In 1852, pe vremea asta, se stingea N.V Gogol, unul dintre marii scriitori rusi. Am urcat cateva povesti de-ale lui, dar astazi, intrucat in ce-l priveste nu e o zi ca oricare alta, o sa incep sa urc romanul lui intitulat "Taras Bulba". Cand aveam vreo 14-15 ani am gasit cartea asta in biblioteca mamei si am citit-o fara sa inteleg mai nimic. Ba ma mai si plictisea. Cu toate astea, am dus-o pana la capat, mai mult din ambitie. Singura imagine care mi-a ramas dipa ce am intors ultima pagina a fost cea a lui Taras Bulba zacand beat ranga in colbul drumului, intins pe spate, cu mainile desfacute si picioarele raschirate. Carutele il ocoleau, trecatorii il injurau, dar el statea acolo sa-si faca somnul bahic. Mai tarziu am citit romanul cu alti ochi si am descoperit marea lui frumusete.
Cap1
—
Ia întoarce-te, fiule,
să te văd! Ptiu, drace, mare comedie! Ce-i cu anteriele astea pe voi? Şi zi,
aşa se poartă toţi acolo, la Academie? Cu
aste vorbe îi întîmpină Bulba pe cei doi fii ai săi, care-şi făcuseră
învăţătura la Bursa(1) din Kiev şi se întorceau acum la casa părintească.
Flăcăii abia apucaseră să descalece.
Erau doi voinici în toată puterea cuvîntului, care mai priveau încă pe sub
sprîncene, ca orice seminarist slobozit de curînd din Academie. Obrajii lor
pietroşi şi plini de sănătate erau umbriţi de cele dintîi tuleie neatinse încă
de tăişul briciului. Păreau amîndoi foarte stingheriţi de primirea ce le-o
făcea părintele lor şi stăteau de cremene, cu ochii în pămînt. Ia staţi oleacă,
să vă văd bine, urmă Taras, răsucindu-i: Da lungi mai sunt svitcile(2) astea ale
voastre! Halal svitci! N-am mai văzut de-astea de cînd e hăul şi bîrgăul! Ia să
fugă unul din voi! Mi-e că odată se-ncurcă în poale şi vine de-a berbeleacul!
— Haide, nu-ţi mai rîde de
noi, tată, ajungă-ţi, făcu în cele din urmă cel mai mare dintre fraţi.
— Ia te uită la el ce
fudul se ţine! Şi de ce n-aş rîde, mă rog?
— Uite aşa! Dacă-ţi baţi
joc de noi, nu mai ţin seamă că-mi eşti părinte şi zău că-ţi trag o bătaie, să
mă pomeneşti!
— Ptiu, fiu nevrednic ce
eşti! Cum, lui taică-tu, mă?... făcu Taras Bulba, dîndu-se cîţiva paşi îndărăt
de uimit ce era.
— Da, chiar şi lui
taică-meu! Batjocura n-o trec cu vederea şi n-o iert nimănui!
— Şi cum vrei să ne
batem? Cu pumnii?
— Cu ce-o fi!
— Atunci hai, cu pumnii!
zise Taras Bulba, suflecîndu-şi mînecile. Oi vedea eu îndată cîte parale faci
tu într-o bătaie cu pumnii!
Şi
amîndoi, tatăl şi fiul, în locul vorbelor de bun găsit după o despărţire
îndelungată, se apucară să-şi care unul altuia la pumni în coaste, în şale şi
în piept, cînd depărtîndu-se, ca să se măsoare cu privirea, cînd încăierîndu-
se iarăşi.
— Ia priviţi, oameni
buni: s-a smintit de tot bătrînul! A căpiat de-a binelea! zicea mama flăcăilor,
o femeie gălbejită, slabă şi blîndă din fire, care stătea în prag şi care
n-avusese vreme să-şi strîngă la piept fiii mult iubiţi. Copilaşii s-au
înturnat acasă, noi nu i-am văzut mai bine de un an, iar dumnealui uite ce-i
dă prin minte: să se măsoare în pumni cu dînşii.
— Da ştii că se bate
bine? făcu Taras Bulba, oprindu-se în sfîrşit. Zău că se bate bine! urmă el,
după ce-şi mai trase sufletul. Te buşeşte, că-ţi vine să te laşi păgubaş! O să
ajungă un cazac de nădejde! Ei, bun venit, fiule! Hai şi ne-om pupa! — şi tatăl
cu fiul se sărutară. Straşnic, flăcăule! Iac-aşa să-i snopeşti pe toţi, cum
m-ai snopit pe mine, să nu ierţi pe nimeni! Da’ iar mă-ntorc şi zic că eşti
gătit, să te strici de rîs, nu alta! Ce-i cu frînghia asta care atîrnă pe tine?
Da tu, mă, netotule, ce stai aşa cu mîinile-n jos? nu mai contenea Taras,
vorbindu-i de astă dată mezinului. Nu te repezi şi tu cu pumnii la taică-tu,
împeliţatule?
— Iaca, na, ce-i
trăsneşte prin cap! îi tăie vorba mama, care-şi îmbrăţişa în vremea asta
feciorul mezin. Unde s-a mai pomenit aşa ceva ca un copil să-şi bată părintele!
Ş-apoi la asta ne stă capul acum? Copilul e fraged încă, a făcut cale lungă, a
obosit... (copilul de care era vorba avea mai bine de douăzeci de ani şi era
înalt de-un stînjen). Acum numai bine i-ar sta să se hodinească şi să îmbuce şi
el ceva, iar dumnealui îl sileşte să se bată!
— Ehei, după cîte văd
eu, tu eşti fecioraşul mamei, hai? făcu Taras Bulba. Să nu-ţi pleci urechea la
spusele maică-ti: e muiere şi nu pricepe nimic. Giugiuleli vă trebuie vouă?
Giugiuleala voastră-i stepa şi un cal de soi! Asta-i giugiuleala voastră!
Vedeţi sabia asta? Ea e maica voastră! Iar toate celelalte, cu care v-au umplut
capetele pînă acum, pleavă sunt! Academia şi toate cărticelele, ceasloavele şi
filozofelile sunt fleacuri pe care nu dau doi bani! Şi...— aici Bulba întări
spusele cu o vorbuliţă care nici că se poate pune într-o carte — eu uite ce fac
mai bine: vă trimit chiar de săptămîna care vine la Zaporojie. Acolo
învăţătură, zic şi eu! Acolo-i şcoala care vă trebuie şi numai acolo o să vă vină
mintea în cap!
— Cum, numai o săptămînă
să stea acasă? se tîngui bătrîna şi uscăţiva mamă, cu ochii în lacrimi. Nici să
petreacă-n voie n-or să aibă vreme, nici casa părintească n-or să şi-o cunoască
bine şi nici eu n-o să-mi pot sătura privirile uitîndu-mă la ei!
—
Ajungă-ţi cu bocitul,
bătrîno! Rostul unui cazac nu e să dădăcească muierile! Dacă ar fi după tine,
ţi i-ai ascunde pe amîndoi sub fuste şi ai sta peste ei cum stă cloşca pe ouă!
Hai, du-te mai bine şi pune pe masă tot ce ai! Să nu care cumva să ne-aduci
gogoşi, turtă dulce, prăjituri cu mac sau alte zaharicale, că de astea n-avem
trebuinţă; adu-ne un berbec întreg, o capră şi mied din acela de patruzeci de
ani! Şi răchie cît mai multă. Dar nu de-ăla cu marafeturi, cu stafide ori cu
alte drăcovenii, nu! Rachiu curat şi spumos să se umfle-n pahare şi să
împroaşte cu stropi ca turbat!
Bulba
îşi duse apoi feciorii în odaia mare, de unde o zbughiră într-un suflet două
slujnicuţe tinere şi frumoase, cu salbe de mărgele roşii la gît, care deretecaseră
prin casă. Poate că se speriaseră cu adevărat de sosirea coconilor care nu
treceau cu vederea pe nimeni dintre cei ce le ieşeau în cale, sau poate vroiau
numai să rămînă credincioase obiceiului lor muieresc, adică să scoată un ţipăt şi s-o ia la
goană cînd dau cu ochii de un bărbat, iar apoi să-şi acopere îndelung obrazul
cu mîneca, de prea multă ruşine. Odaia era rînduită după gustul acelor vremi, a
căror amintire vie o păstrează în crîmpeie doar cîntecele şi baladele din
popor, pe care azi nu le mai cîntă în Ucraina nici măcar bătrînii orbi cu barbă
lată, ce le ziceau odinioară pentru norodul strîns ciotcă în jurul lor,
însoţindu-le de zdrăngănitul molcom al bandurei, după gustul acelor vremi de
lupte şi restrişte, cînd au început în Ucraina încăierări şi bătălii din
pricina unirii bisericilor(3). Pretutindeni domnea curăţenie mare şi pereţii erau
spoiţi în culori. Pe pereţi atîrnau săbii, biciuşti, laţuri de prins păsări,
năvoade şi flinte, un corn lucrat cu meşteşug, în care se păstra praful de
puşcă, zăbale de aur şi piedici pentru cai, bătute în argint. Ferestruicile
erau mici, rotunde, cu geamuri prin care lumina zilei se prefira anevoie, din
celea ce se mai văd astăzi doar la vechile biserici; nu puteai privi afară prin
ele decît numai dacă ridicai gemuleţul. În jurul ferestrelor şi uşilor erau
chenare roşii. In colţuri, pe poliţe, stăteau înşiruite căni, şipuri şi ploşti
din sticlă verde şi albastră, nastrape lucrate în argint şi pocale aurite, de
diferite obîrşii: veneţiene, turceşti, cercheze, ajunse în casa lui Bulba pe
căi ocolite, prin mîini multe, lucru foarte obişnuit în vremile acelea de
isprăvi vitejeşti. De jur împrejurul odăii erau aşezate laviţe de lemn de ulm;
în colţul de cinste, pe sub icoane, era o masă mare; mai era acolo un cuptor
lat cu prichici, firide şi ieşituri, împodobite cu olane smălţuite în culori
felurite — toate astea erau bine cunoscute voinicilor noştri care veneau acasă
în fiecare an pe timpul vacanţelor, făcînd drumul pe jos, pentru că nu aveau pe
atunci cai şi pentru că nu le era îngăduit îndeobşte ucenicilor să umble
călări. Tot ce aveau în vremea aceea era doar moţul lung, numai bun la
tîrnosit, iar întru fapta asta avea slobozenie orice cazac purtător de arme.
Acum, unde-şi isprăviseră şcoala, Bulba le trimisese cîte un armăsar tînăr din
herghelia lui.
Cu
prilejul întoarcerii fiilor săi, Bulba porunci să fie poftiţi la dînsul toţi
sotnicii(4) şi mai-marii polcului(5) său care se nimeriseră a fi pe-acasă, iar cînd
veniră doi dintre ei şi esaulul(6) Dmitro Tovkaci, care-i era prieten vechi, Bulba
le înfăţişă pe cei doi fii ai săi, zicîndu-le: „Ia priviţi-i pe voinicii ăştia!
O să-i trimit fără zăbavă la Seci.“ Oaspeţii rostiră urări şi vorbe de laudă,
atît lui Bulba cît şi celor doi flăcăi, că şi-au pus în gînd un lucru bun,
adăugind la acestea că nu este pe lume şcoală mai vrednică pentru un tînăr.
—
Şi acum, boieri
dumneavoastră, să se aşadă fiecare la masă unde i-o plăcea mai mult. Ei, feţii
mei, mai întîi şi-ntîi să bem niscai rachiu! mai zise Bulba. Doamne ajută! Să
fiţi sănătoşi, şi tu Ostap, şi tu Andrii! Să dea Dumnezeu să aveţi întotdeauna
noroc în luptă! Să-i bateţi pe păgîni, pe turci şi pe tătari aşijderea, iar
de-or cuteza leşii să se ridice într-un chip sau altul împotriva credinţei
noastre, să-i bateţi şi pe leşi! Hai, tinde paharul! Ce zici, bun îi rachiul,
aşa-i? Da’ cum spui „rachiu“ în latineşte? Ei, vezi? Proşti au mai fost,
flăcăule, latinii ceia ai tăi! Nici bănuiau că mai e şi rachiu pe lumea asta.
Şi cum naiba îi spunea ăluia de scria stihuri pe latineşte? Nu prea sunt eu
tare în de-ale cărţii şi de asta nu ştiu! Horaţiu, sau cum?
„Mă,
ce dat dracului e taică-meu! îşi zise Ostap, feciorul cel mare. Toate le ştie,
cîinele ăsta
bătrîn, da’ se face niznai."
— Eu aşa gîndesc, că
arhimandritul nu vă lăsa nici batîr să mirosiţi rachiu, urmă Taras. Ia spuneţi
drept, feţii mei, dacă v-au tăbăcit bine acolo, la bursă, cu nuiele tinere de
mesteacăn şi de vişin, spinarea şi cîte altele mai are cazacul? Sau poate, ca
să vă facă tobă de înţelepciune, aţi mîncat bătaie şi cu biciuşti? Pasămite nu
vă înfruptaţi numai sîmbăta din bucatele astea, ci şi miercuri, ba şi joi, hai?
— Ce să ne mai amintim
de ce-a fost, taică?! îi luă vorba Ostap. Ce-a fost, a trecut!
— Să-ncerce careva acum!
făcu Andrii. Să-ncerce numai să se lege de noi! Ia să-mi iasă în cale vreun
tătar, ceva, că-1 învăţ eu numaidecît ce-i aia sabie de cazac.
— Bine ai grăit, fiule!
Straşnic, zău! Şi dacă-i aşa, să ştiţi că mă duc şi eu cu voi la Seci. Zău că
mă duc! La ce dracu şed eu aici? Ca să semăn hrişcă, s-ajung gospodar aşezat,
să-mi văd de oi şi de porci, ori să mă giugiulesc cu nevasta? Da’ ducă-se pe
pustii locuri! Eu îs cazac şi nu-mi trebuiesc toate astea! Ei şi ce-i dacă nu-i
război? Mă duc şi eu la Zaporojie cu voi, ca să-mi mai treacă du urît. Zău că
mă duc! Şi bătrînul Bulba se înfierbîntă tot mai mult, pînă cînd, la urmă, se
dezlănţui de-a binelea, se ridică de la masă, se înfoie şi zise, bătînd din
picior:
— Plecăm chiar mîine! La
ce să mai amînăm? Ce vrăjmaşi o să vedem noi, dacă
stăm să clocim aici? Parcă mare nevoie avem de cocioaba asta şi de toate cele,
oalele, carafele... şi zicînd aşa, prinse a sparge şi a arunca carafele de pe
poliţă.
Sărmana bătrînică, deprinsă mai demult cu asemenea isprăvi
ale bărbatului său, privea cu jale la toate de pe laviţă. Nu îndrăznea să
scoată o vorbă, dar auzind hotărîrea atît de înspăimîntătoare pentru ea, nu-şi
mai putu stăpîni lacrimile. Doar o privire le aruncă copiilor, de care era
ameninţată să se despartă atît de curînd... dar nimeni n-ar fi fost în stare să
zugrăvească toată puterea acelei dureri mute, care-i pîlpîia în ochi şi îi
tremura pe buzele încleştate.
Om îndărătnic, Bulba. Una din acele firi cum se puteau ivi
pe lume numai în cumplitul veac al cincisprezecelea în acest ungher, pe
jumătate nomad al Europei, pe vremea cînd străvechea Rusie de miazăzi, părăsită
de cnejii ei, fusese pustiită şi pîrjolită pînă în temelii de năvala
nestăvilită a cotropitorilor mongoli; cînd văduvit de casă şi căminul lui, omul
de-aici ajunsese cutezător; cînd îşi dura sălaş pe locul de curînd mistuit de
pojar, sub ochii vecinilor neîndurători şi ai primejdiei fără capăt,
obişnuindu-se să le privească drept în faţă, neştiutor de e sau nu vreun lucru
de temut pe lumea asta; cînd duhul slav, de veacuri paşnic, se încinsese în vîltoarea
luptelor, cînd se ivise căzăcimea — această izbucnire năprasnică şi
nestăvilită a firii ruseşti — şi cînd toate văile şi vadurile rîurilor, povîrnişurile
şi alte locuri bune de locuit erau presărate cu sălaşe de cazaci, mulţi ca
frunza şi ca iarba, despre care cutezătorii lor tovarăşi răspundeau cu drept
cuvînt sultanului dornic de a le cunoaşte numărul: „Cine-i ştie? Toată stepa
noastră e împînzită cu ei: cîte ierburi pe cîmp, atîtea moţuri în vînt!“ Ei
erau într-adevăr o izbucnire minunată a puterii ruseşti: o scăpărase sînul
poporului, izbit de amnarul suferinţei. În locul tîrgurilor răzleţe şi al voivodeştilor
conace de altădată, cu crescătorii lor de haite şi de şoimi boiereşti, în locul
cnejilor mărunţei, veşnic învrăjbiţi între ei şi gata să-şi neguţeze oraşele,
se iviră acum aşezări de temut — curene şi ocoliţe(7) legate între ele prin
aceeaşi primejdie care le pîndea, şi prin ura pe care o nutreau împotriva
cotropitorilor păgîni. Este îndeobşte cunoscut de toţi din istorie cum luptele
neîncetate pe care le-au dus, precum şi viaţa lor plină de zbucium au mîntuit
Europa de năvălirile năprasnice care ameninţau s-o nimicească. Rigii polonezi,
care s-au văzut stăpînitori ai acestor meleaguri întinse, în locul mărunţilor
cneji, deşi erau slabi şi domneau de departe, şi-au dat seama pe deplin de
însemnătatea cazacilor şi de foloasele pe care le puteau trage de pe urma
vieţii de luptă pe care o duceau aceşti străjuitori. Ei au îmboldit şi au
sprijinit în fel şi chip această pornire a lor. Sub domnia acestor stăpînitori
depărtaţi, hatmanii, aleşi din chiar sînul căzăcimii, prefăcură ocoliţele şi
curenele în polcuri şi districte bine orînduite. Insă nu era o armată regulată,
pe care s-o vadă toată lumea. Dar de se-ntîmpla vreun război sau o mişcare a
întregii căzăcimi, în cel mult opt zile, fiecare cazac se înfăţişa la locul
cuvenit, călare şi cu tot tacîmul de arme, primind drept plată de la rigă un
singur galben, şi în două săptămîni se strîngea o armată, ce n-ar fi fost în
stare s-o adune niciun fel de recrutare. De cum se isprăvea războiul, ostaşul
pleca iar pe lunci sau pe ogoare, se întorcea la barca lui de pe Nipru, îşi
vedea de pescuit şi de negoţ, făcea bere, într-un cuvînt era un cazac liber.
Străinii din acele vremi se minunau pe drept cuvînt de uimitoarele lui
însuşiri. Nu era meserie pe care să n-o cunoască un cazac sau să n-o socoată pe
măsura lui: se pricepea să facă vin, să meşterească un car, să pregătească
iarba de puşcă şi să ducă la bun sfîrşit orice muncă de
fierar sau lăcătuş, iar pe deasupra să petreacă nebuneşte, să bea
şi să benchetuiască aşa cum numai un rus înţelege s-o facă. În afară de cazacii
înregistraţi, care aveau datoria să se înfăţişeze cînd se întîmpla vreun
război, puteai în orice vreme, în ceas de grea cumpănă, să strîngi mulţime
mare de volintiri călări: ajungea numai ca esaulii să colinde tîrgurile şi
băteliştile tuturor satelor mari şi mici şi să strige cît îi ţinea gura,
ridicaţi în picioare în carele lor: „Hei, voi, povarnagii şi berari! Ajungă-vă
să fierbeţi berea, să vă tolăniţi pe cuptor şi să îngrăşaţi muştele cu osînza
voastră! Mergeţi de vă umpleţi de slavă vitejească şi de cinste! Hei, voi,
plugari, semănători de hrişcă, oieri şi cei ce vă ţineţi de fustele muierilor!
Ajungă-vă să ţineţi coarnele plugului, să vă murdăriţi ciubotele galbene de
glie, să vă daţi pe lîngă muieri, prăpădindu-vă de pomană puterea voastră
voinicească! A venit vremea să vă dobîndiţi slava de cazac!“ Vorbele acestea
cădeau ca scînteile pe lemn uscat. Plugarul îşi fărîma plugul, povarnagiii şi
berarii azvîrleau cît colo teascurile şi spărgeau boloboacele, meşteşugarii şi
neguţătorii dădeau dracului meseria şi dugheana lor şi spărgeau oalele din
casă. Şi toată suflarea căzăcească încăleca pe cai. într-un cuvînt firea
rusească îşi lua un avînt nestăvilit în toată fala ei voinicească.
Taras era unul dintre polcovnicii vechi, neaoşi: părea
anume făcut pentru o viaţă zbuciumată de lupte şi era drept din fire, uneori
chiar necruţător. Pe-atunci, înrîurirea poloneză începea să se facă simţită în
stepena boierimii ruse. Mulţi începeau să trăiască după obiceiul leşesc, în
bogăţie, înconjuraţi de slugi în veşminte strălucitoare, cu şoimi, gonaşi,
sindrofii şi curte. Taras, însă, n-avea la inimă toate astea. Lui îi era dragă
viaţa simplă a cazacilor şi de aceea se sfădi cu toţi tovarăşii săi care se
dădeau cu Varşovia, numindu-i slugi ale panilor polonezi. Mereu neostoit, Taras
se socotea un apărător îndreptăţit al credinţei pravoslavnice. Drept aceea, în
fruntea cazacilor lui, intra samavolnic în toate satele care se jeluiau de
asuprirea arendaşilor ori de vreo nouă dajdie de gospodărie, împărţea singur
dreptate, şi îşi statornicise o pravilă care spunea că sunt trei pricini pe
lume cînd trebuie să pui neapărat mîna pe sabie, şi anume: cînd vameşii supără
cu ceva căpeteniile şi nu se descoperă în faţa lor, cînd se batjocoreşte
credinţa pravoslavnică şi nu se cinsteşte cum se cuvine datina strămoşească şi,
în cele din urmă, cînd vrăjmaşii sunt păgîni şi îndeosebi turci, împotriva cărora socotea că e îngăduit să ridici arma în orice împrejurare, întru
slava creştinităţii.
Acum, se bucura
dinainte la gîndul că o să se ducă la Seci cu cei doi feciori ai săi şi o să
zică: „Ia priviţi ce mai voinici v-am adus!“ îşi închipuia cum o să-i
înfăţişeze bătrînilor săi tovarăşi căliţi în lupte, şi cum o să-şi desfete
privirile cu cele dintîi isprăvi vitejeşti de-ale lor în mînuirea armelor şi în
meşteşugul chefuitului, pe care iarăşi îl socotea ca pe o însuşire de frunte
a oricărui cavaler. Avusese de gînd mai întîi să-i trimeată singuri. Dar cînd
văzu cît sunt de tineri, înalţi, bine legaţi şi frumoşi la înfăţişare, se
aprinse în inima lui duhul de oştean şi se hotărî să plece chiar de a doua zi
împreună cu ei, deşi nimic nu-1 silea la asta, în afară de voinţa lui plină de
îndărătnicie. Se şi apucă de îndată să trebăluiască, să repeadă porunci, să
aleagă caii, cu tot dichisul lor pentru tinerii săi fii, ba dădu şi prin
grajduri şi hambare şi hotărî pînă şi slugile care trebuiau să-i însoţească a
doua zi. Frînele puterii sale le trecu esaulului Tovkaci, poruncindu-i totodată
cu străşnicie să se înfăţişeze la Seci neîntîrziat, cu tot polcul, de cum o să
primească cea dintîi veste de la dînsul. Şi cu toate că era cherchelit şi
aburii băuturii îi mai întunecau încă mintea, nu uită nimic. Porunci chiar să
fie adăpaţi caii şi să li se pună în iesle grîu şi din cel ales, cu bobul roşcat, după care se
întoarse în casă, ostenit de atîtea griji.
— Acum, feţii mei, e
vremea să ne ducem la culcare, iar mîine om face şi noi ce-o da Dumnezeu. Da’
să nu ne aşterni paturile. N-avem noi trebuinţă de aşternuturi! O să dormim
afară!
Noaptea
de-abia întunecase cerul, dar Bulba avea obiceiul să se culce de cu ziuă. Se
tolăni pe covor şi se înveli cu un cojoc de oaie, pentru că aerul nopţii era
răcoros şi pentru că lui Bulba îi plăcea să se învelească mai călduros cînd era
acasă. Curînd după aceea bătrînul prinse a sforăi şi toată curtea îi urmă
pilda; întreaga suflare omenească, culcată prin diferitele unghere ale ogrăzii
începu să sforăie pe toate glasurile. Dar mai înainte de toţi adormi paznicul,
care se cinstise mai avan decît ceilalţi cu prilejul întoarcerii celor doi
coconi.
Numai
biata mamă nu închise ochii. Ghemuită la căpătîiul copiilor ei iubiţi, care
dormeau unul lîngă altul, le pieptăna pletele tinere, neastîmpărate şi
ciufulite, umezindu-le cu lacrimile ei; îşi privea fiii cu toată fiinţa, cu
toate simţămintele ei; întreaga ei făptură era numai ochi, şi ochii aceştia nu
se puteau sătura uitîndu-se la dînşii. Îi hrănise la sînul ei, îi crescuse, îi
alintase şi acum îi era dat să-i vadă doar o singură clipă. „Copiii mei, copiii
mei iubiţi! Ce o să se întîmple cu voi? Ce soartă vă aşteaptă?" şoptea ea,
şi lacrimile se opreau în zbîrciturile ce-i brăzdau chipul, odinioară nespus de
frumos.
Drept e că femeia era vrednică de milă, ca orice femeie a
veacului aceluia bogat în isprăvi vitejeşti. Odinioară, n-apuca bine să guste o
clipă de iubire în focul celor dintîi porniri, în anii pătimaşi ai tinereţii,
că asprul ei stăpîn o şi părăsea pentru sabie, pentru tovarăşii săi, pentru
chefuri. Îşi vedea bărbatul două-trei zile pe an şi atît. Urmau apoi ani în şir
cînd nu primea nici măcar o veste de la el. Dar şi atunci cînd îl vedea, cînd
îşi duceau traiul împreună, ce fel de trai mai era acela? Răbda ocări, uneori
şi bătăi; mîngîierile erau rare şi păreau pornite mai mult din milă, într-un
cuvînt, părea o fiinţă cu totul fără rost în mijlocul cetei de voinici holtei,
asupra cărora viaţa de chefuri fără frîu de la Zaporojie lăsase urme adînci.
Tinereţea ei lipsită de bucurii se scursese ca un vis; obrajii ei gingaşi şi
proaspeţi, buzele ei nesărutate se trecuseră curînd, cum se trec florile, şi se
acoperiseră de zbîrcituri timpurii. Iar dragostea ei, toate simţămintele şi
toată duioşia şi patima sufletului ei de femeie se prefăcuseră în iubire de
mamă. îşi ocrotea copiii cu foc, cu patimă, cu lacrimi, aidoma unui pescăruş
de stepă care se roteşte deasupra puilor săi. Fiii ei, copiii ei mult iubiţi trebuiau să fie smulşi de lîngă ea şi poate
n-o să-i mai vadă niciodată! Şi cine ştie? Poate în cea dintîi încăierare un
tătar o să le puie capetele sub paloş şi ea n-o să afle niciodată unde zac
leşurile lor sfîrtecate de păsările răpitoare din stepă, tocmai ea, care n-ar
pregeta să-şi dea şi viaţa pentru fiecare strop din sîngele lor. Plîngînd cu
hohote, femeia se uita la ochii lor, care se închideau copleşiţi de somnul
biruitor, şi îşi zicea: „Poate că Bulba, după ce s-o trezi, o să mai amîne
plecarea cu vreo două zile? Poate că i s-a năzărit să plece atît de curînd, numai
pentru că băuse peste măsură?“
Din înaltul cerului, luna vărsa de mult razele ei în ograda
plină de oameni adormiţi şi peste pîlcul des de sălcii, peste buruienile înalte
ce potopiseră uluca din jurul curţii, pe cînd biata mamă tot la căpătîiul
fiilor ei dragi şedea, fără să se gîndească la somn şi fără să-şi ia o clipă
ochii de la chipurile lor. Simţind apropierea zorilor, caii se culcaseră în
iarbă; frunzele din creştetul sălciilor prinseră a foşni domol şi, încetul cu
încetul, foşnetul lor coborî aidoma unui pîrîiaş, pînă jos. Dar femeia rămase
neclintită pe locul ei pînă la răsăritul soarelui, fără să simtă oboseala,
dorind din tot sufletul ca noaptea să ţină cît mai mult. Apoi se auzi din stepă
nechezatul răsunător
al unui mînz şi cea dintîi undă a
rumenelii se aprinse pe cer.
Deodată Bulba se
trezi şi sări ca ars. Îşi aducea foarte bine aminte de toate poruncile pe care
le dăduse în ajun.
— Haideţi, flăcăi, destul
aţi dormit! E vremea să vă sculaţi acum! Adăpaţi caii! Da’ bătrîna unde-i? (Aşa
obişnuia Bulba să-i zică nevesti-sii.) Mişcă, bătrîno, dă-ne de mîncare, că
avem cale lungă de făcut.
Şi
biata bătrînică, văzîndu-şi zădărnicită şi cea din urmă nădejde, porni
împleticindu-se spre casă. Şi în timp ce mama pregătea cu lacrimi în ochi
prînzişorul, Bulba împărţea porunci, trebăluia prin grajd şi alegea cu mîna lui
cele mai frumoase straie pentru fiii săi. Cei doi seminarişti îşi schimbară ca
prin farmec înfăţişarea: în locul ciubotelor prăfuite cu care veniseră, aveau
acum altele, de safian roşu, cu potcoave de argint; şalvarii largi cît Marea
Neagră, cu mii de falduri şi cute pe ei, erau strînşi la brîu cu bete de aur;
de bete erau prinse curele lungi pentru lulea, împodobite cu canafuri şi alte
zorzoane. Pe deasupra purtau cîte o cazacă de postav roşu ca focul, strînsă
peste mijloc cu o cingătoare în izvoade, la brîu aveau pistoale turceşti cu
înflorituri şi cîte o sabie ce li se lovea de picioare. Chipurile lor, prea
puţin arse de soare, păreau acum şi mai frumoase şi mai albe, iar mustăcioara
neagră, abia mijită, scotea şi mai mult în vileag frăgezimea feţelor şi
tinereţea lor plină de sănătate şi putere. Arătau tare bine cu cuşmele lor
negre de oaie cu fundul aurit. Sărmana mamă! Cînd dădu cu ochii de ei, nu putu
să rostească nicio vorbă şi lacrimile îi umeziră ochii.
— Ei, feţii mei, toate sunt
gata! N-avem ce zăbovi! zise Bulba. Acum, după obiceiul nostru pravoslavnic,
trebuie să ne aşezăm oleacă, înainte de a porni la drum.
Se
aşezară cu toţii, pînă şi slugile care stăteau cuviincioase, lîngă uşă.
— Acum, mamă,
blagosloveşte-ţi copiii! mai zise Bulba. Roagă-te de cel atotputernic să-i
ajute să lupte vitejeşte, să apere totdeauna cinstea lor de cavaleri şi să fie
pavăza credinţei pravoslavnice. Iar de n-or face întocmai, să piară mai bine
de pe faţa pămîntului şi să li se şteargă pînă şi urma. Apropiaţi-vă de muma
voastră, copii! Rugăciunea de mamă o să vă apere şi pe apă şi pe uscat.
Şi
mama, slabă ca orice mamă, îi strînse la pieptul ei, apoi scoase două iconiţe
şi, plîngînd cu hohote, le atîrnă de gîtul fiilor ei.
— Maica Domnului... să
vă aibă în pază... să nu uitaţi... copilaşii mei, de măicuţa voastră... Măcar
o veste să-mi trimiteţi.
Nu putu rosti nicio vorbă mai mult.
— Haideţi, copii! făcu
Bulba.
Lîngă prag aşteptau caii, gata înşeuaţi. Dintr-o săritură,
Bulba se aruncă pe spinarea Dracului său, care se smuci năprasnic, sub povara
celor douăzeci de puduri ale stăpînului, căci Bulba era într-adevăr peste
măsură de greu şi de gras.
Cînd
văzu mama că şi fiii ei au sărit în şa, se repezi la mezin, pe faţa căruia se
citea mai multă duioşie, se încleştă de scara şelei şi îşi lipi obrazul de
oblînc: ochii ei căutau plini de deznădejde, iar mîinile nu vroiau să
slobozească strînsoarea. Doi cazaci voinici o luară binişor pe sus şi o duseră
în casă. Dar de-abia apucară călăreţii să iasă din ogradă, că femeia ţîşni pe
poartă cu uşurinţa unei căpriţe, în ciuda anilor ei, şi cu o putere de
neînchipuit opri calul unuia din cei doi fii, pe care-1 îmbrăţişă cu o pornire
nebună; cei doi cazaci o duseră din nou în casă.
Flăcăii
călăreau cu sufletul greu, abia stăpînindu-şi lacrimile, de teama părintelui
lor, care la rîndul său se simţea şi el destul de tulburat, cu toate că încerca
din răsputeri să-şi ascundă tulburarea. Ziua era mohorîtă; verdeaţa strălucea
viu, dar cîntecul păsărilor era răzleţ, împrăştiat. După ce făcură o bucată de
cale, drumeţii priviră îndărăt: cătunul parcă li-1 înghiţise pămîntul; rămăseseră
afară doar cele două hogeacuri ale
bietei lor căsuţe şi creştetele copacilor pe ramurile cărora băieţii se
căţărau odinioară ca veveriţele. Numai pajiştea îndepărtată îşi mai aşternea
covorul în faţa privirii lor, pajiştea ce le amintea toată povestea vieţii lor,
din anii cînd se dădeau de-a dura pe iarba ei plină de rouă şi pînă în anii
cînd tot acolo aşteptau cîte o fată tinerică de cazac cu sprîncenele negre, ce
ţîşnea sfioasă peste întinsul ei, purtată de picioare sprintene, care abia de atingeau
pămîntul. În cele din urmă nu se mai văzu decît cumpăna fîntînii, stingheră pe
cerul îndepărtat, cu roata mare de car prinsă în vîrf; întinsul străbătut părea
acum o spinare de deal ce ascundea ochilor toată priveliştea. Rămas bun
copilărie, jocuri şi tot, tot.
(1)
Seminar teologic cu
internat sau numai internatul seminarului. In popor Academia teologică din
Kiev era de asemenea numită bursă.
(2)
Haină de purtat pe
deasupra la ruşii din sud
(3)
Pe la sfîrşitul
secolului al XVI-lea, în regiunile apusene ale Ucrainei şi Bielorusiei,
stăpînite de Polonia, încercările de a uni biserica ortodoxă cu cea catolică
au stîrnit împotriviri crîncene din partea populaţiei ucrainene şi bieloruse.
(4)
Sotnic, comandant de
sotnie, respectiv, companie în oastea căzăcească zaporojană.
(5)
Polc, regiment
(6)
Esaul, comandant de
detaşament în oastea căzăcească.
(7)
Curene şi ocoliţe,
aşezări căzăceşti întărite, de apărare împotriva năvălirilor tătarilor. Tot astfel
se numea ceata căzăcească a respectivei aşezări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu