cercului Polar. De asemenea, îi aparţineau colonii situate foarte departe în regiunile arctice, ca insula Disko în strâmtoarea Davis, punctele Holsteinborg, Proven, Godfravn şi Uppernavik în marea Baffin şi pe coasta de apus a Groenlandei. În plus, faimosul navigator Behring, de origină daneză, deşi se găsea de acum în serviciul Rusiei, nu a trecut el, oare, încă din 1728, prin strâmtoarea care-i poartă astăzi numele, iar după 13 ani nu a murit în chinuri, împreună cu cei 30 de oameni din echipaj, pe ţărmul unei insule care-i poartă şi ea numele? Şi cu mult înainte, în 1619, nu explorase navigatorul Jean Munk coasta de răsărit a Groenlandei, trecând pe hărţi câteva puncte cu totul necunoscute până la el? Aşadar, Danemarca era pe deplin îndreptăţită să ia parte la licitaţie.

Olanda vorbea despre marinarii săi Barentz şi Heemskerk, care vizitaseră Spitzbergul şi Noua Zemlia încă de pe la sfârşitul veacului al XVI-lea. De asemeni, unul dintre fiii Olandei, Jean Mayen, făcuse o călătorie îndrăzneaţă în nord, la 1611, aducând ţării sale posesiunea insulei care-i poartă numele, situată dincolo de paralela 71. Aşadar, trecutul îi dădea şi ei anumite drepturi.

Cât despre Rusia, ea prezenta un şir lung de nume de navigatori şi descoperiri începute încă din prima jumătate a veacului al XVII-lea. De pildă: Alexei Cirikov, sub comanda căruia se afla Behring, împreună cu Pavluţki, ca şi căpitanul Martin Spanberg şi locotenentul Valton au luat parte importantă la explorările făcute în strâmtoarea care desparte Asia de America(1). Dar, mai ales, prin însăşi aşezarea teritoriilor siberiene, întinse pe 120° până la limitele extreme ale peninsulei Kamciatka, de-a lungul acestui ţărm nesfârşit, unde trăiesc samoiezii, iacuţii, ciuccii şi alte neamuri ale statului rus, nu dominau oare ruşii jumătate din Oceanul îngheţat de Nord? Şi apoi, pe paralela 75 nu posedau ei oare insulele şi insuliţele numite Noua Siberie şi insulele arhipelagului Liatkov, descoperite la începutul secolului al XVIII-lea? În sfârşit, încă din 1764, înaintea englezilor, înaintea americanilor, înaintea suedezilor, nu căutase oare navigatorul Ciciagov un drum pe la miazănoapte, pentru a scurta calea dintre cele două continente?

Totuşi, la urma urmelor, se părea că americanii sunt cei mai interesaţi să devină proprietarii acestui punct inaccesibil de pe globul pământesc. Încercaseră şi ei de multe ori să atingă polul, trimiţând pe rând în căutarea lui pe sir John Franklin pe Grinnell, Kane, Hayes, Greely, De Long şi alţi navigatori îndrăzneţi. Puteau şi ei să vină cu pretextul situaţiei geografice a ţării lor, care se întinde până dincolo de Cercul Polar, de la strâmtoarea Behring până la golful Hudson. Toate aceste teritorii, toate aceste insule — Wollaston, prinţul Albert, Victoria, regele Wilhelm, Melville, Cockburne, Banks, Baffin — fără a mai pune la socoteală miile de insule ale acestui arhipelag, nu erau ca o prelungire care lega Statele Unite de cel de al nouăzecilea grad? Şi apoi, dacă Polul Nord se leagă printr-o linie aproape neîntreruptă de teritorii cu unul dintre marile continente, apoi acest continent nu este America, mai degrabă decât prelungirile Asiei sau Europei? Deci, nimic mai firesc ca propunerea de cumpărare făcută de guvernul american în favoarea unei societăţi americane, fiindcă dacă vreo putere avea drepturile cele mai indiscutabile pentru a poseda domeniul polar, apoi aceasta era Statele Unite ale Americii.

Trebuie să recunoaştem însă că Anglia, care poseda Canada şi Columbia engleză şi care număra mulţi marinari ce se distinseseră în campaniile polare, avea motive temeinice pentru a dori să anexeze această parte a globului la vastul său imperiu colonial. Ziarele engleze discutau problema de multă vreme şi cu mare pasiune.

„Da, fireşte, — răspunse marele geograf englez Kliptringan printr-un articol publicat în ziarul „Times”, da, suedezii, danezii, olandezii, ruşii şi americanii pot prea bine să facă paradă de drepturile lor! Dar Anglia ar greşi dacă ar lăsa să-i scape acest teritoriu. Oare nu-i aparţine Angliei încă de pe acum partea nordică a noului continent? Teritoriile, insulele care o compun, n-au fost ele cucerite de descoperitori englezi, începând cu Willoughby, care a vizitat Spitzbergul şi Noua Zemlia în 1739, şi până la Mac Clure, a cărui corabie a străbătut în 1853 trecătoarea către nord- vest?”

„Şi apoi, — declară ziarul „Standard” prin pana amiralului Fize, — oare Frobisher, Davis, Hali, Weymouth, Hudson, Baffin, Cook, Ross, Parry, Beeliey, Belcher, Franklin, Mulgrave, Scoresby, Mac Clintock, Kennedy, Nares, Collinson, Archer n-au fost de origină anglo-saxonă? Şi atunci care ţară ar putea să aibă o mai justă revendicare asupra porţiunii din regiunile arctice, pe care aceşti navigatori nu au reuşit încă să le atingă?”

„Fie şi aşa! răspunse ziarul american „Curierul din San-Diego”. Să spunem lucrurilor pe nume şi, deoarece este o chestiune de amor propriu între Statele Unite şi Anglia, să precizăm: dacă englezul Markham din expediţia lui Nares a ajuns până la 83°20’ latitudine nordică, americanii Lockwood şi Brainard din expediţia Greely l-au depăşit cu 15 minute de grad, făcând să strălucească cele 38 de stele ale drapelului Statelor Unite pe paralela 83°35’. Lor li se cuvine toată cinstea de a se fi apropiat cel mai mult de Polul Nord!”

În sfârşit, printre primii navigatori care s-au aventurat în mijlocul regiunilor arctice, se cuvine să-l cităm şi pe veneţianul Cabot, în 1498, şi pe portughezul Cortereal, în 1500, care au descoperit Groenlanda şi Labradorul. Dar nici Italia şi nici Portugalia nu s-au gândit să ia parte la licitaţia proiectată şi nici nu le păsa de statul care urma să pună mâna pe acest teritoriu.

În consecinţă, se putea estima că lupta cea mai crâncenă se va da între Anglia şi America, între lira sterlină şi dolar.

În acest timp, propunerea formulată de societatea „Polul Nord” fusese discutată în ţările vecine cu regiunile nordice, în diferite congrese de industriaşi şi savanţi. După dezbateri, aceste state hotărâseră să ia parte la licitaţia fixată pentru data de 3 decembrie la Baltimore, acordând delegaţilor respectivi un credit care nu putea fi depăşit. Cât despre suma rezultată din vânzare, ea urma să fie împărţită între cele cinci state ieşite din cursa licitaţiei şi care urmau să o împartă între ele ca despăgubire, renunţând la orice pretenţii în viitor.

Chiar dacă n-a mers totul fără discuţii, până la urmă s-a ajuns la un acord. Pe de altă parte, statele interesate au acceptat ca licitaţia să se ţină la Baltimore, aşa cum arătase guvernul Statelor Unite. Delegaţii, înarmaţi cu scrisori de recomandare, plecară de la Londra, Haga, Stockholm, Copenhaga, Petersburg şi ajunseră în Statele Unite cu trei săptămâni înainte de ziua licitaţiei.

În epoca aceea, reprezentant al Statelor Unite ale Americii rămăsese tot omul societăţii „Polul Nord”, acelaşi William S. Forster, singurul om al cărui nume figura pe nota apărută la 7 noiembrie, în ziarul „New-York Herald”.

Cât despre delegaţii ţărilor europene, îi vom descrie în câteva trăsături:

Pentru Olanda: Jacques Jansen, fost consilier al Indiilor Olandeze; cincizeci şi trei de ani, gras, scund, cu pieptul lat, braţe mici, picioare scurte şi arcuite, ochelari de aluminiu, faţa rotundă şi roşcovană, părul ca o aureolă în jurul capului, favoriţi cărunţi — un om cumsecade şi puţin cam sceptic în ce priveşte această întreprindere, ale cărei urmări practice nu le putea pricepe.

Pentru Danemarca: Eric Baldenak, fost vice­guvernator al posesiunilor groenlandeze, talie mijlocie, umerii unul ceva mai mare ca celălalt, puţină burtă, un cap enorm şi mereu în mişcare; atât de miop încât îşi tocea vârful nasului pe caiete şi cărţi, nepricepând în ruptul capului cum de sunt nesocotite drepturile patriei sale, pe care o considera proprietara legitimă a regiunilor din nord.

Pentru Suedia-Norvegia: Jan Harald, profesor de astronomie la Christiania, unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai expediţiei lui Nordenskjold, om tipic al nordului, roşcovan, cu barba şi părul de un blond care amintea grâul prea copt, şi care, fiind sigur că tichia polară nu era formată decât din Marea Paleochristică, era tot atât de sigur că regiunea aceasta nu are nici o valoare. Era, deci, destul de dezinteresat şi nu se ducea la licitaţie decât aşa, pentru a respecta un principiu.

Pentru Rusia: colonelul Boris Karkov, jumătate militar, jumătate diplomat, înalt, băţos, păros, bărbos, mustăcios, turnat parcă dintr-o bucată, părând jenat de costumul său civil şi căutând fără să vrea minerul sabiei pe care o purta altădată. Era foarte intrigat şi dorea în primul rând să afle ce anume se ascunde în spatele propunerii făcute de „North Polar Practical Association” şi dacă ea n-ar putea fi în viitor cauza unor neînţelegeri internaţionale.

În sfârşit, pentru Anglia: maiorul Donellan şi secretarul său, Dean Toodrink. Aceştia doi reprezentau ei singuri toate poftele, toate aspiraţiile ţării lor, instinctele ei comerciale şi industriale, tendinţa de a considera ca fiind ale sale, potrivit unei legi a naturii, toate teritoriile de la Polul Nord, Polul Sud sau ecuator care încă nu aparţineau altcuiva.

Era un adevărat englez acest maior Donellan, înalt, slab, uscat, nervos, colţuros, cu gât ca de sitar, umerii aduşi, picioare ca de barză, încă destul de tânăr la cei şaizeci de ani ai săi, neobosit — aşa cum o dovedise destul de bine pe vremea când lucra la delimitarea frontierei dintre India şi Birmania. Nu râdea niciodată şi poate că nici nu râsese vreodată. La ce bun?... A văzut cineva râzând o locomotivă, un elevator, un vapor?

În privinţa aceasta, maiorul se deosebea fundamental de secretarul său, Dean Toodrink — un om vorbăreţ, glumeţ, inteligent, cu părul fluturându-i pe frunte, cu ochi mici şi cu riduri. Scoţian de origine, era foarte cunoscut prin restaurante şi cafenele pentru veselia şi glumele lui. Cu toată veselia, însă, nu era mai puţin exclusivist şi intransigent când era vorba de revendicările, oricât de neîndreptăţite, ale Marii Britanii.

Evident că aceşti doi delegaţi aveau să fie cei mai înverşunaţi adversari ai societăţii americane. Polul Nord era al lor — le aparţinea din timpuri preistorice, ca şi când creatorul lumii ar fi încredinţat englezilor misiunea de a asigura mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale şi ei pentru nimic în lume n-ar fi lăsat-o să treacă în mâinile altora.

Se cuvine să mai semnalăm că, deşi Franţa socotise că nu e cazul să trimită un delegat nici în mod oficial şi nici în mod oficios, un inginer francez venise „pentru amorul artei” să urmărească de aproape această afacere curioasă. Îl vom vedea apărând când îi va veni rândul.

Aşadar, reprezentanţii ţărilor nordice din Europa sosiseră la Baltimore pe vapoare diferite, ca nişte oameni care nu ţineau să se influenţeze unii pe alţii. Erau rivali. Fiecare avea în buzunar creditul necesar cu care să lupte. Trebuie însă să spunem că ei nu intrau în luptă cu arme egale. Unul putea să aibă la dispoziţie o sumă care să nu treacă de un milion, altul o sumă mult mai mare. Dealtfel, nimeni nu voia să plătească prea scump o bucată din sferoidul nostru, unde părea cu neputinţă să ajungă cineva. În realitate, cel mai bine înarmat din acest punct de vedere era delegatul englez, căruia Anglia îi deschisese un credit destul de însemnat. Mulţumită acestui credit, maiorul Donellan n-avea de întâmpinat prea multe dificultăţi, ca să-şi învingă adversarii suedez, danez, olandez şi rus. Cu America, însă, era altă poveste: era mai greu să fie bătută pe tărâmul dolarilor. Aproape sigur că misterioasa societate avea la dispoziţie fonduri considerabile. Probabil că lupta cu milioanele avea să se dea între Marea Britanie şi Statele Unite.

Odată cu sosirea delegaţilor europeni, opinia publică deveni din ce în ce mai pasionată. Ziarele erau pline de cele mai ciudate poveşti. Se făceau cele mai stranii ipoteze în legătură cu cumpărarea Polului Nord. Ce voiau să facă cu acest teritoriu? Şi ce puteau să facă cu el? Nimic — dacă nu cumva aveau de gând să aprovizioneze toate frigoriferele de pe cele două emisfere ale Pământului! Ba un ziar, „Le Figaro”, susţinea chiar în glumă această părere, numai că pentru aşa ceva tot trebuia ca omul să treacă dincolo de paralela 84.

Între timp, delegaţii, deşi se ocoliseră unii pe alţii cu prilejul călătoriei peste Atlantic, începură să se apropie între ei, după ce ajunseră la Baltimore. Şi iată pentru care motive.

Încă de la început, fiecare dintre ei încercase separat şi pe ascuns să intre în legătură cu societatea „Polul Nord”. Voiau să afle motivele ce se ascundeau în spatele acestei afaceri şi ce profit spera societatea să realizeze. Dar, până acum, nimic nu arăta că această societate şi-ar fi stabilit vreun birou la Baltimore. Niciun birou, niciun funcţionar. „Pentru orice lămuriri, a se adresa domnului William S. Forster, din High-Street”. Se părea însă că prea cinstitul reprezentant al comerţului de batog nu ştia despre această chestiune nimic mai mult decât ultimul hamal din oraş.

Aşadar, delegaţii nu putură afla nimic, rămânând doar la presupuneri mai mult sau mai puţin absurde, sau la zvonuri. Oare taina aceasta avea să rămână de nepătruns atâta vreme cât societatea nu voia să spună despre ce e vorba? Fără îndoială că ea n-avea să-şi iasă din muţenie decât după ce va cumpăra domeniul la licitaţie.

Urmarea a fost că delegaţii au început să nu se mai ocolească, ci să se întâlnească, să-şi dea târcoale şi, în sfârşit, să intre în legături unii cu alţii — poate gândind în sinea lor să formeze o ligă împotriva duşmanului comun, adică a societăţii americane.

Şi într-o bună zi, în seara de 22 noiembrie, se adunară toţi la hotelul „Wolesley”, în apartamentul ocupat de maiorul Donellan şi secretarul său, Dean Toodrink. De fapt, acest prim pas către o înţelegere comună se datora în primul rând activităţii duse cu dibăcie de colonelul Boris Karkov, diplomat cunoscut prin fineţea lui.

La început, conversaţia s-a învârtit în jurul avantajelor comerciale sau industriale pe care societatea pretindea să le tragă prin achiziţionarea domeniului arctic. Profesorul Jan Harald întrebă dacă vreunul dintre colegi a reuşit să-şi procure vreo informaţie în această privinţă şi, încet-încet, recunoscură cu toţii că au încercat să-l descoasă pe William S. Forster, căruia, după cum se spunea în notă, trebuiau să i se adreseze comunicările.

—  Dar am dat greş, spuse Eric Baldenak.

—  Iar eu n-am avut nici un succes, adăugă Jacques Jansen.

— Cât despre mine, spuse Dean Toodrink, când m-am prezentat în numele maiorului Donellan la magazinele din High-Street, am dat peste un om gras, cu surtuc negru, cu joben şi încins cu un şorţ alb, care-l acoperea din tălpi până sub bărbie. Iar când i-am cerut amănunte asupra acestei chestiuni, mi-a răspuns că vaporul „Steaua Sudului” tocmai sosise din Terra-Nova, cu încărcătura plină, şi că are posibilitatea să-mi livreze o cantitate bună de batog proaspăt în contul casei „Ardrinell şi Co.”

— De! intră în vorbă fostul consilier al Indiilor Olandeze, sceptic ca totdeauna; poate că ar fi mai rentabil să cumperi un vapor cu batog, decât să arunci banii în fundul Oceanului Îngheţat de Nord!

—  Ne-am depărtat de subiect! spuse atunci maiorul Donellan, cu glas tăios şi aspru. Nu este vorba de batog, ci de tichia polară...

—   Pe care America ar vrea să şi-o pună pe cap, adăugă Dean Toodrink, râzând de gluma lui.

—  Asta ar face-o să capete guturai, interveni Boris Karkov.

—  Ne-am depărtat de subiect! repetă maiorul Donellan. Nu ştiu ce caută o problemă de guturai în conferinţa noastră. Lucru sigur este că, pentru un motiv sau altul, America, reprezentată de „North Polar Practical Association” — fiţi atenţi la cuvântul

„practical”, domnilor — vrea să cumpere o suprafaţă de 407.000 mile pătrate din jurul Polului Nord, suprafaţă mărginită în prezent — fiţi atenţi la cuvintele „în prezent”, domnilor — de paralela 84 latitudine nordică.

—   Ştim şi noi asta, şi încă destul de bine, maior Donellan! îl întrerupse Jan Harald. Ceea ce nu ştim însă nici pe departe, este cum sus-zisa societate înţelege să exploateze din punct de vedere industrial aceste teritorii — dacă sunt teritorii, sau aceste mări — dacă sunt mări...

—  Ne-am depărtat de subiect! obiectă pentru a treia oară maiorul Donellan. Un stat oarecare vrea să pună mâna, cu plată, pe o parte din globul nostru pământesc, parte care, prin situaţia ei geografică, pare că aparţine mai mult Angliei...

—  Rusiei, spuse colonelul Karkov.

—  Olandei, spuse Jacques Jansen.

—  Suediei-Norvegiei, spuse Jan Harald.

—  Danemarcei, spuse Eric Baldenak.

Cei cinci delegaţi deveniseră ameninţători şi convorbirea lor era cât pe-aci să ajungă la cuvinte neplăcute urechii, când Dean Toodrink încercă să intervină:

—  Domnilor, — zise el cu glas împăciuitor, — ne-am depărtat de subiect, aşa cum spune adesea şeful meu, maiorul Donellan. Deoarece s-a hotărât în principiu ca regiunile din jurul Polului Nord să fie scoase în vânzare, ele vor deveni, în mod sigur, proprietatea aceluia dintre statele reprezentate de dv. care va oferi mai mult la licitaţie. Prin urmare, odată ce Suedia-Norvegia, Rusia, Danemarca, Olanda şi Anglia au deschis credite pe seama delegaţilor respectivi, nu ar fi nimerit ca ei să formeze un sindicat(2) care să le dea posibilitatea să dispună, la un loc, de o sumă atât de mare, încât societatea americană să nu mai poată lupta împotriva lor?

Delegaţii se uitară unii la alţii. Poate că acest Dean Toodrink a găsit soluţia. Un sindicat... În vremurile noastre cuvântul acesta e bun pentru toate. Oamenii se sindicalizează aşa cum respiră, cum beau, cum mănâncă, cum dorm. Nimic mai modern — atât în politică, cât şi în afaceri!

Totuşi, era nevoie să se aducă o obiecţie sau, mai bine zis, să se ceară o explicaţie şi Jacques Jansen exprimă sentimentele tuturor colegilor săi când întrebă:

—  Şi după aceea?

Ei, da! Ce urma să se petreacă după ce sindicatul va fi făcut achiziţia?

—   Mi se pare că Anglia!... zise maiorul cu asprime.

— Ba Rusia, spuse colonelul, încruntându-şi sprâncenele.

— Ba Olanda! exclamă consilierul.

—  De când dumnezeu a dat Danemarca danezilor... începu Eric Baldenak.

—  Vă rog să mă iertaţi, spuse Dean Toodrink, dar nu există decât o singură ţară care a fost dată de dumnezeu — şi aceasta este Scoţia!

—  De unde aţi scos asta?... făcu delegatul suedez.

—  Păi, n-a spus poetul: „Deus nobis haec otia fecif”? ripostă farsorul, traducând în felul său sfârşitul celui de-al şaselea vers al primei egloge a lui Virgiliu.

Începură cu toţii să râdă, în afară de maiorul Donellan, ceea ce stăvili a doua oară discuţia care ameninţa să se sfârşească destul de rău. Şi atunci, Dean Toodrink putu să adauge:

—   La ce bun să ne certăm, domnilor? Mai bine să trecem la înfiinţarea sindicatului!

—  Şi apoi, ce-o să se întâmple? întrebă din nou Jan Harald.

—   Ce-o să se întâmple? răspunse Dean Toodrink. Nimic mai simplu, domnilor. După ce veţi fi cumpărat acest domeniu, el sau va rămâne proprietate indiviză, sau va fi cedat unuia dintre statele coachizitoare, celelalte patru primind în schimb o anumită indemnizaţie. În felul acesta va fi atins scopul principal şi anume: excluderea definitivă a reprezentanţilor Americii.

Era bună propunerea aceasta — cel puţin pentru moment — căci n-ar mai fi trecut mult până când delegaţii s-ar fi luat de păr — şi se ştie ce păroşi erau — dacă ar mai fi discutat cine să rămână proprietar definitiv al acestui teritoriu, tot atât de disputat pe cât era de inutil. În orice caz, aşa cum subliniase cu atâta înţelepciune Dean Toodrink, Statele Unite urmau să fie eliminate din cursă.

—  Mi se pare că propunerea e chibzuită, spuse Eric Baldenak.

—  Dibace, încuviinţă colonelul Karkov.

— Isteaţă, întări Jan Harald.

—  Potrivită, zise Jacques Jansen.

— Tipic englezească, spuse maiorul Donellan.

Spunându-şi cuvântul, fiecare gândise că mai târziu îşi va trage colegii pe sfoară.

—     În consecinţă, domnilor, reluă Boris Karkov, rămânem bine înţeleşi că, chiar dacă ne constituim în sindicat, fiecare stat îşi va rezerva dreptul de a acţiona independent în viitor.

Toţi erau de acord. Nu mai rămânea de aflat decât ce credite puseseră aceste state la dispoziţia reprezentanţilor lor. Creditele urmau să fie totalizate şi fără îndoială că toate laolaltă reprezentau o sumă atât de importantă, încât nu putea fi depăşită de resursele societăţii „Polul Nord”.

Întrebarea cu privire la creditele de care dispune fiecare fu pusă tot de Dean Toodrink. Dar atunci se întâmplă altceva: tăcere de mormânt! Nimeni nu voia să răspundă. Să-şi arate punga? Să-şi golească buzunarele în casa de bani a sindicatului? Să dea în vileag înainte de vreme suma până la care ar fi vrut să liciteze? Nicio grabă la aşa ceva! Dar dacă mai târziu s-ar fi ivit o neînţelegere între membrii noului sindicat? Dacă împrejurările l-ar fi obligat totuşi să intre în luptă fiecare pe seama lui? Dacă diplomatul Karkov s­-ar simţi şocat de şurubăriile lui Jacques Jansen, care s-ar supăra de şiretlicurile lui Jan Harald, care ar refuza să accepte pretenţiile arogante ale maiorului Donellan, care, la rândul lui, nu s-ar jena câtuşi de puţin să facă tot felul de intrigi împotriva colegilor săi? În sfârşit, a preciza suma de care dispui înseamnă a-ţi da cărţile pe faţă, când de fapt trebuie să le ţii ascunse.

Fără îndoială că nu erau decât două căi ca să răspunzi la justa dar indiscreta întrebare a lui Dean Toodrink: fie să exagerezi suma — lucru care ar fi putut să aducă destule încurcături când ar fi venit scadenţa vărsământului — fie să spui o sumă atât de ridicol de mică, încât totul să pară o glumă şi nimeni să nu se mai gândească să răspundă serios la propunere.

Ideea aceasta îi trecu prin cap întâi fostului consilier al Indiilor Olandeze, care — trebuie s-o recunoaştem — nu era om prea serios, şi toţi colegii lui îi călcară pe urmă.

—  Domnilor, — cuvântă Olanda prin glasul lui, — îmi pare rău, dar pentru achiziţionarea teritoriului arctic, eu nu pot dispune decât de 50 de riksdaleri.

—  Eu de 35 de ruble, spuse Rusia.

—  Eu de 20 de cronori, spuse Suedia-Norvegia.

—  Eu de 15 crone, spuse Danemarca.

—  Ei bine, — răspunse maiorul Donellan, cu un glas în care se simţea toată acea atitudine de dispreţ care i se pare atât de firească Marii Britanii, — domnilor, licitaţia se va hotărî în favoarea dumneavoastră, fiindcă Anglia nu poate să participe decât cu un şiling şi jumătate.

Şi conferinţa delegaţilor bătrânei Europe luă sfârşit odată cu această declaraţie ironică.
Cap1

(1) Lista exploratorilor ruşi ai Americii de nord vest trebuie începută cu numele remarcabilului explorator rus Semiton Dejnev, din veacul al XVII-lea, descoperitorul Alaskăi

      (2) Sindicat capitalist: o asociere de întreprinderi capitaliste care-şi pierd independenţa totală. Ele produc independent, dar îşi desfac produsele în comun prin mijlocirea unei societăţi anonime