Nils Holgersson (33)

O prezicere

Într-o noapte se întîmplă ca Năpîrstoc să doarmă pe un ostrov al lacului Tokern. Şi cum dormea el aşa, deodată fu deşteptat din somn de plescăitul unor vîsle. Deschizînd ochii, văzu înaintea lui o lumină strălucitoare care aproape-l orbi.

La început nu-şi putu da bine seama de unde venea pe lac atîta lumină, dar observă îndată că la marginea păpurişului se afla o lotcă şi că la partea ei dindărăt era fixată pe un par o torţă aprinsă. Flacăra torţei se oglindea pe întuneric în apa lacului şi pesemne că lumina ei puternică ade­menise peştii, căci în jurul ei sub apă se vedeau o mulţime de linii negre care săgetau mereu încolo şi încoace.

În lotcă se aflau doi bătrîni. Unul din ei vîslea, iar celălalt şedea în partea dinapoi şi ţinea în mînă o ostie scurtă cu ţepuşă. Vîslaşul părea să fie un pescar sărac. Era mic de statură, uscăţiv, pîrlit de soare şi îmbrăcat cu o haină subţire şi ponosită. Se vedea bine că era obişnuit cu orice fel de vreme, căci nu se sinchisea deloc de frig. Celălalt era un om voinic şi părea să fie un ţăran mai cu stare.

—     Opreşte! zise ţăranul, cînd lotca ajunse în faţa ostrovului pe care se odihnea băiatul.

În aceeaşi clipă băgă ostia în apă şi o scoase apoi cu un ţipar lung de toată frumuseţea, înfipt în vîrful ţepuşei.

—   Bravo! făcu el bucuros, slobozind ţiparul din ostie. Aşa pradă mai zic şi eu! Cred că avem acum destul peşte şi că e timpul să ne întoarcem acasă.

Tovarăşul său nu ridică însă vîslele, ci îşi roti privirile de jur împrejur.

—     Ce frumos e pe lac în seara asta! zise el.

Şi chiar că era frumos. Peste tot domnea liniş­tea, iar luciul apei nu era tulburat decît de fîşia pe care înainta lotca, fîşie strălucitoare care părea un drumeag de aur la lumina torţei. Cerul era limpede şi senin, presărat cu stele. Ţărmul apusean era as­cuns de ostroavele cu păpuriş. Piscul Omberg se înălţa întunecos, parcă mai impunător ca de obicei, şi desena un triunghi mare pe bolta cerească.

Celălalt om îşi întoarse capul, ca să nu-l mai bată în ochi flacăra torţei, şi se uită în jurul său.

—  Da, e frumos aici în Ostergotland, zise el, dar nu frumuseţea e lucrul cel mai de luat în seamă pe meleagurile astea.

—     Şi care-i atunci lucrul cel mai de luat în seamă? întrebă vîslaşul.

—     E că ţinutul ăsta a fost totdeauna vestit şi cinstit de oameni.

—     O fi fost, nu zic ba...

—     A fost şi va fi mereu...

—     Asta de unde o şiii dumneata? întrebă vîslaşul.

Ţăranul se lungi pe locul unde şedea şi se spri­jini de ostie.

—     Ehe! E o poveste veche, moştenită în fami­lia mea din tată-n fiu, care lămureşte tot viitorul Ostergotland-ului.

—     N-ai putea să mi-o spui şi mie? făcu vîslaşul.

—     Nu o istorisim de obicei orişicui. Faţă de un vechi cunoscut însă, nu vreau să fac o taină din ea. La Ulvosa, aici în Ostergotland — zise el mai departe, văzîndu-se după felul cum mlădia glasul că spunea un lucru auzit de la alţii, dar pe care-l ştia pe de rost — trăia pe vremuri o femeie care avea darul de a ghici viitorul. Ea spunea oamenilor tot ce avea să li se întîmple, cu atîta precizie şi siguranţă, ca şi cum acele lucruri s-ar fi petrecut deja aie­vea. Darul ăsta i-a adus o faimă mare şi e uşor de înţeles că lumea dădea buzna din toate părţile ca să afle de la ea ce bine şi ce rău îl aştepta pe fiecare.

Într-o zi, pe cînd femeia de la Ulvosa torcea în odaia ei, cum era obiceiul pe atunci, a venit la ea un ţăran şi s-a aşezat pe o laviţă, lîngă uşă.

—     La ce te gîndeşti, femeie? a întrebat-o apoi ţăranul.

—     Mă gîndese la lucruri mari şi sfinte, a răs­puns femeia.

—     Atunci nu e cazul să-ţi spun păsul meu, a zis ţăranul.

—  Păsul dumitale nu poate fi altul decît să strîngi multe bucate pe cîmp. Pe mine mă întreabă însă capete încoronate despre soarta împărăţiilor lor, şi papa despre cele bisericeşti...

—   Întrebări la care e greu de răspuns, de bună seamă, fu de părere ţăranul. Am auzit că nimeni nu pleacă de aici nemulţumit de ce află...

După ce a spus vorbele astea, ţăranul a observat că femeia îşi muşca buzele şi că s-a urcat mai sus pe locul unde stătea.

— Da? Aşa ai auzit vorbindu-se despre mine?... a zis ea. Întreabă-mă atunci ce vrei să afli şi-o să vezi că răspunsul meu o să te poată mulţumi pe deplin.

Văzînd că se schimbase socoteala, ţăranul nu mai pregetă să spună ce-i stătea pe inimă şi-i arătă femeii că venise s-o întrebe despre viitorul Ostergotland-ului. La nimic pe lume nu ţinea mai mult ca la glia strămoşească şi o încredinţă că va fi fe­ricit pînă în clipa cea din urmă a vieţii sale, dacă va primi un răspuns bun la întrebarea lui.

—   Dacă nu vrei să afli altceva — a zis înţe­leapta femeie — cred că vei fi mulţumit. Căci, aşa cum te văd şi mă vezi, pot să-ţi spun că Ostergotland-ul va avea totdeauna cu ce se făli faţă de alte provincii.

—  Răspunsul e bun, într-adevăr, femeie dragă — a zis ţăranul — şi aş fi pe deplin mulţumit dacă m-ai lămuri cum va fi cu putinţă aşa ceva.

—  De ce să nu fie cu putinţă? răspunse femeia de la Ulvosa. Dumneata nu ştii că Ostergotland-ul se bucură şi azi de o mare faimă? Unde se pome­neşte în Suedia vreun ţinut care să se poată făli că are două mănăstiri la fel ca cele de la Alvastra şi de la Vreta şi o catedrală aşa de frumoasă ca cea din Linkoping?

—     Se prea poate — a zis ţăranul — dar eu sunt om bătrîn şi ştiu că lumea nu e statornică în părerile ei. Mă tem c-o să vină o vreme cînd ea n-o să ne mai cinstească nici pentru mănăstirile de la Alvastra şi de la Vreta, nici pentru catedrala noas­tră frumoasă.

—   Poate că ai dreptate — a răspuns femeia de la Ulvosa — dar nu trebuie să pui la îndoială pre­zicerea mea din pricina asta. Eu o să durez acum o mănăstire nouă la ferma Vadstena şi mănăstirea aceea o să rămînă de pomină în toate ţările de la miazănoapte. O să meargă acolo în pelerinaj şi lume de rang înalt, şi lume de rînd, şi toţi vor preţui ţi­nutul nostru, care va avea un astfel de lăcaş sfînt între hotarele lui.

Ţăranul a răspuns că e foarte bucuros de vestea ce i s-a dat. El ştia însă că toate pe lume sunt trecătoare şi se întreba cu ce avea să se mai laude Ostergotland-ul, dacă mănăstirea de la Vadstena şi-ar fi pierdut faima cîndva.

—  Dumneata eşti un om greu de mulţumit — a zis femeia de la Ulvosa — însă eu am darul de a prevedea cu mult înainte viitorul şi te pot încre­dinţa de un lucru; înainte de a-şi pierde străluci­rea mănăstirea de la Vadstena, va fi înălţat lîngă ea un castel care le va întrece în frumuseţe pe toate celelalte din vremea lui. In castel vor fi găzduiţi regi şi principi, iar ţara întreagă va fi mîndră de o astfel de podoabă.

—    Şi vestea asta mă bucură mult, a zis ţăranul. Eu însă sunt om bătrîn şi ştiu ce se întîmplă în lume cu astfel de minunăţii. Dacă acest castel va ajunge o ruină, nu ştiu ce va mai putea atrage privirile lumii spre ţinutul nostru,

—    Dumneata vrei să afli prea multe lucruri, a răspuns atunci femeia de la Ulvosa. Eu însă pot să văd atît de departe în viitor, încît îţi pot spune de pe acum ce viaţă şi ce forfotă va fi în pădurile din preajma orăşelului Finspong. Văd de pe acum cum se înalţă pe acele locuri fabrici şi uzine şi socot că toată ţara se va mîndri că fierul va fi lucrat între hotarele ei.

Ţăranul n-a tăgăduit că şi vestea asta îl bucura nespus de mult, dar i-a arătat că dacă şi faima me­talurgică a orăşelului Finspong va apune, Oster­gotland-ul n-o să mai aibă cu ce se lăuda.

—    Eşti greu de mulţumit, într-adevăr, a zis femeia de la Ulvosa niţeluş supărată. Eu însă văd departe în viitor şi mi se arată de pe acum că pe ţărmul lacului Vattern se înalţă conace, mari ca nişte cas­tele. Cred că şi acele conace vor aduce ţării tot atîta faimă ca şi alte lucruri despre care ţi-am vorbit.

—    Dar dacă vine o vreme în care nimeni nu va mai preţui acele conace? găsi pricină ţăranul.

—     În orice caz să nu-ţi fie teamă — a răspuns femeia de la Ulvosa — că faima acestei provincii tot nu va apune. Eu văd de pe acum cum izvorăsc ape minerale pe cîmpiile de la Medevi, lîngă ţăr­mul lacului Vattern. Cred că izvoarele de la Medevi nu pot aduce decît faimă ţării noastre.

—   Nu zic ba, a răspuns ţăranul. Dar dacă vine o vreme în care lumea se va duce să-şi îngrijească sănătatea la alte izvoare?

—   Să nu te doară capul în privinţa asta, a răs­puns femeia de la Ulvosa. Eu văd cum mişună şi munceşte lumea, de la Motala pînă la Mem. Ei sapă un canal care va străbate provincia şi va face ca numele Ostergotland-ului să fie cunoscut şi pre­ţuit în toată ţara.

Ţăranul părea însă neliniştit.

—     Văd căderile de apă ale rîului Motala învîrtind roţi, a zis femeia de la Ulvosa.

Nu-şi sfîrşi bine vorbele astea, că pe obraji îi şi apărură nişte pete roşii. Pasămite, femeia înce­puse să-şi cam piardă răbdarea... Dar şi-a înfrînat supărarea şi a continuat:

—     Ba aud chiar ciocane duduind la Motala şi războaie de ţesut care huruie la Norrkoping.

—     Da, şi astea sunt lucruri bune de aflat — a zis ţăranul — însă toate sunt schimbătoare, aşa că mă tem că şi ele vor fi uitate cu vremea.

Văzînd că ţăranul tot nu era mulţumit, femeia nu s-a mai putut stăpîni.

—     Dumneata spui că toate sunt schimbătoare a zis ea — dar eu îţi voi spune acum un lucru care nu se va schimba niciodată. E vorba de ţărani mîndri şi stăruitori ca dumneata, care se vor găsi aici în Ostergotland cît e lumea şi pămîntul.

Cum isprăvi femeia de grăit vorbele astea, ţă­ranul se ridică de pe laviţă, plin de voioşie şi satisfăcut, mulţumindu-i din inimă pentru cele aflate. Se poate spune că era în sfîrşit mulţumit.

—   Acuma te înţeleg, a zis femeia de la Ulvosa.

—   Eu asta aş vrea să spun, femeie dragă, dacă-mi îngădui şi mie o vorbă, a zis ţăranul. Că tot ce clădesc regii, călugării, boierii şi tîrgoveţii du­rează numai cîţiva ani. Dar dacă-mi prevesteşti că în Ostergotland vor fi totdeauna ţărani ambiţioşi şi stăruitori, talpa ţării, eu mai ştiu un lucru: că ei îşi vor păstra vechea lor cinste. Căci numai cei care lucrează pămîntul acestei ţări în sudoarea frunţii, numai ei îi pot păstra bogăţia şi faima din veac în veac.